Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Chestionar: Alege lucrarea preferată
Eu şi mintea mea
14.29%
2 14.29%
Nebun fară azil
14.29%
2 14.29%
Artistul
0%
0 0%
Lantul din rosu
0%
0 0%
Un eu lipsit de ratiune
7.14%
1 7.14%
Muza din picturi
0%
0 0%
Strigatul Liniştii
7.14%
1 7.14%
Iluzii 101
0%
0 0%
Și în final, nebunia câștigă
14.29%
2 14.29%
10 Februarie
0%
0 0%
Am picat într-un abis al durerii
42.86%
6 42.86%
Adio...
0%
0 0%
Nebunie personală
0%
0 0%
Nebun printre pioni
0%
0 0%
Contagios şi încă ceva.
0%
0 0%
Povestea nebunului
0%
0 0%
Total 14 vot(uri) 100%
* Opțiunea ta. [Arată Rezultatele]

FOTM - Februarie - Lucrarile

#1
FOTM Ianuraie - Voatrea lucrărilor participante

Perioada de votare: De astăzi, 20 februarie, până duminică, 27 februarie. Rezultatele vor fi postate pe 28.

Cum votez?
Votarea se face obligatoriu prin poll şi opţional printr-un comentariu în acest topic. Votul prin poll valorează 1 punct, iar votul prin comentariu, 3 puncte. Prin votul prin comentariu nu se înţelege ceva de genul "Votez pentru lucrarea X, mi-a plăcut aşa de mult OMG!!!!! Eşti atât de bun *100 de emoticoane*". Aceste comentarii nu vor valora decât un punct. Cine vrea să comenteze, este rugat să critice şi să atingă măcar câteva aspecte legate de lucrarea în sine. Nu trebuie să comentaţi toate lucrările, sunt multe şi e greu să le citeşti pe toate cu atenţie iar mai apoi să formulezi o critică constructivă. Puteţi comenta o singură lucrare, aceea pe care vreţi să o votaţi.

Lucrările vor fi postate anonime, în ordinea în care le-am primit.

Lucrările:


Lucrarea 1


Eu ÅŸi mintea mea

Adevăr sau provocare, ce alegi?
Nu jucăm, ţi-am mai spus asta. Plus, m-am săturat de ideile tale. Nu crezi că ar trebui să o laşi mai moale?
Sunt imaginea ta din oglindă. Fac doar ce doreşti.
Hai, pleacă odată. Nu mai am nevoie de tine. De fapt, nu am nevoie de nimeni.

Aud un zumzet continuu. Parcă cineva încearcă să iasă, să se elibereze. Unde să iasă? De unde să se elibereze?
Stai, aia e mintea mea! Cum se întâmplă una ca asta?

Chiar tu ai fost persoana care a alungat-o.
Åži tu cine mai eÅŸti?
Mintea ta.
Nu e adevărat. Mintea mea nu m-ar părăsi pentru nimic în lume nici dacă eu aş alungă-o. Tu eşti o minciună.
Atunci tu nu exiÅŸti.
Ce vrea să zică cu asta? Îmi vine să râd, eu chiar exist, chiar în clipa asta. Venele îmi pulsează. Inima mea încearcă să mă conducă. Nimeni nu ia puterea din faţa mea! Am să o distrug!
Sunt o parte din tine.
Minţi! Cu toţii o faceţi! Credeţi că puteţi să mă judecaţi? Să mă vorbiţi, să mă conduceţi? Voi scăpa de voi toţi, voi fi doar eu! Eu însumi în persoană! Târâturilor! Vă distrug!

Îmi privesc inima sângerândă. Sunt uimită, dar fericirea pune stăpânire pe mine. Nimeni nu îmi stă în cale! Acum, că ea nu mai e, mai am doar un duşman de care trebuie să scap. Mintea mea.
Nimeni nu te conduce.
Minţi! Nu îmi urmez calea cu inima! Nimeni nu are dreptul să îmi spună ce să fac! Dacă un întreg fiind sunt slabă şi vulnerabilă, atunci mă împart. Voi lupta de una singură şi voi ieşi învingătoare. Veţi vedea voi!
Cu cine să lupţi? Eşti doar tu.
Cu mine însumi. Dacă asta e o nebunie şi eu ajung să nu mă mai înţeleg pe mine, nimeni nu o poate face. Eu sunt singurul meu duşman.
Asta e imaginatia.
Nu. Asta e realitatea mea.

Lasă trecutul la o parte. Durerea ta vine de acolo de unde plăcerea era o obişnuinţă. Atingerile pe care le simţeai sunt tortură pentru sufletul tău. Lasă-te purtată pe calea mea. Eu sunt singura ta scăpare. O lume în care nimic nu te poate atinge. Nu te simţi protejată?
Tu? Credeam că nu exişti cu adevărat. Cum ai ajuns la mine?
M-ai chemat. Inima ta m-a chemat.
Nu e adevărat, inima mea e moartă! Minţi! Cu toţii o faceţi! Întotdeauna! Pleacă, pleacă de aici! Te urăsc! Tu nu exişti! Tu eşti doar nebunia mea!
Lasă-mă să-ţi aud vocea. Plânge. Suferă pentru vina ta. Eşti o nesăbuită. Eşti cea care m-a creat. Nebunia ta.



