10-01-2012, 08:19 PM
Capitolul MIREI!!!
Multumim pt comm:*
Capitolul 20
Fusese atat de diferit. Nu-mi venea sa cred ca randy facuse acelasi lucru ca acel barbat...si totusi...nici macar nu se asemana. Lacrimile imi curgeau siroaie pe obraji, dar nu le puteam oprii. Nu stiu de ce plangeam...poate pentru ca totul a fost prea intens sau poate pentru ca mi-a fost frica la inceput...nu stiu.
Baiatul ma privea cu ochii sai blanzi, in timp ce-si trecea degetele prin parul meu intr-o maingaiere tandra care ma calma. Inima inca imi batea cu putere parca dorind sa-mi iasa din piept. M-a intrebat inca o data:
-Te doare?
Da...ma durea, dar aveam de gand sa-i spun lui asta. Totul fusese mult prea frumos ca sa rezum intreaga experienta la durere. Nu vroiam sa-si faca griji in privinta asta...durerea pe care el mi-o pricinuise era o durere placuta (daca exista asa ceva), o durere pe care eram dispus sa o suport. Niciodata pana acum nu m-am simtit atat de implinit si satisfacut, niciodata nu am cunoscut o placere atat de intensa. Nu vroiam decat sa-i multumesc.
-Nu. Nu ma doare, i-am soptit, cascand.
-Atunci de ce plangi? Vocea lui era joasa si ingrijorata, iar ochii verzi de smarald imi urmareau fiecare gest parca dorind sa-mi citeasca gandurile cele mai ascunse. I-am zambit si m-am apropiat si mai mult de el.
-A fost...intens, i-am raspuns rusinat.
-Intens e putin spus. Nu il priveam, dar am putut simtii zambetul din vocea sa, ce acum avea o tenta jucausa. Era amuzat de situatie.
-Ce e asa amuzant?
-Tu esti, iubitule. Esti o mica bestie in pat, zise sarutandu-ma usor pe buze.
Rusinat mi-am acoperit capul cu plapuma si am mormait un "mai lasa-ma" neinteleigibil, iar el incepu sa rada cu pofta.
Nu-mi venea sa cred, dar inima mi-a tresarit cand mi-a zis iubitule. Stiam ca pentru el nu insemna nimic special. Dupa cate aflasem despre el era genul de persoana care sa aiba o relatie stabila...daca stam sa ma agndesc mai bine nici eu nu eram, dar printr-un singur cuvant, aparent inocet, m-a facut sa visez cu ochii deschisi la caldura, stabilitate si...nu dragoste, dar macar un grad sporit de afectiune. Am oftat suparat pe mine insumi. Nu avea rost sa ma gandesc la asa ceva. Imi faceam mie rau...Randy aveam stilul lui de viata, drumul sau...iar eu il aveam pe al meu. Nu eram compatibili...ce s-a intamplat aici, nu a fost decat o descarcare emotionala...nimic mai mult, nimic mai putin. Trebuia sa nu uit asta.
De ce oftezi? ma intreba intr-un final
-Ma gandeam la cat am de lucru in urmatoarele zile, am mintit eu, nedorind sa stie pe unde imi umbla mintea.
-Cu ce?
-Scoala. Ma duc la concursul de dezbateri...
-Sunt sigur ca te vei descurca de minune, iubitule.
Iar acel cuvant...daca il va mai repeta de multe ori, voi fi in pericolul de a-l crede. Nu...trebuia sa pastrez distanta sau intr-un final voi suferii. Asta imi zicea ratiune, dar inima avea propria ei cale...
M-am trezit dorind sa aflu mai multe despre el...cine este cu adevarat...ce ii place...ce detesta. Toate lucrurile marunte ce caracterizeaza un om, dar pe care nu suntem deosebit de atenti pentru a le remarca. Vroiam sa stiu totul, dar in acelasi timp nu imi doream asta. Daca voi afla toate acestea, automat ma voi implica. Eram oare preagatit sa-mi asum asemenea riscuri?
