09-06-2011, 03:16 PM
next-ul :D
scuzati eventualele greseli dar chiar nu am starea necesara sa il corectez cum trebuie
Capitolul 8
Hinata pov.
<<As vrea sa ma intorc in zilele cand speranta ca intr-o zi te voi avea aproape inca exista. Inainte sa distrugi cu o brutalitate atat de rece totul. Tot acel nimic de care ma agatasem cu toata forta. Atunci cand inca mai exista iluzia, iar intunericul nopti inca ma lasa sa visez departe. La tine. La noi.>>
Ce rost are atata asteptare. De ce sa ne ranim singuri de teama ca o sa o ranim pe persoana fata de care am cultivat atatea sentimente in prea putin timp. Cu prea putina experienta.
De ce nu luam initiativa desi realizam cate lucruri ar putea schimba un simplu "buna". Un simplu gest din mana care sa semene cu un salut.
<<Preferi sa o lasi asa, "in aer" cum s-ar spune. Vrei ca totul sa se sfarseasca atat de simplu, fara ca de fapt sa inceapa macar.
Si de ce inca mai dau vina pe tine? De ce mi-e atat de greu sa accept ca am gresit chiar daca nu e prima data cand o fac?
A trecut o saptamana, o saptamana de cand nu ne-am mai vorbit. Au ajuns sa ne mai lege doar privirile alea fugitive din timpul pauzelor.
Unde a disparut magia? De ce nu pot sa fac nimic. Mi-am strans de atatea ori tot curajul si m-am indreptat spre tine, intodeauna increzatoare ca voi reusi sa-ti vorbesc. De fiecare data lasand-o balta din cauza unei frici absurde care ma ucide fara mila. Care nu ma lasa sa dorm, sa visez, sa traiesc defapt.>>
Atunci de ce mai stau aici? De ce nu-mi fac macar curajul de a pleca? Poate asa as scapa de durere sau poate m-as infunda si mai tare intr-o groapa ce cu timpul va deveni atat de adanca incat nu mi se va mai auzi nici macar vocea tipand din fundul ei. Si atunci toti vor uita de mine cu atata usurinta si nimeni nu se va gandi sa arunce o franghie ca poate totusi...
Iar mi-am gasit alinarea intr-una din meditatile mele idioate. Iarasi pune imaginatia stapanire pe mine desi i-am zis de atatea ori sa stea la locul ei. Ascunsa intr-unul din colturile sufletului meu ca un copil pedepsit. I-am interzis imaginatiei sa viseze, i-am interzis sa ma faca sa zambesc.
I-am zis sa lase teama sa puna stapanire pe mine, sa ma lase sa sufar in intuneric. Pentru ca merit totul, poate chiar mai mult de atata.
Am alungat cu atata nonsalanta orice sentiment pe care el mi-l trezise atat de usor. L-am alungat pe el, ca pe un cersetor. Si totusi inca mai am aceea nesitire dementa de a da vina pe el pentru tot...
Am facut totul in asa fel incat sa-mi fie mie usor. "M-am spalat pe maini" dupa ce l-am mintit, l-am lasat sa sufere. Dupa ce i-am oferit doar tacere desi eram constienta cat de mult il ranesc in tot acest timp, prin tot ceea ce fac sau mai bine zis prin ceea ce nu am avut curajul sa fac.
Am incercat sa ma mint singura zicandu-mi ca poate acel "esti speciala" nu a insemnat nimic, ca totul e doar in mintea mea. Ca il ranesc doar in imaginatia mea bolnava.
Dar o minciuna nu poate persista cand totul e atat de "ab pe negru" incat iti sare in ochii si orice incercare de a te preface ca esti prea orb pentru a realiza adevarul esueaza in mod lamentabil. Pentru ca totul e atat de evident. Pentru ca ochii lui spun atat de multe. Pentru ca trupul lui ii tradeaza fiecare emotie.
