01-01-2012, 05:47 PM
Long time no see, guys. Dar totusi sunt aici cu nextul. Nu m-as mira daca nu am cititori, sectiunea oricum e cam pustie. Anyway, capitolul i-l dedic Mirei pentru ca m-a intrebat de mai multe ori cand pun nextul. Sweety, this is for ya. ^w^
Lectura placuta si scuzati eventualele greseli.
Din capitolul trecut:
~~~~~~~~~~~~
-Ma rog, nu mai conteaza. Daca tot ai adus vorba de el, de ce nu te duci sa-l vizitezi la spital?
-Unde? am tresarit la ultimul cuvant din intrebarea sa.
-La spital... Aseara a fost dus la spital. Si-a sclintit glezna la fotbal, insa se pare ca a fost ceva mult mai grav de a ajuns acolo.
In cateva minute nu ma mai aflam in bucatarie, ci alergand pe trotuar in drum spre cladirea pe care am urat-o toata viata. Imi era greu sa fug dupa cele petrecute inainte, dar imi dadeam silinta pentru a ajunge la colegul meu cat mai repede.
Acum intelegeam de ce nu mi-a raspuns la mesajele de pe telefon cand i-am scris, bucuros, ca m-am culcat cu Yn.
~~~~~~~~~~~~
-Capitolul 20-
Spitalele imi starneau intotdeauna o stare de neliniste care, desi suportabila, era neplacuta, iar sala in care ma aflam acum era dezagreabila. Peretii erau acoperiti cu faianta de un verde ca fierea, fisurata, cu pete intunecate, probabil cu sange vechi, care murdareau tencuiala subtire. Erau, de asemenea, randuri de scaune care dispareau in intuneric dincolo de cercul de lumina aruncata de lampile chirurgicale.
Atmosfera ma infiora cu fiecare pas facut..
Nu stiu cum am ajuns acolo, dar imediat ce l-am vazut intins in patul acela, am alergat spre el, ignorand strigatul disperat al asistentei ce gafaia in spatele meu.
-Mark, ce nai...
-Domnule! Domnule! Nu ati citit afisul? Nu trebuie sa alergati pe hol! Nu sunteti zdravan la cap? Am alergat dupa dumnevoastra de la parter pana aici. Nu sunteti zdravan la ...
-De cand este in starea asta?
Nu-mi raspunse, ci ma privi la fel de confuza ca inainte. De parca eu as fi avut rabdare sa citesc afisul inainte sa urc treptele si sa ajung aici.
-Imi pare rau, dar nu stiu nimic despre el. Nu sunt asistenta pe etajul asta.
M-am repezit spre pat fara sa o mai bag in seama. Chipul lui era palid, mainile albe si acoperite foarte putin cu o patura dezgustatoare. Acesta se numea spital sau inchisoare? Am dat negativ din cap si m-am intors cu fata spre asistenta.
-Va rog... Chemati pe cineva, am murmurat.
Vazand ca nu sunt in apele mele si ca aproape voi incepe sa plang, aproba din cap si se supuse, iesind pe hol si chemand pe cineva. Ma simteam extreme de vinovat.
Oare chiar fusese vina mea ca el se afla aici, in timp ce ma daruiam lui Yn?
Reusisem sa-mi trec temperamentul intr-un altul ca si cum as fi fost un fluid subtil sau un ciudat parfum, cand Mark isi deschise ochii si privi ingrijorat spre mine. Tresari, de parca nu s-ar fi asteptat sa fiu acolo, apoi incerca intr-un mod ciudat sa ma alunge cu privirea lui de gheata din acel loc.
-Imi pare nespus de rau!
-Ma simteam singur si gol in mijlocul desertului, pentru prima data ma simteam in siguranta aici, unde nici cel mai mic incident nu ar fi declansat o catastrofa infioratoare, veni replica lui intarziata, privind telefonul cu lacrimi in ochi; ma facuse vinovat, dar pe ocolite.
Micutul aparat statea pe pervaz, la cativa metri de patul unde se afla el. Cand am vazut ca intinde mana, incercand sa il ia, l-am ajutat eu. I l-am oferit, scotand apoi un oftat.
Fata lui mai prinsese culoare de cand primele lacrimi ii atinsera obrajii palizi. I-am prins mana intra mea, mangaind-o usor.
