12-07-2011, 11:24 AM
hello girls si thx de comentariiii :*:*:* (ma bucura mai mult decat credeti)
deci... am venit cu un nou capitol (probabil din lipsa de ocupatie)
oricum, ma gandesc sa ma apuc de inca un fic (original de data asta) deci probabil nu o sa mai postez asa des...
deci nu stiu cat de reusit este capitolul, adica ieri am avut o avalansa de idei in cap despre cum sa continui fic-ul si pana astazi le-am uitat pe toate :))
deci, next-ul :P
Capitolul 14
Hinata pov.
Intodeauna am alungat ceea ce nu am reusit sa inteleg. Pentru ca nu as putea suporta vreodata gandul ca e ceva ce ma depaseste. Ca sunt limitata la acel putin.
Si ratiunea a sters pe jos cu mine prea mult timp ca sa ii mai pot oferi macar o farama de respect. Si asa am ajuns sa fiu ceea ce sunt.
'Ce sunt defapt?'. Unii m-ar descrie ca fata ciudata din a treia banca. Altii, care au ajuns sa ma cunoasca macar putin mai mult, ar zice ca mi-e teama de realitate si ca prefer sa ma ascund intr-o carapace. Izolata de tot ce ar putea sa-mi aminteasca ca traiesc defapt. Ca ar trebui totusi sa fiu prezenta in viata mea...
Si care ar fi rostul. Mai multe clipe de fericire, de extaz nebun. Sau doar mai multe lacrimi, mai multe noptii albe carora intr-o zi as deveni inapta sa le mai rezist.
Si atunci l-am ales doar pe el. Singura fiinta care tinea de porcaria asta de relitate si care nu a reusit sa ma dezguste la fel ca toti ceilalti. Si din cauza lui am devenit altfel. Si ceea ce atatia ani vedeam in intuneric capata-se o lumina prea puternica pentru ochii mei inca inegriti de deznadejde. Si totusi, aveam sa supravietuiesc si simteam asta in tot trupul. Ca o lumina puternica care te izbeste si dintr-o data te simti asa de... viu. Atunci a devenit totul asa de usor de acceptat, si totusi pana la o anumita limita. Si probabil ca atunci m-am agatat inconstient de el cu toata forta pe care o detineam. Era o funie de salvare, o lumina slaba in sine, care m-a umplea atat de usor de toate acele sentimente de care imi era atat de teama.
Si de atunci am devenit dependenta de el. Am fugit inconstient la el de fiecare data cand o piedica oricat de slaba rasarea in fata mea. Si chiar nu puteam trece singura peste asta? Chiar aveam nevoie de un "mentor" care sa m-a invete sa supravietuiesc vietii?
Poate ca nu. Dar totul parea atat de usor cand el era acolo, langa mine. Chiar daca nu spunea nimic. Chiar daca respiratia lui era mult prea departe ca sa o simt. Macar stiam ca e acolo, undeva, detul de aproape.
Aveam nevoie de el pentru a-mi da curaj. Pentru a ma ajuta sa "simt" fara sa-mi fie frica ca voi ajunge sa fiu lovita din toate partile.
Si el nu stie nimic din toate astea, el e inca prea departe de mine...
Mi-am dorit de atatea ori sa-i multumesc macar dar ma temeam de reactia pe care urma sa o aiba. M-am temut poate de nepasarea lui. Si acum, poate ca e prea tarziu pentru mine. Prea tarziu sa-mi dau seama ca eu ii culegem nepasarea in fiecare zi. Eu sunt de vina caci am stat in umbra prea mult timp.
Pentru ca am crezut ca el nu poate fi capabil sa ma accepte. La fel cum am facut-o si eu cu ceilalti odata.
Dar el e altfel. E diferit de toti ceilalti si mai ales... diferit de mine. El nu a incercat niciodata sa se ascunda dupa o pelerina. Lui nu i-a fost frica niciodata. Si de asta am ajuns poate sa fiu atasata atat de tare de el.
Atunci iubirea mea e conditionata de toate aceste lucruri? Poate ca a fost, candva. Dar acum, acum stiu ca l-as iubi chiar daca nu ar fi fost acolo. Pentru ca ceea ce simt pentru el nu poate depinde de niste lucruri atat de marunte.
