[Terminat] "Good Boys Never Die" [naruto][+18]

[hiimera]

Hey !! Se pare că vin cu nextul mai repede de data aceasta.
Scorpiuţa mea eşti aşa o scumpă. Fiindcă mi-ai enumerat toate greşelile. Îţi rămân datoare, aşa că să te aştepţi la ceva din partea mea, te asigur eu. *tighthug*
ŞI restul, mersii foarte mult. Mă bucur că-mi citiţi ficul şi că vă place cum scriu şi ideeile pe care le creionez.
Greşelile doresc şi eu să le ameliorez. Nu le suport.. şi chiar mă enervează. Dar am să încerc să le reduc considerabil. Oricum în timp am să fac asta. Şi fac primul pas de acum.
Ce pot să spun, sper să vă placă acest capitol. Hinata trece printr-o mică comfuzie nebună.. dar citiţi dacă vreţi să aflaţi mai multe. *giggle*

Capitolul IV
~ Hinata ~

Cum să-l fi înţeles. Mă deruta de fiecare dată cu comportamentul lui... Dar părea chiar dulce când se îmbârliga în orice încurcătură. Da, acesta era el... nu îmi doresc nimic altceva.
Seara începuse destul de binişor să spunem, însă comportamentul lui Kenji mă cam îngrijora. În ultima vreme a devenit ceva mai nestăpânit. Doar prin priviri el îmi trasmitea un fior ce îmi făcea pielea de găină. Mă zgribuleam toată, ca şi cum eram învelită de un aer rece, de la pol.
Ochii lui parcă erau înlocuiţi cu a unei vipere, mintea destul de ageră şi se prindea prea repede de anumite lucruri. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, dar nu mă mai simt aşa de comfortabil în prezenţa lui.
Privirea îmi alunecă leneşă asupra nisipului ce prindea o noanţă aşa de argintie, rareori îl mai priveam pe blond cum admira şi el la rândul lui natura înconjurătoare şi de multe ori încerca să aducă vorba de câte ceva anume. Totuşi, stând aşa cu el, singuri, trebuia să interacţionăm cumva şi singura obţiune era să purtăm mici comversaţi, simple sau compuse.
Cerul brăzdat de felinare minuscule văzute de la o distanţă de ani lumină, mă încântau treptat şi zâmbetul şi-a făcut apariţia pe chipul meu alb. Un peisaj izbitor, plăcut, ce-mi bucura inima intoxicată de tot felul de rele.
Încet mi-am plecat capul pe genunchi şi pleoapele mi se simţeau grele, iar eu nu mai aveam forţa necesară ca să le deschid îndeajuns ca să-l văd pe Naruto, care din când în când mă urmărea cu coada ochilui. Zâmbea, iar eu mai strecuram ştrengăreşte un zâmbet pe care îl afişam sfioasă dar cu curaj.
Acum parcă trăiam un vis uitat sau neîmplinit...
- Rămâi cu mine ? am întrebat eu în şoaptă deja furată de somnul ce-mi colinda trupul.
- Da !
A fost direct şi la obiect, nu a pierdut timp ca să se mai gândească. A răspuns fără să ezite sau să facă o mişcare. Cât de galant.
- Mersi ! Am murmurat eu printre buzele mele întredeschise şi apoi am început să visez.

Ceva a început să-mi brueze somnul şi spaţiul întunecat. Eu încă fiind adormită, am încercat să ignor acel sunet ce-mi provoca trezirea din visare. Dar a devenit şi mai insistent aşa că altă cale nu am avut decât să mă scol în fund buimacă şi să spun un simplu „Ce ?” destul de bosumflat.
O mână s-a aşezat blând pe obrazul meu cald şi roşiatic. Era rece. Am tresărit puţin şi am privit în direcţia ei. Kenji, el era cel care a cutezat să mă trezească la ora.. asta.