Nu ma mai simteam in stare de nimic. Doream sa ii explic totul si sa imi cer scuze de cate ori e nevoie, dar parca buzele mele nu se desprindeau si ma durea atat de tare cand ii auzeam vocea blanda, cu un strop de tristete si dezamagire..
-Te-ai folosit de mine, asa-i?
Brusc vocea ii deveni rece si aspra. Pe fata lui am surprins un zambet trist, care a disparut imediat ce l-am privit in ochi. Vazand ca nu spun nimic, continua:
-Si tacerea e un raspuns.
-Nu, Mark, nu am profitat de nimic. A fost doar un moment placut, nu mi-am dat seama ca s-ar putea ajunge aici. Am crezut ca e totul bine cu tine. Imi pare rau.
Se lasa o tacere inficosatoare punctata doar de respiratia lui grea, in timp ce butona telefonul si tot recitea niste mesaje.
-Te-ai simtit bine cu el? Macar tu sa fi facut asta, cand eu am stat aici.
-Mark, ma simt deja foarte vinovat, te rog nu o mai fa din adins. Ti-am trimis doar niste mesaje, esti prietenul meu, voiam sa stii ca sunt fericit.
-Mai mult rau mi-ai facut!
Se schimbase total: privirea, vocea, tonul... Toate erau diferite la el. Chiar asa mult sa-l fi suparat?
-Stiai prea bine ca daca imi tirmiti aceste mesaje, spunand cat de bine te-ai simtit cu el, o sa ma intristez si mai tare. Stiai prea bine asta? De ce ai facut-o? De ce ai continuat sa ma ranesti cand stiai ca sunt ca o pasare inchisa intr-o colivie in locul asta oribil? De ce?
Privirea ii devenise asemeni unui detinut ce mai avea cateva zile de stat in inchisoare, si totusi prefera sa ramana acolo decat sa plece in neant.
-Mark...
Un suspin imi inunda gura dupa ce i-am pronuntat numele cu atata vinovatie. Nu, nu o facusem intentionat, credeam ca se va bucura si el pentru mine. Am preferat sa tac, caci imi era teama sa nu se aprinda din nou. Mi-am plecat capul in timp ce el ma privea cu acei ochi de sticla. Brusc fata ii deveni iarasi palida. Ofta si se intoarse cu chipul spre geam, spunand ca vrea sa doarma. Ca si cum acea replica fusese in loc de "œla revedere si nu ma mai deranja".
M-am intors cu spatele la el, privind vinovat usa.
-O sa-mi treaca, sopti, apoi i-am surprins cu coada ochiului un zambet naiv.
Ma simteam mai bine dupa acea replica, cu toate ca durerea nu trecuse, puteam pleca mai fericit acum. Il stiam pe Mark, si-ar fi revenit repede, asta doar daca ii ofeream putin timp sa cugete asupra celor petrecute si sa se refaca.
Cand am pus mana pe clanta, asistenta tocmai intra in fuga in incaperea unde ne aflam. Era o femeie in varsta de patruzeci si ceva de ani, cu parul prins intr-o coada la spate, saten, usor ondulat, imbracata intr-un halat alb. Intarziase... Si i-am spus-o si ei.
-Nu mai e nevoie de dumneavoastra acum. Dar... Aveti grija de el.
-Bineinteles, tinere. Maine va fi acasa.
Zambi in coltul buzelor, apoi imi facu semn sa plec, satenul avea nevoie de liniste si odihna. Poate reuseam sa clarificam lucrurile maine, insa eu trebuia sa ma intorc acasa la Yn si sa ii spun ca l-am vizitat pe Mark la spital, ca ii multumesc ca m-a lasat sa dorm la el si ca acum trebuia sa plec.
In timp ce mergeam pe trotuarul pustiu, ma gandeam cum pot face aceste lucruri? Dupa tot ce s-a intamplat cu o seara inainte nu ma simteam in stare sa ii spun ca plec acum. Inima incepu sa-mi bata cu putere cand am zarit casa in fata ochilor. Am traversat strada, apoi am batut la usa ce mi se deschise imediat.
-Cum se simtea pustiul? intreba Yn cu un zambet victorios.