Din pacate pentru mine...deja imi asumasem riscurile...si daca ceva va merge prost stiam ca voi fi nevoit sa suport consecintele.
-Randy...am inceput ezitand
-Ihi?
-Cum de locuiesti singur? l-am intrebat luandu-mi inima in dinti. Si-a deschis ochii si m-a privit, tacand pret de cateva momente ce mie mi s-au parut lungi, probabil gandindu-se daca sa-mi raspunda sau nu. Nu trebuie sa-mi zici nimic, daca nu vrei, am continuat cand am vazut ca ezita.
-Nu e vorba ca nu vreau, Brian. Doar ca nu prea vorbesc despre viata mea particulara.
-De ce?
-Pentru ca nimanui nu i-a pasat destul de mult incat sa ma intreba, banuiesc. Ochii sai au devenit mai adanci cand imi spusese acest lucru, semn ca intrebarea mea il afectase mai mult decat lasa sa se vada.
-Mie imi pasa, i-am zis fara sa ma gandesc.
Imi ciufulii parul rebel, apoi imi saruta buzele intredeschise.
-Observ...Pai...nu e mult de spus. Tatal meu a murit cand eram mic, iar mama a fost mai mult plecata. Caminul meu a fost strazile, iar familia, prietenii, zise oftand.
-Imi pare rau, Randy.
-Nu ai de ce. Pana la urma nu a fost asa de rau. In acest mod am invatat sa am grija de mine si sa nu depind de altcineva.
-Da...dar, nu te-ai gandit cum ar fi fost sa ai o familie obisnuita?
-Uneori. Nu mi-am batut capul prea mult cu idee asta. Nu avea niciun rost pana la urma.
-Eu m-am gandit, am continuat parca neauzindu-l. Nu ma plang de familia mea...mai bine zis de mama. E o femeie de nota 10, cu toate ca e aiurita si ma face sa cred ca eu sunt uneori parintele, iar ea e copilul. Am oftat, gandindu-ma la minuantele belele in care intra mama uneori, belele care imi lipseau acum. Ea imi condimentase viata...Si acum ce face mama ta? l-am intrebat.
-Ultima oara cand am vorbit era in Grecia. Nu prea tinem legatura. Ea ma intreba daca eu am nevoie de ceva, eu ii raspund ca nu, iar ea, ca sa nu se simta prea vinovata imi trimite niste bani, cica pentru cheltuieli. Cam la asta se rezuma relatia noastra.
Inima mi se strnase cand la l-am auzit vorbind asa. Vocea sa era rece, fara inflexiuni, dar sigur era rezultatul multor dati in care a fost nevoit sa priveasca adevarul in fata si sa-l accepte.
-Imi pare rau. Nu trebuia sa deschid subiectul. M-am ridicat intr-un cot, privindu-l mai deaproape. M-am aplecat peste el si i-am prins buzele intr-un sarut, incercand sa-i dau de inteles ca sunt alaturi de el. Mai bine nu foloseam cuvinte pentru ca, de cele mai multe ori, in situatii ca acestea, erau fara rost, superficiale.
-Stai linistit, nu ma deranjeaza defel.
M-am ridicat incet de langa el, avand grija cum pasesc ca sa nu-mi provoc mai multa durere decat simteam deja, dar nu am reusit sa nu ma stramb cand m-am vazut stand pe picioarele mele ce inca tremurau.
Unde mergi? intreba curios, incruntandu-se cand vazu cum ma clatin.
-La bucatarie...nu ai mancat nimic azi. Si nici eu.
-Stai in pat, imi ordona. Ma duc eu sa pregatesc ceva...
Am dat negativ din cap in semn ca nu, dar pana sa-mi dau seama ce face m-am trezit ridicat in aer si pus cu blandete pe suprafata moale a patului.
Ti-am zis ca ma duc eu. Trase plapuma peste mine si pleca in bucatarie...