Atunci de ce inca stau pe loc? De ce inca incerc sa-mi gasesc o pozitie confortabila intr-un pat mult prea gol in timp ce ticaitul ceasului incearca sa cuprinda secundele lungi intr-un sunet prea scurt. Las poate intentionat disperarea sa ma cuprinda in bratele ei puternice si ma ridic brusc din pat.
'Nu mai rezist!', vreau sa strig in gura mare in speranta ca poate cuiva i se va face totusi mila si ma va ajuta sa scap de insomnia asta prosteasca. Totusi, sunt mult prea grijulie ca sa fac asta. Toti ceilalti din casa dorm si probabil ca e mai bine asa. Nu vreau sa ma opreasca nimeni de la gestul necugetat pe care urmeaza sa-l fac.
Privesc spre ceasul mare ce atarna pe peretele de deasupra patului .Unsprezece jumate. La fel ca atunci. Un semn?... Nu! Doar o coincidenta.
Nu vreau sa ma gandesc prea mult asa ca ma imbrac cu ce am la indemana, doar o pereche de blugi negri simpli si un hanorac visiniu, totusi e racoare afara. Ies din camera si inchid usa cu cheia dupa care ma duc pana in hol pe varfuri, sar direct in bascheti si ies pe usa afara.
Stau cateva secunde in fata casei si respir usurata de parca as fi scapat de cine stie ce paza ca in filmele alea de actiune.
- Unde mergi la ora asta?
O voce cunoscuta se face auzita de la cativa pasi de mine. Ma intorc curioasa si in acelas timp cu inima cat un purice spre persoana care deja a inceput sa ma ia la raspundere.
Ma linistesc brusc cand il vad pe saten care parea ca vine de undeva si tocmai ajunsese acasa. Ce bine ne-am sincronizat. Acesta ma priveste mirat asteptand sa-i raspund la intrebare.
- Nu ma opri. Te rog!
Doar atat i-am putut spune. Nu am nici un chef de dat explicatii si din fericire se pare ca cuvintele mele l-au "atins la inima" pe Kiba caci imi face semn ca pot pleca.
Fara sa astept sa se razgandeasca imi iau bicicleta si pornesc spre 'el'. Nu aveam alta solutie. Stiu din proprie experienta ca tramvaiele nu mai circula la ora asta si singura alternativa a ramas bicicleta.
Merg pe strazile luminate doar de cateva felinare care nu-ti permit sa vezi prea multe. Poate doar sa te orientezi putin in spatiu ca sa nu o iai pe cine stie ce strada gresita si sa ajungi prin ceva locuri nedorite. Si de ce imi bat eu capul cu prosti de genu. Stiam drumul la perfectie chiar daca intodeauna ma deplasam cu tramvaiul.
Fara sa-mi mai bat capul cu chestiuni total neimportante acum, apas pe pedala mai tare prinzand o viteza cu care nu sunt tocmai obisnuita.
Vantul imi circula prin par tinandu-l parca suspendat in aer. Iar zgomotul produs de rotile bicicletei este singurul care sparge linistea mortuala specifica orelor tarzii.
'Poate ca fac o greseala', acest gand imi inunda mintea ca un virus. Dar intr-o dorinta nebuna de al sfida, de a-mi arata mie insumi ca sunt mai puternica de atata continui sa pedalez. In putin timp ajung pe strada si dupa in fata casei lui. Spre surprinderea mea fara nici o zgarietura.
Cobor incet de pe bicicleta. Inima imi pulseaza la maxim, probabil din cauza efortului. Stau pe loc respirand adanc de catea ori. Nu e momentul sa o dau inapoi asa ca ma indrept direct spre usa si apas scurt pe sonerie.
In mai putin de un minut la usa isi face aparitia Ino imbracata in pijamale. Totusi nu arata de parca tocmai as fi trezit-o. Blonda ma priveste mirata si ma intreaba din priviri ce s-a intamplat.