Era imbracat in haine de casa, niste pantaloni de training gri trei sferturi cu dungi albe si un tricou mulat, negru, ce ii scotea o parte a muschilor in evidenta de pe abdomen. Parfumul lui era omniprezent, fermecandu-ma ca o otrava rafinata.
N-am schitat nimic si am trecut de prag, stiind exact unde ma duc. Ii auzeam pasii in spatele meu, iar atunci cand intra cu mine in dormitor, zambi intr-un mod ciudat, un gest pe care nu-l mai vazusem la el pana acum, mai degraba semana cu a lui Saren. Zambea atat de pervers incat, pentru o fractiune de secunda, puteam sa jur ca gresisem casa.
-Era... Era bine, putin cam morocanos, m-am incurcat eu in cuvinte cand se apropie de mine cu pasi mari, atletici.
-Tot in dormitorul meu tragi, nu?
Parca imi ignorase replica si, continuand pe acelasi ton, imi puse mana pe umar, impingandu-ma usor spre pat.
-Stiam eu ca ti-a placut.
-Yn, stai, nu vreau din nou asta. Adica... Nu ca nu mi-a placut, a fost bine, m-am simtit mandru alaturi de tine, protejat si iubit, dar nu mai pot face asta acum, din nou. Trebuie sa plec.
-Aki, o sa te simti din nou bine. Stiu ca vrei si tu asta.
Isi plimba mana pe umarul meu, apoi o cobori spre brat pana la incheietura si o prinse bland. O lua si o saruta, pastrandu-si acel zambet ciudat ce imi trimitea o mie de fiori. Isi lipi buzele fierbinti pentru scurt timp aproape de ale mele, presandu-le usor si cu calm.
-Dar... Nu mai pot, am zis vinovat, aducandu-mi aminte de expresia trista si ranita a colegului meu.
-Cine zice?
Fu ultima replica pe care am auzit-o din partea lui inainte sa ma tranteasca destul de brutal in pat, napustindu-se asupra mea. Incercam sa inteleg de ce isi schimbase radical comportamentul, crezand pentru inceput ca era beat; nu aveam nicio dovada. Totusi, saruturile sale erau pline de tandrete, doar simple gesturi erau scapate de sub control.
Parca mintea ii era umpluta cu otrava.
Lectura placuta si scuzati eventualele greseli.
Din capitolul trecut:
~~~~~~~~~~~~
-Ma rog, nu mai conteaza. Daca tot ai adus vorba de el, de ce nu te duci sa-l vizitezi la spital?
-Unde? am tresarit la ultimul cuvant din intrebarea sa.
-La spital... Aseara a fost dus la spital. Si-a sclintit glezna la fotbal, insa se pare ca a fost ceva mult mai grav de a ajuns acolo.
In cateva minute nu ma mai aflam in bucatarie, ci alergand pe trotuar in drum spre cladirea pe care am urat-o toata viata. Imi era greu sa fug dupa cele petrecute inainte, dar imi dadeam silinta pentru a ajunge la colegul meu cat mai repede.
Acum intelegeam de ce nu mi-a raspuns la mesajele de pe telefon cand i-am scris, bucuros, ca m-am culcat cu Yn.
~~~~~~~~~~~~
-Capitolul 20-
Spitalele imi starneau intotdeauna o stare de neliniste care, desi suportabila, era neplacuta, iar sala in care ma aflam acum era dezagreabila. Peretii erau acoperiti cu faianta de un verde ca fierea, fisurata, cu pete intunecate, probabil cu sange vechi, care murdareau tencuiala subtire. Erau, de asemenea, randuri de scaune care dispareau in intuneric dincolo de cercul de lumina aruncata de lampile chirurgicale.
Atmosfera ma infiora cu fiecare pas facut..
Nu stiu cum am ajuns acolo, dar imediat ce l-am vazut intins in patul acela, am alergat spre el, ignorand strigatul disperat al asistentei ce gafaia in spatele meu.
-Mark, ce nai...
-Domnule! Domnule! Nu ati citit afisul? Nu trebuie sa alergati pe hol! Nu sunteti zdravan la cap? Am alergat dupa dumnevoastra de la parter pana aici. Nu sunteti zdravan la ...
-De cand este in starea asta?