'Am atata nevoie de el'. Pur si simplu am nevoie sa-i simt respiratia calda, sa-i simt prezenta langa mine macar pentru putin.
'Mi-e atat de sete de tine, eu doar...'
- Te iubesc!
Imi dau seama unde sunt atunci cand ma aud zicand cele "doua cuvinte". Totusi nu-mi deschid ochii. Stau probabil intinsa pe patul din camera mea de ore intregi.
- Stiu deja ca ma iubesti.
Tresar ridicandu-ma brusc in sezut si-mi deschid ochii mari uitandu-ma insistent la persoana care a vorbit.
- Ino? Tu ai auzit de batut in usa?
Ah, ce tot vorbesc. De parca nu as fi deja obisnuita ca ea sa intre la mine in casa dupa cum vrea.
- Baaa daaa, dar dupa vreo cateva minute mi-am dat seama ca nu are niciun rost asa ca am intrat.
Deci chiar a batut. O premiera, poate ar trebui sa-i verific temperatura sau ceva.
Zambesc usor de ceea ce gandesc dar devin serioasa privind-o din nou pe blonda. Ochii ei albastrii si-au pierdut aproape de tot stralucirea iar zambetul ei vesnic atat de molipsitor lipseste cu desavarsire.
- S-a intamplat ceva?
O intreb cu o voce joasa plina de ingrijorare. Nu suportam sa o vad asa, nu pe ea...
- Nu, nimic.
Zice pe un ton ridicat si totusi lipsit de vlaga. Dupa care trage o gura de aer incepe sa vorbeasca din nou.
- Stii Hina, ar trebui sa fi mai atenta la ce se intampla in jurul tau. Toata faza asta dintre tine si frate-mio ma oboseste ingrozitor.
'Adica?'. Nu am inteles la ce se referea dar nici nu am intrebat-o. Stiu ca nu are nici un rost. Mai mult ca sigur e doar o faza de a ei care o sa-i treaca pana maine. Deci nu am de ce sa ma ingrijorez.
Ii simt mainile blondei pe umerii mei si imi ridic capul abia lasat in jos. Ma priveste cu niste ochii tristi dupa care se intoarce pur si simplu si pleaca fara sa mai spuna nimic. Cand iasa pe usa ii vad o lacrima care se prelinge in urma ei.
'Plange?'. Vreau sa fug dupa ea dar ceva ma opreste. Simt ca nu am energie ca sa ma ridic de pe pat asa ca o las balta. Si totusi, plangea...
Naruto pov.
O port mereu in gand. Mereu prezenta in mine. Ca un drog de care am devenit involuntar dependent sau chiar mai grav de atat. Pentru ca de imaginea ei atat de clara nu pot scapa doar cu niste spalaturi stomacale. Pentru ca ea e prezenta in fiecare mica particica din trupul meu.
Stiu ca am devenit absurd dar nu-mi mai pasa. Pur si simplu nu mai suport gandul ca nu e langa mine. Ca poate si cel mai nesemnificativ sentiment pe care l-ar fi avut pentru mine s-a stins. Radea atat de usor in preajma mea. Era atat de deschisa, ca in fata unui prieten fata de care nu ai putea cultiva si altfel de sentimente. Si atunci eram fericit. Pentru ca nu intelegeam adevarata valoare a gesturilor ei. Credeam ca e fericita ca e langa mine. Dar acum doare... doare chiar si lipsa acelei timiditati pe care o credeam incurabila si pe care o afisa mereu cand eram prin preajma. Acea rosiata din obraji ce in diminiata asta nu am mai regasit-o. Si nu am crezut niciodata ca o sa-mi lipseasca atat de mult...
'Poate e cu el.' Oricat as detesta gandul asta. Poate totusi...
Si atunci totul ar fi mult mai clar, totul ar avea o explicatie atat de usoara. Poate dureros de usoara.
Dar nu voi renunta niciodata la ea. Pentru ca ce simt acuma nu se va stinge pur si simplu indiferent de ce are sa urmeze. Pentru ca ea imi da forta sa merg mai departe.
