[Terminat] "Good Boys Never Die" [naruto][+18]

[hiimera]

Partea a II-a a sosit. Nu e ştiu eu ce.. abia de am reuşit să scriu ceva. :))
Acesta este primul capitol, dar în el nu intrăm direct, fiindcă cei doi au să spună câte ceva înainte de un nou început. :-)
Câteva fragmente din gândul lor. Sper să vă placă.. sincer cred că o dau în spate eu, nici de cum în faţă cu stilul meu banal. --;;

~*Partea a-II-a*~

Capitolul I
~ Hinata ~

Praf ÅŸi pulbere.
De acestea se leaga întregul meu trecut.
Cu cât mă avânt şi mai mult spre viitor cu atât încep să văd lumina, e puternică, caldă şi pură.
Nu o pot atinge încă, dar pot să o simt pe trupul meu rece, bântuit de o lume nebună şi nesigură.
Şă mergi pe sfori , iar în jos un abis.
O gaură neagră ce înghite tot ce-i cade. Nu este uşor, drumul e lung şi primejdios...dar mai bine cu fruntea în sus decât cu privirea în jos.
Şi trecutul să mi-l uit acum, iar un nou început să se facă pregătit pentru mine. Nu mai sunt fata lui tăticu. sunt mare şi cred că sunt îndeajuns de puternică să fac faţă atâtor monştrii a căror drumuri se interesectează cu al meu.
Voi suferi... Poate. Însă ştiu câ mereu după furtună va veni soarele şi că mereu va exista a doua zi. Sfărşitul nu se va ivi, pentru că până şi cel mai nepast final are un nou început.
Am văzut, am auzit, am simţit, am atins moartea cu propriile mele simţuri, iar braţele mele au înconjurat-o subit... Dar eu sunt aici nu acolo. Nu am murit, nu m-am înecat într-o mare de stafi uitate care tânjesc după ce le-a fost luat încă de la început, viaţa.
Nu are elixir, trebuie să o guşti din plin.
Te i-a pe nepregătite şi te învaţă pas cu pas şi niciodată nu trebuie să uiţi.. Căci pe parcursul şirului, omul nu este singur. Vrei nu vrei accepţi acest lucrur şi detaliu important.
Ei au fost acolo pentru mine, la bine şi la rău. Atunci când umeri mi-au fost încărcaţi cu greutăţi, iar mintea invadată de gânduri rele şi urâte, mi-au alungat durerea prin bunătate.
Eu precum un ucenit, iar ei precum un meşter... Am fost ghidată de căldura lor sufletească spre ieşirea din întuneric şi acum trebuie să le mulţumesc, aşa cum am făcut mereu în toţi aceşti ani.
Şi nu cel din urmă.. Dragostea. Un sentiment nărăvaş, necontrolat, arzător, plin de aventuri nebune şi peripeţii neînchipuite.
Aş depăşi toate orizonturile doar ca să-i gust nectarul dulce, iar mierea ei să se prelingă pe întreg trupul meu sfios ducându-mă în cele mai fantezistice locuri posibile.
E doar o închipuire spun alţii, chiar şi o plăsmuire din imaginaţia unor poeţi nebuni din timpuri străvechi.
Dar cum îşi explică aceştia tot acel amalgam de sentimente care îi cuprind când îţi întâlnesc perechea ?Vis sau realitate ? Ce este cu adevărat ?
Ştiu că nu este o iluzie, chiar dacă se poate ca inima să ne fie frântă în bucăţi şi noi să nu mai ştim de propria noastră existenţă, acolo tot va fi cineva care să ne poarte in suflet şi căldura se va pogorâ asupra noastră. Ne dă tăria necesară de a crede în noi şi de a ne depăşi limitele, ... fiindcă pentru iubire cu toţi ne-am sacrifica.
Iubirea duce la ură, dar chiar şi aşa inima ar striga în noi zbuciumată după libertate, o evadare cu tine, o evadare cu acel cineva special noua.
Nici o persoană nu se poate compara cu acea a căror setimente sunt puternice şi a cărui suflet bate doar pentru tine.