Nu-mi raspunse, ci ma privi la fel de confuza ca inainte. De parca eu as fi avut rabdare sa citesc afisul inainte sa urc treptele si sa ajung aici.
-Imi pare rau, dar nu stiu nimic despre el. Nu sunt asistenta pe etajul asta.
M-am repezit spre pat fara sa o mai bag in seama. Chipul lui era palid, mainile albe si acoperite foarte putin cu o patura dezgustatoare. Acesta se numea spital sau inchisoare? Am dat negativ din cap si m-am intors cu fata spre asistenta.
-Va rog... Chemati pe cineva, am murmurat.
Vazand ca nu sunt in apele mele si ca aproape voi incepe sa plang, aproba din cap si se supuse, iesind pe hol si chemand pe cineva. Ma simteam extreme de vinovat.
Oare chiar fusese vina mea ca el se afla aici, in timp ce ma daruiam lui Yn?
Reusisem sa-mi trec temperamentul intr-un altul ca si cum as fi fost un fluid subtil sau un ciudat parfum, cand Mark isi deschise ochii si privi ingrijorat spre mine. Tresari, de parca nu s-ar fi asteptat sa fiu acolo, apoi incerca intr-un mod ciudat sa ma alunge cu privirea lui de gheata din acel loc.
-Imi pare nespus de rau!
-Ma simteam singur si gol in mijlocul desertului, pentru prima data ma simteam in siguranta aici, unde nici cel mai mic incident nu ar fi declansat o catastrofa infioratoare, veni replica lui intarziata, privind telefonul cu lacrimi in ochi; ma facuse vinovat, dar pe ocolite.
Micutul aparat statea pe pervaz, la cativa metri de patul unde se afla el. Cand am vazut ca intinde mana, incercand sa il ia, l-am ajutat eu. I l-am oferit, scotand apoi un oftat.
Fata lui mai prinsese culoare de cand primele lacrimi ii atinsera obrajii palizi. I-am prins mana intra mea, mangaind-o usor.
Nu ma mai simteam in stare de nimic. Doream sa ii explic totul si sa imi cer scuze de cate ori e nevoie, dar parca buzele mele nu se desprindeau si ma durea atat de tare cand ii auzeam vocea blanda, cu un strop de tristete si dezamagire..
-Te-ai folosit de mine, asa-i?
Brusc vocea ii deveni rece si aspra. Pe fata lui am surprins un zambet trist, care a disparut imediat ce l-am privit in ochi. Vazand ca nu spun nimic, continua:
-Si tacerea e un raspuns.
-Nu, Mark, nu am profitat de nimic. A fost doar un moment placut, nu mi-am dat seama ca s-ar putea ajunge aici. Am crezut ca e totul bine cu tine. Imi pare rau.
Se lasa o tacere inficosatoare punctata doar de respiratia lui grea, in timp ce butona telefonul si tot recitea niste mesaje.
-Te-ai simtit bine cu el? Macar tu sa fi facut asta, cand eu am stat aici.
-Mark, ma simt deja foarte vinovat, te rog nu o mai fa din adins. Ti-am trimis doar niste mesaje, esti prietenul meu, voiam sa stii ca sunt fericit.
-Mai mult rau mi-ai facut!
Se schimbase total: privirea, vocea, tonul... Toate erau diferite la el. Chiar asa mult sa-l fi suparat?
-Stiai prea bine ca daca imi tirmiti aceste mesaje, spunand cat de bine te-ai simtit cu el, o sa ma intristez si mai tare. Stiai prea bine asta? De ce ai facut-o? De ce ai continuat sa ma ranesti cand stiai ca sunt ca o pasare inchisa intr-o colivie in locul asta oribil? De ce?
Privirea ii devenise asemeni unui detinut ce mai avea cateva zile de stat in inchisoare, si totusi prefera sa ramana acolo decat sa plece in neant.
-Mark...
Un suspin imi inunda gura dupa ce i-am pronuntat numele cu atata vinovatie. Nu, nu o facusem intentionat, credeam ca se va bucura si el pentru mine. Am preferat sa tac, caci imi era teama sa nu se aprinda din nou. Mi-am plecat capul in timp ce el ma privea cu acei ochi de sticla. Brusc fata ii deveni iarasi palida. Ofta si se intoarse cu chipul spre geam, spunand ca vrea sa doarma. Ca si cum acea replica fusese in loc de "œla revedere si nu ma mai deranja".