Imi iau privirea de la tavanul alb si ridicandu-ma in sezut privesc spre un punct fix continuand parca sa ascult linistea cu o atentie prosteasca. Liniste, poate prea liniste.
Imi indrept incet privirea spre ceasul de pe noptiera. Doar noua jumate si totusi atata calm. O liniste poate chiar aberanta in casa asta.
- Ino!
Zic cu o voce ingrijorata dupa care ies din camera si in cateva secunde eram in fata camerei surorii mele. Simt ca ceva nu e in regula cu ea... dar ce?
Bat usor in usa de cateva ori cu o usoara ezitare dar nu primesc nici un raspuns asa ca intru incet incercand sa nu fac zgomot. Si spre surprinderea mea... o gasesc dormind. Parul ei blond atat de lung e lasat desfacut si ravasit prin tot patul. Chipul ei pare atat de calm, oarecum trist.
'Nu am de ce sa-mi fac griji.' Incercam sa ma conving singur fara nici un efect. Stiu sigur ca ceva nu e normal. Nu s-a mai culcat de anii de zile inainte de doisprezece noaptea si totusi acuma o facea cu atata usurinta.
'Nu am fost langa ea.' Gandul asta ma bantuia de zile intregi dar totusi, o lasasem de capul ei. Chiar daca am stiut dintodeauna cat de sensibila este. Cat de usor se poate sparge atunci cand e singura in fata unei piedici.
Si acum ma simt vinovat. Pentru ca pentru un timp am uitat sa fiu langa ea. Am uitat cat de mult inseamna pentru mine. Am uitat ca unul dintre noi nu poate fi fericit cu adevarat daca nu e si celalalt.
Asta seara ma culc cu un sentiment de vinovatie. Pentru ca uneori sunt atat de orb. Si stiu ca ea e cauza starilor mele atat de idioate uneori. Totusi, stiu si ca fara ea as fi cu mult mai rau.
Maine am sa vorbesc cu Ino si poate si cu 'ea'. Pentru ca nu stiu cat mai pot sa suport distanta dintre noi.
scuze daca sunt grseli, am corectat o gramada dar poate au mai ramas...
deci... am venit cu un nou capitol (probabil din lipsa de ocupatie)
oricum, ma gandesc sa ma apuc de inca un fic (original de data asta) deci probabil nu o sa mai postez asa des...
deci nu stiu cat de reusit este capitolul, adica ieri am avut o avalansa de idei in cap despre cum sa continui fic-ul si pana astazi le-am uitat pe toate :))
deci, next-ul :P
Capitolul 14
Hinata pov.
Intodeauna am alungat ceea ce nu am reusit sa inteleg. Pentru ca nu as putea suporta vreodata gandul ca e ceva ce ma depaseste. Ca sunt limitata la acel putin.
Si ratiunea a sters pe jos cu mine prea mult timp ca sa ii mai pot oferi macar o farama de respect. Si asa am ajuns sa fiu ceea ce sunt.
'Ce sunt defapt?'. Unii m-ar descrie ca fata ciudata din a treia banca. Altii, care au ajuns sa ma cunoasca macar putin mai mult, ar zice ca mi-e teama de realitate si ca prefer sa ma ascund intr-o carapace. Izolata de tot ce ar putea sa-mi aminteasca ca traiesc defapt. Ca ar trebui totusi sa fiu prezenta in viata mea...
Si care ar fi rostul. Mai multe clipe de fericire, de extaz nebun. Sau doar mai multe lacrimi, mai multe noptii albe carora intr-o zi as deveni inapta sa le mai rezist.
Si atunci l-am ales doar pe el. Singura fiinta care tinea de porcaria asta de relitate si care nu a reusit sa ma dezguste la fel ca toti ceilalti. Si din cauza lui am devenit altfel. Si ceea ce atatia ani vedeam in intuneric capata-se o lumina prea puternica pentru ochii mei inca inegriti de deznadejde. Si totusi, aveam sa supravietuiesc si simteam asta in tot trupul. Ca o lumina puternica care te izbeste si dintr-o data te simti asa de... viu. Atunci a devenit totul asa de usor de acceptat, si totusi pana la o anumita limita. Si probabil ca atunci m-am agatat inconstient de el cu toata forta pe care o detineam. Era o funie de salvare, o lumina slaba in sine, care m-a umplea atat de usor de toate acele sentimente de care imi era atat de teama.