" Mi-am dat seama ca am luat o multime de decizi proaste si l-am ranit pe frateto cand de fapt el inseamna enorm pentru mine"
Mda... clar nu am de gand sa-i spun asa ceva. Nici nu vreau sa-mi imaginez ce reactie ar avea. Desi sunt constienta ca stie mult mai mult decat lasa sa se vada. Si atunci de ce inca am retineri fata de ea?
- Naruto... e acasa?
O intreb privind-o drept in ochii.
- Nu. A plecat mai devreme si nu stiu pe unde hoinareste pana la ora asta.
Imi rapunde oarecum trista. Se vede ca e ingrijorata dar in momentul asta chiar nu am ce face pentru ea. Trebuie sa ajung acasa inainte ca parinti mei sa-si dea seama ca lipsesc sau sa faca Kiba prostia de a le spune.
Imi las capul in jos. Ma simt dezamagita si in acelas timp usurata.
- Eu, trebuie sa plec.
Zic cu o voce inceata. Ino doar da din cap afirativ dandu-mi de inteles ca intelege sau ca sunt libera sa merg. Nu mai stau pe ganduri si ma urc pe bicicleta pornind spre casa.
Nu avea nici un rost sa mai stau cu Ino, probabil ca nu faceam decat sa o ingrijorez si mai tare.
Fara sa imi dau seama ajung foarte repede inapoi si sunt doar la o strada diferenta de a mea. De data asta se pare ca nu sunt singura care disturba tacerea noptii. Vad o silueta care mergea pe trotuar, probabil un baiat dupa statura. Nu pot descifra prea multe din cauza nopti si deoarece poarta un hanorac larg cu gluga trasa pe cap. Trec pe langa el si vad cum se intoarce si ma priveste.
Probabil cineva cunoscut. Totusi nu ma opresc, probabil de frica sau pur si simplu nu mi se pare momentul potrivit sa mai mai pierd timpul aiurea.
'Si daca era el?' intrebarea imi strafugera brusc mintea. 'Si chiar conteaza...?'
scuzati eventualele greseli dar chiar nu am starea necesara sa il corectez cum trebuie
Capitolul 8
Hinata pov.
<<As vrea sa ma intorc in zilele cand speranta ca intr-o zi te voi avea aproape inca exista. Inainte sa distrugi cu o brutalitate atat de rece totul. Tot acel nimic de care ma agatasem cu toata forta. Atunci cand inca mai exista iluzia, iar intunericul nopti inca ma lasa sa visez departe. La tine. La noi.>>
Ce rost are atata asteptare. De ce sa ne ranim singuri de teama ca o sa o ranim pe persoana fata de care am cultivat atatea sentimente in prea putin timp. Cu prea putina experienta.
De ce nu luam initiativa desi realizam cate lucruri ar putea schimba un simplu "buna". Un simplu gest din mana care sa semene cu un salut.
<<Preferi sa o lasi asa, "in aer" cum s-ar spune. Vrei ca totul sa se sfarseasca atat de simplu, fara ca de fapt sa inceapa macar.
Si de ce inca mai dau vina pe tine? De ce mi-e atat de greu sa accept ca am gresit chiar daca nu e prima data cand o fac?
A trecut o saptamana, o saptamana de cand nu ne-am mai vorbit. Au ajuns sa ne mai lege doar privirile alea fugitive din timpul pauzelor.
Unde a disparut magia? De ce nu pot sa fac nimic. Mi-am strans de atatea ori tot curajul si m-am indreptat spre tine, intodeauna increzatoare ca voi reusi sa-ti vorbesc. De fiecare data lasand-o balta din cauza unei frici absurde care ma ucide fara mila. Care nu ma lasa sa dorm, sa visez, sa traiesc defapt.>>
Atunci de ce mai stau aici? De ce nu-mi fac macar curajul de a pleca? Poate asa as scapa de durere sau poate m-as infunda si mai tare intr-o groapa ce cu timpul va deveni atat de adanca incat nu mi se va mai auzi nici macar vocea tipand din fundul ei. Si atunci toti vor uita de mine cu atata usurinta si nimeni nu se va gandi sa arunce o franghie ca poate totusi...