M-am intors cu spatele la el, privind vinovat usa.
-O sa-mi treaca, sopti, apoi i-am surprins cu coada ochiului un zambet naiv.
Ma simteam mai bine dupa acea replica, cu toate ca durerea nu trecuse, puteam pleca mai fericit acum. Il stiam pe Mark, si-ar fi revenit repede, asta doar daca ii ofeream putin timp sa cugete asupra celor petrecute si sa se refaca.
Cand am pus mana pe clanta, asistenta tocmai intra in fuga in incaperea unde ne aflam. Era o femeie in varsta de patruzeci si ceva de ani, cu parul prins intr-o coada la spate, saten, usor ondulat, imbracata intr-un halat alb. Intarziase... Si i-am spus-o si ei.
-Nu mai e nevoie de dumneavoastra acum. Dar... Aveti grija de el.
-Bineinteles, tinere. Maine va fi acasa.
Zambi in coltul buzelor, apoi imi facu semn sa plec, satenul avea nevoie de liniste si odihna. Poate reuseam sa clarificam lucrurile maine, insa eu trebuia sa ma intorc acasa la Yn si sa ii spun ca l-am vizitat pe Mark la spital, ca ii multumesc ca m-a lasat sa dorm la el si ca acum trebuia sa plec.
In timp ce mergeam pe trotuarul pustiu, ma gandeam cum pot face aceste lucruri? Dupa tot ce s-a intamplat cu o seara inainte nu ma simteam in stare sa ii spun ca plec acum. Inima incepu sa-mi bata cu putere cand am zarit casa in fata ochilor. Am traversat strada, apoi am batut la usa ce mi se deschise imediat.
-Cum se simtea pustiul? intreba Yn cu un zambet victorios.
Era imbracat in haine de casa, niste pantaloni de training gri trei sferturi cu dungi albe si un tricou mulat, negru, ce ii scotea o parte a muschilor in evidenta de pe abdomen. Parfumul lui era omniprezent, fermecandu-ma ca o otrava rafinata.
N-am schitat nimic si am trecut de prag, stiind exact unde ma duc. Ii auzeam pasii in spatele meu, iar atunci cand intra cu mine in dormitor, zambi intr-un mod ciudat, un gest pe care nu-l mai vazusem la el pana acum, mai degraba semana cu a lui Saren. Zambea atat de pervers incat, pentru o fractiune de secunda, puteam sa jur ca gresisem casa.
-Era... Era bine, putin cam morocanos, m-am incurcat eu in cuvinte cand se apropie de mine cu pasi mari, atletici.
-Tot in dormitorul meu tragi, nu?
Parca imi ignorase replica si, continuand pe acelasi ton, imi puse mana pe umar, impingandu-ma usor spre pat.
-Stiam eu ca ti-a placut.
-Yn, stai, nu vreau din nou asta. Adica... Nu ca nu mi-a placut, a fost bine, m-am simtit mandru alaturi de tine, protejat si iubit, dar nu mai pot face asta acum, din nou. Trebuie sa plec.
-Aki, o sa te simti din nou bine. Stiu ca vrei si tu asta.
Isi plimba mana pe umarul meu, apoi o cobori spre brat pana la incheietura si o prinse bland. O lua si o saruta, pastrandu-si acel zambet ciudat ce imi trimitea o mie de fiori. Isi lipi buzele fierbinti pentru scurt timp aproape de ale mele, presandu-le usor si cu calm.
-Dar... Nu mai pot, am zis vinovat, aducandu-mi aminte de expresia trista si ranita a colegului meu.
-Cine zice?
Fu ultima replica pe care am auzit-o din partea lui inainte sa ma tranteasca destul de brutal in pat, napustindu-se asupra mea. Incercam sa inteleg de ce isi schimbase radical comportamentul, crezand pentru inceput ca era beat; nu aveam nicio dovada. Totusi, saruturile sale erau pline de tandrete, doar simple gesturi erau scapate de sub control.
Parca mintea ii era umpluta cu otrava.
![[Imagine: dbigps.png]](http://i42.tinypic.com/dbigps.png)