Multumim pt comm:*
Capitolul 20
Fusese atat de diferit. Nu-mi venea sa cred ca randy facuse acelasi lucru ca acel barbat...si totusi...nici macar nu se asemana. Lacrimile imi curgeau siroaie pe obraji, dar nu le puteam oprii. Nu stiu de ce plangeam...poate pentru ca totul a fost prea intens sau poate pentru ca mi-a fost frica la inceput...nu stiu.
Baiatul ma privea cu ochii sai blanzi, in timp ce-si trecea degetele prin parul meu intr-o maingaiere tandra care ma calma. Inima inca imi batea cu putere parca dorind sa-mi iasa din piept. M-a intrebat inca o data:
-Te doare?
Da...ma durea, dar aveam de gand sa-i spun lui asta. Totul fusese mult prea frumos ca sa rezum intreaga experienta la durere. Nu vroiam sa-si faca griji in privinta asta...durerea pe care el mi-o pricinuise era o durere placuta (daca exista asa ceva), o durere pe care eram dispus sa o suport. Niciodata pana acum nu m-am simtit atat de implinit si satisfacut, niciodata nu am cunoscut o placere atat de intensa. Nu vroiam decat sa-i multumesc.
-Nu. Nu ma doare, i-am soptit, cascand.
-Atunci de ce plangi? Vocea lui era joasa si ingrijorata, iar ochii verzi de smarald imi urmareau fiecare gest parca dorind sa-mi citeasca gandurile cele mai ascunse. I-am zambit si m-am apropiat si mai mult de el.
-A fost...intens, i-am raspuns rusinat.
-Intens e putin spus. Nu il priveam, dar am putut simtii zambetul din vocea sa, ce acum avea o tenta jucausa. Era amuzat de situatie.
-Ce e asa amuzant?
-Tu esti, iubitule. Esti o mica bestie in pat, zise sarutandu-ma usor pe buze.
Rusinat mi-am acoperit capul cu plapuma si am mormait un "mai lasa-ma" neinteleigibil, iar el incepu sa rada cu pofta.
Nu-mi venea sa cred, dar inima mi-a tresarit cand mi-a zis iubitule. Stiam ca pentru el nu insemna nimic special. Dupa cate aflasem despre el era genul de persoana care sa aiba o relatie stabila...daca stam sa ma agndesc mai bine nici eu nu eram, dar printr-un singur cuvant, aparent inocet, m-a facut sa visez cu ochii deschisi la caldura, stabilitate si...nu dragoste, dar macar un grad sporit de afectiune. Am oftat suparat pe mine insumi. Nu avea rost sa ma gandesc la asa ceva. Imi faceam mie rau...Randy aveam stilul lui de viata, drumul sau...iar eu il aveam pe al meu. Nu eram compatibili...ce s-a intamplat aici, nu a fost decat o descarcare emotionala...nimic mai mult, nimic mai putin. Trebuia sa nu uit asta.
De ce oftezi? ma intreba intr-un final
-Ma gandeam la cat am de lucru in urmatoarele zile, am mintit eu, nedorind sa stie pe unde imi umbla mintea.
-Cu ce?
-Scoala. Ma duc la concursul de dezbateri...
-Sunt sigur ca te vei descurca de minune, iubitule.
Iar acel cuvant...daca il va mai repeta de multe ori, voi fi in pericolul de a-l crede. Nu...trebuia sa pastrez distanta sau intr-un final voi suferii. Asta imi zicea ratiune, dar inima avea propria ei cale...
M-am trezit dorind sa aflu mai multe despre el...cine este cu adevarat...ce ii place...ce detesta. Toate lucrurile marunte ce caracterizeaza un om, dar pe care nu suntem deosebit de atenti pentru a le remarca. Vroiam sa stiu totul, dar in acelasi timp nu imi doream asta. Daca voi afla toate acestea, automat ma voi implica. Eram oare preagatit sa-mi asum asemenea riscuri?
Din pacate pentru mine...deja imi asumasem riscurile...si daca ceva va merge prost stiam ca voi fi nevoit sa suport consecintele.