Iar mi-am gasit alinarea intr-una din meditatile mele idioate. Iarasi pune imaginatia stapanire pe mine desi i-am zis de atatea ori sa stea la locul ei. Ascunsa intr-unul din colturile sufletului meu ca un copil pedepsit. I-am interzis imaginatiei sa viseze, i-am interzis sa ma faca sa zambesc.
I-am zis sa lase teama sa puna stapanire pe mine, sa ma lase sa sufar in intuneric. Pentru ca merit totul, poate chiar mai mult de atata.
Am alungat cu atata nonsalanta orice sentiment pe care el mi-l trezise atat de usor. L-am alungat pe el, ca pe un cersetor. Si totusi inca mai am aceea nesitire dementa de a da vina pe el pentru tot...
Am facut totul in asa fel incat sa-mi fie mie usor. "M-am spalat pe maini" dupa ce l-am mintit, l-am lasat sa sufere. Dupa ce i-am oferit doar tacere desi eram constienta cat de mult il ranesc in tot acest timp, prin tot ceea ce fac sau mai bine zis prin ceea ce nu am avut curajul sa fac.
Am incercat sa ma mint singura zicandu-mi ca poate acel "esti speciala" nu a insemnat nimic, ca totul e doar in mintea mea. Ca il ranesc doar in imaginatia mea bolnava.
Dar o minciuna nu poate persista cand totul e atat de "ab pe negru" incat iti sare in ochii si orice incercare de a te preface ca esti prea orb pentru a realiza adevarul esueaza in mod lamentabil. Pentru ca totul e atat de evident. Pentru ca ochii lui spun atat de multe. Pentru ca trupul lui ii tradeaza fiecare emotie.
Atunci de ce inca stau pe loc? De ce inca incerc sa-mi gasesc o pozitie confortabila intr-un pat mult prea gol in timp ce ticaitul ceasului incearca sa cuprinda secundele lungi intr-un sunet prea scurt. Las poate intentionat disperarea sa ma cuprinda in bratele ei puternice si ma ridic brusc din pat.
'Nu mai rezist!', vreau sa strig in gura mare in speranta ca poate cuiva i se va face totusi mila si ma va ajuta sa scap de insomnia asta prosteasca. Totusi, sunt mult prea grijulie ca sa fac asta. Toti ceilalti din casa dorm si probabil ca e mai bine asa. Nu vreau sa ma opreasca nimeni de la gestul necugetat pe care urmeaza sa-l fac.
Privesc spre ceasul mare ce atarna pe peretele de deasupra patului .Unsprezece jumate. La fel ca atunci. Un semn?... Nu! Doar o coincidenta.
Nu vreau sa ma gandesc prea mult asa ca ma imbrac cu ce am la indemana, doar o pereche de blugi negri simpli si un hanorac visiniu, totusi e racoare afara. Ies din camera si inchid usa cu cheia dupa care ma duc pana in hol pe varfuri, sar direct in bascheti si ies pe usa afara.
Stau cateva secunde in fata casei si respir usurata de parca as fi scapat de cine stie ce paza ca in filmele alea de actiune.
- Unde mergi la ora asta?
O voce cunoscuta se face auzita de la cativa pasi de mine. Ma intorc curioasa si in acelas timp cu inima cat un purice spre persoana care deja a inceput sa ma ia la raspundere.
Ma linistesc brusc cand il vad pe saten care parea ca vine de undeva si tocmai ajunsese acasa. Ce bine ne-am sincronizat. Acesta ma priveste mirat asteptand sa-i raspund la intrebare.
- Nu ma opri. Te rog!
Doar atat i-am putut spune. Nu am nici un chef de dat explicatii si din fericire se pare ca cuvintele mele l-au "atins la inima" pe Kiba caci imi face semn ca pot pleca.