Si de atunci am devenit dependenta de el. Am fugit inconstient la el de fiecare data cand o piedica oricat de slaba rasarea in fata mea. Si chiar nu puteam trece singura peste asta? Chiar aveam nevoie de un "mentor" care sa m-a invete sa supravietuiesc vietii?
Poate ca nu. Dar totul parea atat de usor cand el era acolo, langa mine. Chiar daca nu spunea nimic. Chiar daca respiratia lui era mult prea departe ca sa o simt. Macar stiam ca e acolo, undeva, detul de aproape.
Aveam nevoie de el pentru a-mi da curaj. Pentru a ma ajuta sa "simt" fara sa-mi fie frica ca voi ajunge sa fiu lovita din toate partile.
Si el nu stie nimic din toate astea, el e inca prea departe de mine...
Mi-am dorit de atatea ori sa-i multumesc macar dar ma temeam de reactia pe care urma sa o aiba. M-am temut poate de nepasarea lui. Si acum, poate ca e prea tarziu pentru mine. Prea tarziu sa-mi dau seama ca eu ii culegem nepasarea in fiecare zi. Eu sunt de vina caci am stat in umbra prea mult timp.
Pentru ca am crezut ca el nu poate fi capabil sa ma accepte. La fel cum am facut-o si eu cu ceilalti odata.
Dar el e altfel. E diferit de toti ceilalti si mai ales... diferit de mine. El nu a incercat niciodata sa se ascunda dupa o pelerina. Lui nu i-a fost frica niciodata. Si de asta am ajuns poate sa fiu atasata atat de tare de el.
Atunci iubirea mea e conditionata de toate aceste lucruri? Poate ca a fost, candva. Dar acum, acum stiu ca l-as iubi chiar daca nu ar fi fost acolo. Pentru ca ceea ce simt pentru el nu poate depinde de niste lucruri atat de marunte.
'Am atata nevoie de el'. Pur si simplu am nevoie sa-i simt respiratia calda, sa-i simt prezenta langa mine macar pentru putin.
'Mi-e atat de sete de tine, eu doar...'
- Te iubesc!
Imi dau seama unde sunt atunci cand ma aud zicand cele "doua cuvinte". Totusi nu-mi deschid ochii. Stau probabil intinsa pe patul din camera mea de ore intregi.
- Stiu deja ca ma iubesti.
Tresar ridicandu-ma brusc in sezut si-mi deschid ochii mari uitandu-ma insistent la persoana care a vorbit.
- Ino? Tu ai auzit de batut in usa?
Ah, ce tot vorbesc. De parca nu as fi deja obisnuita ca ea sa intre la mine in casa dupa cum vrea.
- Baaa daaa, dar dupa vreo cateva minute mi-am dat seama ca nu are niciun rost asa ca am intrat.
Deci chiar a batut. O premiera, poate ar trebui sa-i verific temperatura sau ceva.
Zambesc usor de ceea ce gandesc dar devin serioasa privind-o din nou pe blonda. Ochii ei albastrii si-au pierdut aproape de tot stralucirea iar zambetul ei vesnic atat de molipsitor lipseste cu desavarsire.
- S-a intamplat ceva?
O intreb cu o voce joasa plina de ingrijorare. Nu suportam sa o vad asa, nu pe ea...
- Nu, nimic.
Zice pe un ton ridicat si totusi lipsit de vlaga. Dupa care trage o gura de aer incepe sa vorbeasca din nou.
- Stii Hina, ar trebui sa fi mai atenta la ce se intampla in jurul tau. Toata faza asta dintre tine si frate-mio ma oboseste ingrozitor.
'Adica?'. Nu am inteles la ce se referea dar nici nu am intrebat-o. Stiu ca nu are nici un rost. Mai mult ca sigur e doar o faza de a ei care o sa-i treaca pana maine. Deci nu am de ce sa ma ingrijorez.