- Cât este ceasul ? Întreb eu începând să-mi frec ochii aproape închişi. Fiindcă tentaţia ispititoare de a mă arunca cu spatele pe puful din pat, mă provoca la extrem. Însă încercând să rezist l-am auzit pe acesta cum mi-a ordonat să mă ridic în picioare.
- Ce ! Da.. Nu, nu vreau, spune-mi aici. Şi l-am tras de cămaşa albă, iar el pierdându-şi echilibrul a căzut lângă mine.
A profitat de momentul acesta oportun şi mi-a prins câteva şuviţe de la spate, trăgându-mă aproape de chipul lui. Ca după să-şi preseze buzele peste ale mele, într-un sărut ceva mai lung.
Eu însă chiar nu aveam chef de asemenea chesti la ora aceasta târzie. Nici măcar un faşcicul de lumină nu intra prin perdelele transparente din camera mea. Ce naiba dorea de la mine ?
- Trebuie să plec ! A spus el şi s-a ridicat de pe pat, aranjându-şi cămaşa acum uşor şifonată din cauza mea. Eu am sărit destul de curioasă spre el. Picioarele îmi stăteau neclintite din poziţia de drepţi, aşa că acum eu îmi apropiasem chipul de al lui. Încercând să primesc un răspuns, care era defapt motivul plecării lui bruşte ?
- Unde ?
- Pui cam multe întrebări.
- Eşti iubitul meu Kenji, cum să nu te întreb unde pleci... Până acum nu prea am făcut-o fiindcă nu-mi păsa...
- Normal că nu, imediat ce acel Naruto a apărut în peisaj ai fost orbită de frumuseţea lui radiantă.
Cât de prost era, cum să mă dau la altcineva când îl aveam pe el aproape de mine. Dar ce era cu această subită schimbare de comportament ? Acum nici pe el nu îl mai înţeleg...
Mi-a întors spatele. Avea la uşa un bagaj mare.. deci se părea că avea să plece un timp destul de mare.
Într-un fel simţeam dezamăgire, iar celălalt sentiment era de uşurare. Oare de ce ? Acum ce se petrece şi cu inima mea, nărăvaşe devenită din senin.
L-am urmat rapid până afară la poartă, acolo se afla o maşină cu două locuri în spate şi se părea că doi tipi se aflau în ea. Păreau bizari şi mă puneau pe gânduri.. dar chiar nu-mi mai păsa cu cine umbla.
Încrederea şi dragostea dintre noi era un lucru vital şi un motiv puternic, ce mă determina să cred în el cu adevărat. Nu-mi făceam griji.
Totuşi nu am stat nici eu cu mâinile în sân şi să nu mişc un deget sau să-i nu-i urez noroc sau drum bun.
El a schiţat un rânjet destul de straniu şi mi-a promis că ne vom întâlni cât de curând posibil. Şi cu asta discuţia dintre noi s-a încheiat... Eu însă mi-am pus talpa după cealălaltă şi cu o mână sprijinită de talie, am început să-mi masez fruntea cu palma de la mâna liberă şi aşa mi-am închis ochii analizând situaţia creată şi necazul în care tocmai mă scufundam prea mult de tot.
Ne mai urmărind ceea ce se petrece în jurul meu, am vrut să-i mai spun ceva legat de faptul că dacă am greşit cu ceva faţă de el nu am făcut-o intenţionat sau chestii din acestea... Of...
- Kenji ... Ah bine că ai plecat acum. Ironia mea stupidă nu mă ajuta şi nervi pe care tocmai mi formasem, mă înebuneau treptat. Credeam că avea să-mi explodeze capul şi din răsputeri am încercat să nu fac vreo figură stupidă de tic nervos pe care îl căpătam atunci când mă cutremura ceva enervant.
Şi tot nu înţeleg, de ce a plecat aşa de repede şi unde mai exact, ce lucruri are el de rezolvat ?
- La dracu` mai bine de atât nu se putea. Ce urmează să se întâmple... Ca Naruto să vină la mine şi să mă ceară de nevastă ? Asta oare Doamne ?! Ah, ar fi prea stupid... poate haios dar măcar el să spun că m-ar aprecia...