Fara sa astept sa se razgandeasca imi iau bicicleta si pornesc spre 'el'. Nu aveam alta solutie. Stiu din proprie experienta ca tramvaiele nu mai circula la ora asta si singura alternativa a ramas bicicleta.
Merg pe strazile luminate doar de cateva felinare care nu-ti permit sa vezi prea multe. Poate doar sa te orientezi putin in spatiu ca sa nu o iai pe cine stie ce strada gresita si sa ajungi prin ceva locuri nedorite. Si de ce imi bat eu capul cu prosti de genu. Stiam drumul la perfectie chiar daca intodeauna ma deplasam cu tramvaiul.
Fara sa-mi mai bat capul cu chestiuni total neimportante acum, apas pe pedala mai tare prinzand o viteza cu care nu sunt tocmai obisnuita.
Vantul imi circula prin par tinandu-l parca suspendat in aer. Iar zgomotul produs de rotile bicicletei este singurul care sparge linistea mortuala specifica orelor tarzii.
'Poate ca fac o greseala', acest gand imi inunda mintea ca un virus. Dar intr-o dorinta nebuna de al sfida, de a-mi arata mie insumi ca sunt mai puternica de atata continui sa pedalez. In putin timp ajung pe strada si dupa in fata casei lui. Spre surprinderea mea fara nici o zgarietura.
Cobor incet de pe bicicleta. Inima imi pulseaza la maxim, probabil din cauza efortului. Stau pe loc respirand adanc de catea ori. Nu e momentul sa o dau inapoi asa ca ma indrept direct spre usa si apas scurt pe sonerie.
In mai putin de un minut la usa isi face aparitia Ino imbracata in pijamale. Totusi nu arata de parca tocmai as fi trezit-o. Blonda ma priveste mirata si ma intreaba din priviri ce s-a intamplat.
" Mi-am dat seama ca am luat o multime de decizi proaste si l-am ranit pe frateto cand de fapt el inseamna enorm pentru mine"
Mda... clar nu am de gand sa-i spun asa ceva. Nici nu vreau sa-mi imaginez ce reactie ar avea. Desi sunt constienta ca stie mult mai mult decat lasa sa se vada. Si atunci de ce inca am retineri fata de ea?
- Naruto... e acasa?
O intreb privind-o drept in ochii.
- Nu. A plecat mai devreme si nu stiu pe unde hoinareste pana la ora asta.
Imi rapunde oarecum trista. Se vede ca e ingrijorata dar in momentul asta chiar nu am ce face pentru ea. Trebuie sa ajung acasa inainte ca parinti mei sa-si dea seama ca lipsesc sau sa faca Kiba prostia de a le spune.
Imi las capul in jos. Ma simt dezamagita si in acelas timp usurata.
- Eu, trebuie sa plec.
Zic cu o voce inceata. Ino doar da din cap afirativ dandu-mi de inteles ca intelege sau ca sunt libera sa merg. Nu mai stau pe ganduri si ma urc pe bicicleta pornind spre casa.
Nu avea nici un rost sa mai stau cu Ino, probabil ca nu faceam decat sa o ingrijorez si mai tare.
Fara sa imi dau seama ajung foarte repede inapoi si sunt doar la o strada diferenta de a mea. De data asta se pare ca nu sunt singura care disturba tacerea noptii. Vad o silueta care mergea pe trotuar, probabil un baiat dupa statura. Nu pot descifra prea multe din cauza nopti si deoarece poarta un hanorac larg cu gluga trasa pe cap. Trec pe langa el si vad cum se intoarce si ma priveste.
Probabil cineva cunoscut. Totusi nu ma opresc, probabil de frica sau pur si simplu nu mi se pare momentul potrivit sa mai mai pierd timpul aiurea.
'Si daca era el?' intrebarea imi strafugera brusc mintea. 'Si chiar conteaza...?'