-Randy...am inceput ezitand
-Ihi?
-Cum de locuiesti singur? l-am intrebat luandu-mi inima in dinti. Si-a deschis ochii si m-a privit, tacand pret de cateva momente ce mie mi s-au parut lungi, probabil gandindu-se daca sa-mi raspunda sau nu. Nu trebuie sa-mi zici nimic, daca nu vrei, am continuat cand am vazut ca ezita.
-Nu e vorba ca nu vreau, Brian. Doar ca nu prea vorbesc despre viata mea particulara.
-De ce?
-Pentru ca nimanui nu i-a pasat destul de mult incat sa ma intreba, banuiesc. Ochii sai au devenit mai adanci cand imi spusese acest lucru, semn ca intrebarea mea il afectase mai mult decat lasa sa se vada.
-Mie imi pasa, i-am zis fara sa ma gandesc.
Imi ciufulii parul rebel, apoi imi saruta buzele intredeschise.
-Observ...Pai...nu e mult de spus. Tatal meu a murit cand eram mic, iar mama a fost mai mult plecata. Caminul meu a fost strazile, iar familia, prietenii, zise oftand.
-Imi pare rau, Randy.
-Nu ai de ce. Pana la urma nu a fost asa de rau. In acest mod am invatat sa am grija de mine si sa nu depind de altcineva.
-Da...dar, nu te-ai gandit cum ar fi fost sa ai o familie obisnuita?
-Uneori. Nu mi-am batut capul prea mult cu idee asta. Nu avea niciun rost pana la urma.
-Eu m-am gandit, am continuat parca neauzindu-l. Nu ma plang de familia mea...mai bine zis de mama. E o femeie de nota 10, cu toate ca e aiurita si ma face sa cred ca eu sunt uneori parintele, iar ea e copilul. Am oftat, gandindu-ma la minuantele belele in care intra mama uneori, belele care imi lipseau acum. Ea imi condimentase viata...Si acum ce face mama ta? l-am intrebat.
-Ultima oara cand am vorbit era in Grecia. Nu prea tinem legatura. Ea ma intreba daca eu am nevoie de ceva, eu ii raspund ca nu, iar ea, ca sa nu se simta prea vinovata imi trimite niste bani, cica pentru cheltuieli. Cam la asta se rezuma relatia noastra.
Inima mi se strnase cand la l-am auzit vorbind asa. Vocea sa era rece, fara inflexiuni, dar sigur era rezultatul multor dati in care a fost nevoit sa priveasca adevarul in fata si sa-l accepte.
-Imi pare rau. Nu trebuia sa deschid subiectul. M-am ridicat intr-un cot, privindu-l mai deaproape. M-am aplecat peste el si i-am prins buzele intr-un sarut, incercand sa-i dau de inteles ca sunt alaturi de el. Mai bine nu foloseam cuvinte pentru ca, de cele mai multe ori, in situatii ca acestea, erau fara rost, superficiale.
-Stai linistit, nu ma deranjeaza defel.
M-am ridicat incet de langa el, avand grija cum pasesc ca sa nu-mi provoc mai multa durere decat simteam deja, dar nu am reusit sa nu ma stramb cand m-am vazut stand pe picioarele mele ce inca tremurau.
Unde mergi? intreba curios, incruntandu-se cand vazu cum ma clatin.
-La bucatarie...nu ai mancat nimic azi. Si nici eu.
-Stai in pat, imi ordona. Ma duc eu sa pregatesc ceva...
Am dat negativ din cap in semn ca nu, dar pana sa-mi dau seama ce face m-am trezit ridicat in aer si pus cu blandete pe suprafata moale a patului.
Ti-am zis ca ma duc eu. Trase plapuma peste mine si pleca in bucatarie...
"Iadul e gol si toti diavolii sunt aici. " (W. Shakespeare)
Blog:
Codul Cuvintelor | L'art de L'amour
Blog:
Codul Cuvintelor | L'art de L'amour