Nervi, nervi, nervi, doar ăştea îmi mai circulau prin sinapsele mele umflate de la prea multe informaţii false şi gânduri ridicole. Ce prindeau culori spontane în imaginaţia mea bogată.
- Ah, la naiba ! Am oftat eu zgomotos, în timp ce degetele mele au parcurs bretonul în sus, dându-l peste cap. Ce... Ce naiba s-a întâmplat aici ? Am constatat că sunt proastă şi că nu ştiu să mă comport cu oameni care mă iubesc cu adevărat sau cel puţin care au frânturi de speranţe cu mine.
Prea multe întrebări se învârteau în capul meu şi la nici una nu găseam un răspuns maxim lucid... Iar mişcările mele circulare provocau pământul să se surupe sub mine.
Mi-am propus să întru în casă, mergând gânditor pe aleia prăfuită de nisip şi pământ, am mai înjurat de câteva ori şi am lovit tomberonul din metal din faţă.
Nu mai ştiu ce naiba am să fac fără el. O să de-a semn de viaţă, are să mă mai sune, mă va mai iubi în acele zile în care eu nu am să mai îi fiu alături aşa cum am făcut mereu ?
Ah, Doamne... Mă enervez şi mai rău, iar totul se învârte în jurul meu. Beau un pahar cu apă rece, scoasă recent, acum în clipa asta din frigider. Şi stau pe scaun la masă abătută de parcă sfinte, îţi dai seama... am rămas văduvă, sau cum ? Cât de stupid.
Plâng ? Nu... dar aş avea nevoie de câteva lacrimi, chiar dacă ar fi false, să-mi curgă pe obraji mei rumeni. Şi să suspin ca o nebună incurabilă, să simt cum singurătatea mă cuprinde acut şi mă strânge de gât. De ce nu reacţionez într-un anume fel, aşa cum fac toate iubitele ? Nu mă strofoc, doar îmi înşirui întrebările cu cretă albă pe un spaţiu negru şi gol.. fără pic de lumină sau culoare. Lumea mea se poate să fie chiar aşa de întunecată. De ce ? Şi totuşi parcă mă simt mai bine acum că e plecat de aici, de parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă.
- Sunt foarte ciudată ! Exclam eu şi pur şi simplu îmi vine să râd.
Isterică am devenit într-o singură noapte, de ce ? Fiindcă nu mai înţeleg nimic, pe nimeni şi acum nici pe mine.
Vreau să mă detaşez de prostia asta care ne îmbracă pe toţi în haine negre. E chiar stupid, eu devin nebună şi restul devin isterici... Sau poate că era invers. Nu îmi pasă. Vreau să beau vin.
Cu uşurinţă şi aşa de bălăncănită mă deplasez spre suporturile din sticlă unde se aflau toate băuturile mele preferate. Chiar eu am aranjat toate acestea. Trag aşa de repezită sticla aceea frumoasă de vin roşu şi mă arunc pe covorul pufos şi alb ce-mi devine aşa plăcut la atingere.
Scot dopul şi trag pe gât jumate din sticlă... Sunt aşa fericită.
Ha` ce nebunie...
Mai mai şi sărutat... ăla a fost sărut Kenji ? nu mi-a ajuns, nu eşti bun de nimic. Ce văd eu oare la tine ?
Iar încep să râd. Nu sunt o persoană care se îmbată chiar aşa de repede, dar poate din cauza amalgamului de sentimente care mi-au rămas ca un ghem în gât am început să devin aşa de relaxată.
Vreau să evadez, cu tine... Şi am adormit la loc.

- Hinata, Hinata ! Mă strigă cineva din afară. Tresar aşa brusc, uimindu-mi prietenele şi sora care se adunaseră lângă mine, ca la foc.
- Ce este aici, veghi ? Întreb eu fiind destul de trează.
- Ce ai făcut fato ? Te-ai îmbătat aseară ca o nebună.. Cu cine naiba ? Nu-mi vine să cred... ! A exclamat Ino luând acea sticlă goală de jos şi analizând câteva pete de stropi roşii pe covorul pur şi alb.
