Oneshots from Sorin

[Mizantropul]

Leneş ca-ntotdeauna, uitaţi două texte noi:

Amic de ocazie

Întins pe gânduri, îşi tot ghemuia corpul cu faţa spre oglinda dulapului crăpat pe margini.
A fost un prost să creadă că nu va fi minţit pe faţă.
Durerea cea mai mare, susţinea el, nu provinea de la adevărul însuşi, ci de la faptul că nu a fost considerat destul de dur pentru a îndura durerea cauzată de acel adevăr. Au crezut că-l va depăşi situaţia. Au minţit degeaba că tot a aflat de lipsa originalităţii, regularităţii, orientării artistice şi viziunile artistice eronate în tot ce-a scris.
O dezamăgire şi-o insultă, dar mai precis o insultă pentru regatul complex al literaturii. Merită exilarea. În timp o va accepta. Şi va păstra mereu o autoflagelare a conştiinţei sale.
Va înota până va da de fundul oceanului. Va săpa până când va trece de Scoarţa Terestră. Îşi va ţine respiraţia prin magmă. Şi când va ajunge în miezul fieros va da drumul plămânilor să respire şi poate va putea să-şi centralizeze gândurile în centrul Pământului.
Sincer n-a reuşit nimic. S-a împiedicat de punte spărgându-şi capul de ancoră.


Finit de către infinit

Întotdeauna frica amânat omul spre alegeri pripite şi greşite; ce-i drept de multe ori recunoaşte aceste greşeli destul de târziu; spre imaginaţie fără restricţii, spre fantezii haotic de utopice şi spre restul tărâmurilor cu delirări umane.
Prin scorneli de tomberon şi idei scăpate printre gardurile de sârmă ghimpată a unor minţi, omul, pentru a-şi învinge teama de frică creează această barieră, acest set de fortificaţii între spaima de real, de adevăr şi venerarea falsului putrezit, minciunilor lepădate pe astă lume cu simplul scop de-a stârni artificial fericirea şi buna dispoziţie dusă-n puncte maxime dincolo de limitele extazului.
Deseori adevărul cauzator de panică phsihică este izolat, marginalizat, aruncat în ignoranţă şi uitare, iar minciunile bogate-n promisiuni negarantate şi decepţii au un impact de infinite ori mai sugestiv decât simplul şi necondimentatul adevăr.
Scopul? atâta timp cât aceste falsuri se înmulţesc fiind prezentate drept originaluri şi vor fi repetate la nesfârşit vor ajunge la nivelul în care valoarea finită a minciunii va atinge, prin multiplicare, valoarea infinită a adevărului, poate chiar şi depăşind-o.
Pentru a dovedi acestui cuget existenţă, luăm în calcul cea mai veche şi nedumeritoare întrebare pusă de mintea omului. O întrebare ce a pus pe jar toate ideile şi teoriile şi încă macină o specie întreagă; deşi se vede că numai omul face aşâta tevatură; ce este moartea? O întrebare vicleană. şi necurată. Atât de vicleană încât a preacurvit minţile oamenilor şi-a dat naştere la întrebările gemene: este început? este sfârşit?
Logic că din aroganţa şi teamă majoritatea răspund favorizând pe prima fiică, dovedind scârba, dezgustul şi oroarea faţă de sfârşit. Căci este complet iraţional pentru o gândire raţională de om să gândească în banala, comuna, mizerabila moarte simplă muribundă.
Continuând de la ultimul alineat în acelaşi ton sarcastic, gândul că un muritor poate să spere la nemurire mă introduce într-o stare de confuzie. De ce atâtea complicaţii în lumi fictive, în adevăruri făcute prin încrucişări de minţi bolnav de-nşelătoare?
Ideea de moarte simplă fără continuare e prea deplasată? Îţi îngheaţă apa-n stomac când o auzi...
Constatarea greutăţii omului de a accepta un sfârşit la orice început ca şi la propia fiinţă, încheie fragmentul sarcastic.
Dacă suntem nemuritori, ce sens ar mai avea viaţa? ce preţ ar mai avea clipa, momentul? De câte ori vom încerca, zadarnic, să ne sinucidem înnebuniţi de monotonia contantă a nemuririi, şi-apoi să constatăm dezamăgiţi, că nu poţi să mori? Să verşi o invidie furioasă şi compătimitoare asupra fiinţelor de rând muritoare. ele au ce preţui, tot ce au e limitat.
Dar nemuritor, fiind, nimic nu mai are sens, totul îşi pierde valoarea morală, artistică, phsihologică doar prin simpla atribuire a infinitului în ecuaţia vieţii noastre.
O comparaţie practică arată că şi-n matematică orice artificii de calcul ai face unei ecuaţii, funţii cărora li s-au adăugat infinitul, tot dau infinit la rezultat.
Şi remarcabilă e ironia. Căci dacă stai şi te gândeşti bine, tot gândul ţi-e inamic, deoarece fără gând n-ai mai fi gândit o frică puternică pentru pierderea gândului pentru eternitate.
Orice finit este de infinite ori mai mic decât orice infinit, dar este de infinite ori mai valoros decât orice infinit.