~ Naruto ~

De mic am fost un fugar. Şi mă temeam ca monştri să mă prindă, iar la final eu să nu mai exist pe acest pământ nenorocit.
Greu de crezut că acum îmi trăiesc poate mult mai bine ca înainte viaţa. Nici eu nu sunt foarte sigur pe acţiunile mele în ultima vreme, dar un lucruri ştiu sigur, nu sunt singur.
Îi am pe ei, pe ea, pe toţi.. mă poartă ca pe o cruce la gâtul lor şi niciodată nu s-ar îndoi de mine.
Momente de nebunie mă curpind şi pe mine. Dacă nu m-ar cuprinde nu aş ma fi om... Şi cu greu pot să mi le stăpânesc.
Un trecut pătat de sânge crud şi proaspăt, de mic mă ştiu aşa. Fără părinţi, un hoinar precum un căine vagabond urlând pe străzile reci şi pusti.
Ierni geroase precum la pol şi veri fierbinţi precum la ecuator. Nici pic de mâncare dar nici pic de milă, eram considerat câinele străzilor şi noaptea vărsam lacrimi calde ce îmi mai alinau durerea sufletească.
Îmi încălzeau obrajii şi chiar inima. Un gest mărunt din partea unora îmi luminau anumite zile, dar şi loviturile date de alţii mă întărâtau cumplit, altă cale nu era.
O viaţă precum un animal sălbatic aruncat într-un oraş metropolitan, halal viitor. Mă ştergeam cu el la fund... nimeni nu putea să-mi ofere nimic ca să poată să-mi readucă zâmbetul pierdut pe veci.
El a fost o obţiune, una rea, una crudă.. una bogată, dar doar materială.
Satisfacţia se ivea pe chipul lui ridat atunci când ucideam. Şi după ce am scăpat ca prin minune, am ajuns la vechea stare. Singur, o stafie, o nălucă aburoasă, blestemată să fie mereu pierdută în întuneric şi linişte...
Dar după Dumnezeu mi-a văzut suferinţa cumplită şi usturătoare aşa că a trimis un gardian să mă elibereze din mizeria în care trăiam eu atunci.
Om în vârstă cu un chip blând şi puternic, serios pătat de un umor mortal. Mi-a oferit tot ce este mai bun şi pas cu pas tainele vieţii mi s-au împărtăşit treptat.
În descursul acelor ani puteam să mă consider fericit, un puşti împlinit a căror vise nu au fost lăsate să moară în ploaie, ger sau căldură...
Gustând din bucuriile vieţii, simţurile mi s-au dezvoltat, iar mintea a prins rapid mişcările.
Nu am ajuns ce sunt astăzi dacă nu am încetat din am-mi antrena trupul, mintea şi sufletul.
La început am putut fi considerat doar o armă.. dar pe final, am prins drag de lumea înconjurătoare.
Noi porţi s-au deschis şi pentru mine, pe culmile gloriei am devenit cel mai puternic. Sunt asemănat de multe ori cu o bestie din junglă. Dar o asemenea vorbă adresată la persoana mea devine un compliment, indiferent cine mă numeşte.
Înviaţă tot din greşeli se învaţă. Nimic nu are să îţi iasă din prima şi mereu trebuie să te strofoci şi să te zbaţi pentru o bucată de păine. În lux sau nu, mereu am mulţumit celorlalţi pentru mila şi bunătatea pe ca mi-au oferit-o.
Compasiune, iubire, milă, bunătate, grijă. Toate aceastea le regăsesc în oameni din jurul meu, cu toate că mila deja mă dezgustă.. mult prea mult sânge s-a vărsat din cauza mea, însă trebuie să accept crudul adevăr şi să tac.
Şi acum admir stelele, ce nu încetează din a pâlpăi pe cerul pictat de o noanţă închisă. Îmi pun dorinţe, cred şi sper că se vor îndeplini. Deoarece eu nu mă pot considera un Zeu, ci doar un simplu copil dat de un Zeu pe acest pământ împur şi imperfect, a cărăr râni s-au împrimat pe trupul meu firav.
Iar acum tot ceea ce mai pot face este să tind spre ceva mult mai deosebit.