- Sincer nici mie Ino. Spun în timp e iau sticla aceea din mâna ei şi mă uit pe gaura unde se poziţiona cândva dopul pufos din burete. Şi e goală.
Cu greu am reuşit să îmi ridic trupul rigid şi înţepenit din acel loc blestemat, care îmi dădu-se doar dureri şi vânătăi, chiar dacă locul era acoperit de ceva pufos... Covorul era subţire, nici de cum foarte gros.
A apărut şi bunicul din biroul lui, destul de neliniştit de ceea ce auzise. Exact, fetele nu puteau şi ele să nu vorbească în gura mare, ca să audă şi bătrânul.
Nu îmi mai păsa, noaptea trecută mi s-a umplut mie paharul, iar apa aproape că a dat pe dinafară. Şi dacă avea să se prelingă cristalin pe suprafaţa paharului... nu ştiu ce gând mai avea să mă mai trăznească.
Toţi asaltându-mă cu întrebări ciudate, lumina care mă deranja şi zgomotele ce îmi afundau urechile cu nelinişte, au început să mă irite şi credeam că am să mor zdrobită de cuvintele lor tepoase.
Şi salvatorul meu a sosit, Naruto care a trecut indiferent pe lângă noi, îndreptându-se spre bucătărie. Şi eu care îl credeam mai „bărbat”. Help !
La final, după ce am ieşit din înghesuiala şi gurile lor, am putut să fug la frigider de unde un suc de portocale proaspăt mă întâmpinase prietenos. L-am luat, având grije să nu-l scap pe jos.
Alenea în timp ce sorbeam cu poftă din el mi-am aşezat posteriorul în dureri pe scaunul dur din plastic.
Da, ce răcoritor era acea băutură ne alcoolică. Mă treceau fiori şi pielea mi se cutremura la senzaţiile răcoroase pe care mi le creia.
Neglijând faptul că părul meu era îndeajuns de încâlcit, am început să-mi strecor degetele prin el ca să-l mai încurc puţin. Iar în momentul acela şi-a făcut apariţia blondul, care cu un rânjet în extaz s-a pus paralel cu mine, privindu-mă din partea cealălaltă a mesei, iar eu pe el derutată.
- Vrei să-mi faci viaţa un infern tipule, dăte ! Cu un glas poruncitor, i-am ordonat să dispară din faţa ochilor mei.
- Şi acum ca să te stupefiez am să te cer de nevastă, ce zici ?! Accepţi ?
Şi-a luat un măr verde din micul coş negru din mijlocul mesei metalice, care strălucea necontenit din cauza razelor solare. Şi viguros s-a aşezat pe scaun muşcând sprinten din el, în timp ce privirea lui mă urmărea pe mine aşa de strengară.
- Curiozitatea a ucis pisica, dacă nu ştiai frate. Şi am sorbit din nou din conţinutul plin de pulpă al sucului de portocale. Seara tu nu ai nimic de făcut, decât să urmăreşti pe alţii ca vulpea din umbră ?
- Nu, nu am ! A exclamat el zâmbăreţ. Kenji nu mai este.
- Şi tu ce crezi ? L-am intrebat eu destul de bosumflată şi serioasă, trântind bolul din sticlă de masă.
- Că a plecat la sediul celor mai mari duşmani ai bunicului tău şi acum plănuiesc ceva ca să poată să facă rost de tine şi poate să te şi violeze. A rânjit şi gata.
Nu prea m-a lămurit, dar am dat negativ din umeri, fiind prea plictisită sau mai degrabă indiferentă.. dar într-un fel mă rodea să aflu opinia genială a acestui bărbat din faţa mea.
- Ce optimist esti. Îţi baţi joc de mine ? Eu precum o pisică m-am aplecat până la el şi în şoaptă l-am întrebat asta.
- Nu. Am venit ca să te scot în oraş.
- Ce !?