Ii simt mainile blondei pe umerii mei si imi ridic capul abia lasat in jos. Ma priveste cu niste ochii tristi dupa care se intoarce pur si simplu si pleaca fara sa mai spuna nimic. Cand iasa pe usa ii vad o lacrima care se prelinge in urma ei.
'Plange?'. Vreau sa fug dupa ea dar ceva ma opreste. Simt ca nu am energie ca sa ma ridic de pe pat asa ca o las balta. Si totusi, plangea...
Naruto pov.
O port mereu in gand. Mereu prezenta in mine. Ca un drog de care am devenit involuntar dependent sau chiar mai grav de atat. Pentru ca de imaginea ei atat de clara nu pot scapa doar cu niste spalaturi stomacale. Pentru ca ea e prezenta in fiecare mica particica din trupul meu.
Stiu ca am devenit absurd dar nu-mi mai pasa. Pur si simplu nu mai suport gandul ca nu e langa mine. Ca poate si cel mai nesemnificativ sentiment pe care l-ar fi avut pentru mine s-a stins. Radea atat de usor in preajma mea. Era atat de deschisa, ca in fata unui prieten fata de care nu ai putea cultiva si altfel de sentimente. Si atunci eram fericit. Pentru ca nu intelegeam adevarata valoare a gesturilor ei. Credeam ca e fericita ca e langa mine. Dar acum doare... doare chiar si lipsa acelei timiditati pe care o credeam incurabila si pe care o afisa mereu cand eram prin preajma. Acea rosiata din obraji ce in diminiata asta nu am mai regasit-o. Si nu am crezut niciodata ca o sa-mi lipseasca atat de mult...
'Poate e cu el.' Oricat as detesta gandul asta. Poate totusi...
Si atunci totul ar fi mult mai clar, totul ar avea o explicatie atat de usoara. Poate dureros de usoara.
Dar nu voi renunta niciodata la ea. Pentru ca ce simt acuma nu se va stinge pur si simplu indiferent de ce are sa urmeze. Pentru ca ea imi da forta sa merg mai departe.
Imi iau privirea de la tavanul alb si ridicandu-ma in sezut privesc spre un punct fix continuand parca sa ascult linistea cu o atentie prosteasca. Liniste, poate prea liniste.
Imi indrept incet privirea spre ceasul de pe noptiera. Doar noua jumate si totusi atata calm. O liniste poate chiar aberanta in casa asta.
- Ino!
Zic cu o voce ingrijorata dupa care ies din camera si in cateva secunde eram in fata camerei surorii mele. Simt ca ceva nu e in regula cu ea... dar ce?
Bat usor in usa de cateva ori cu o usoara ezitare dar nu primesc nici un raspuns asa ca intru incet incercand sa nu fac zgomot. Si spre surprinderea mea... o gasesc dormind. Parul ei blond atat de lung e lasat desfacut si ravasit prin tot patul. Chipul ei pare atat de calm, oarecum trist.
'Nu am de ce sa-mi fac griji.' Incercam sa ma conving singur fara nici un efect. Stiu sigur ca ceva nu e normal. Nu s-a mai culcat de anii de zile inainte de doisprezece noaptea si totusi acuma o facea cu atata usurinta.
'Nu am fost langa ea.' Gandul asta ma bantuia de zile intregi dar totusi, o lasasem de capul ei. Chiar daca am stiut dintodeauna cat de sensibila este. Cat de usor se poate sparge atunci cand e singura in fata unei piedici.
Si acum ma simt vinovat. Pentru ca pentru un timp am uitat sa fiu langa ea. Am uitat cat de mult inseamna pentru mine. Am uitat ca unul dintre noi nu poate fi fericit cu adevarat daca nu e si celalalt.
Asta seara ma culc cu un sentiment de vinovatie. Pentru ca uneori sunt atat de orb. Si stiu ca ea e cauza starilor mele atat de idioate uneori. Totusi, stiu si ca fara ea as fi cu mult mai rau.
Maine am sa vorbesc cu Ino si poate si cu 'ea'. Pentru ca nu stiu cat mai pot sa suport distanta dintre noi.
scuze daca sunt grseli, am corectat o gramada dar poate au mai ramas...