Lucrarea 2

Nebun fără azil


Îmi înfăşor timpul pe braţul stâng şi tac. Iau soarele bucată cu bucată şi-l sorb; acum eu luminez, eu sunt zeitatea supremă. Pictez cu sângele meu albastru stele care cad, pictez noaptea cu buzele ei calde care îmi ating timide ploapele.

Deschid ochii, conştient de propria-mi rătăcire. Sunt tot pe banca din parc şi frunzele roşcate mi s-au aşezat pe genunchi. În grozava lor feerie, s-au apropiat, îndepărtat şi ciocnit de această frunte îngândurată ani de-a rândul, dar nu o recunosc încă. De ce aceste fiice ale Pământului au o memorie atât de scurtă şi o existenţă aşijderea?

Preocupat de problema vieţii, nu dau atenţie nimănui preţ de câteva minute. Sunt un nebun fără azil căruia nu-i pasă de ei şi, din acest motiv, nici lor nu le pasă de mine. Când, în final, îmi părăsesc ciudata contemplare filozofică, parcul e luminat doar de câteva felinare şi îmi simt mâinile reci şi degetele înţepenite. Aleile sunt încă pline: umbre albe îşi poartă zgomotos paşii lenţi, mult prea lenţi. Aud diverse cântece nostalgice şi îmi răsună în minte ecourile înjurăturilor desprinse de pe buzele bete ale ironiei. Cad pradă vinului şi încep să înjur şi eu întâi cu glas scăzut, apoi mai tare. Ajung să ţip şi umbrele, ducându-şi mâinile la urechi, suspină şi se descompun, dispar, decorul negru, slab luminat se topeşte, lăsând în urmă culori tari, ţipătoare care-mi ard ochii. Cântece de leagăn îmi rănesc urechile şi dansul festiv al frunzelor- dame de companie cu tarif prea mare- îmi presează fiecare os. Fiorii îmi străbat corpul şi închid într-o geană tot absurdul, în buza inferioară tot erotismul, într-o unghie oarecare îmi pun raţiunea şi, transformându-mi fantezia în lut, o modelez în forma unei chei.

Rămân astfel gol, înconjurat de plinătate şi, posac, părăsesc această lume a transparenţei, acceptând concretul: smulg geana şi unghia, mă pierd în săruturi arogante şi, închizând uşa ramei de tablou, înghit cheia.

Aici e locul unde frunzele pier fără culoare, înjurăturile se sting în colţuri de creier, cântecele se opresc pe buze şi luminile ochilor sunt mai puternice la cei ce nu văd. Aici nu e acolo căci acolo nu e, de fapt, nicăieri. Aici e realitatea, e banca din parc în miez de zi. Aici sunt eu, pe bancă scrutând fiecare figură a fiecărui trecător căci, deşi nu-mi pasă de ei şi lor nu le pasă de mine,deşi mi-am aruncat culorile şi pensulele, eu rămân un nebun fără azil.



Lucrarea 3

Artistul
El crede că s-a creat singur. Crede în operele sale, exagerând prin crearea însuşirii proprie-i resurse de viaţă. Dar necunoaşterea ideii precum că excesul alungă orice urmă a respectivei nevoi vitale concepe acest dement. Această păpuşă, căreia Creatorul suprem a uitat să-i ofere idea obişnuită a vieţii, este el. Artistul. Cunoscut ca şi demenţa supremă. Fiinţa ce ar face orice pentru a-şi regăsi inspiraţia, fiinţa ce ar muri pentru propria lucrare.

E găzduit de patru pereţi, dar nu le distinge culoarea. Are daltonism. Ochii ce-i înfăţişau liniştea îi sunt aţintiţi către foaie. Micuţa pată gălbuie îi crează spaimă. Într-o fracţiune de secundă o rupe. Lacrimile îi inundă organele de simţ vizuale. Pensula ce îşi făcea veacul pe măsuţa de ştejar mai bine de un an este acum înhăţată cu nerăbdare de către el. O înfinge în negrul ce umplea găleata.

– Poate să stea şi singur.

Izbeşte găleata lăsând să curgă culoarea înfăţisând tăciunele. Se întreabă care va fi noua întrebuinţare a găleţii. Şirul de lacrimi nesfârşit îl seacă. Intră în compoziţia lichidului negru de pe marginile găleţii.

– Vine din mine. Ce rău îmi poate face?


Ridică pensula.

*

Cele cinci minute i-au ajuns pentru a da unuia dintre pereţi înfăţişarea unei lacrimi învăluite de non-culoarea supremă. O admiră. O adoră. Prima şi ultima sa lucrare după o disperare de un an.
Gândul i se schimbă rapid. Privirea i se îndreaptă către viitoarea sursă a propriului deces. Cele două lichide care în tot acest timp au reuşit să se unească complet erau pregătite.

– Următorul toast e în cinstea ta, adorata mea creaţie.

Lichidul se scurge în întregu-i corp. Încă un talent, nesemnificativ în ochii plebei, se duce. Însă precum macul ne dă seminţele abia la moarte, aşa viaţa sa învăluită de operele sale va umple sălile galeriilor de artă. Trist, nu? Dar cui îi pasă? Mie, vouă, nouă? Vă rog. Să nu fim ipocriţi.

Cei patru pereţi au găzduit manifestarea artistului dement.



Lucrarea 4

Lantul din rosu
Intr-o camera de sanatoriu
-Frumoasa din padurea adormita”

“Si te ubesc cu mila si cu groaza, tot ce i-al tau mi se cuvine mie”
(Adrian Paunescu)
“Iubesc sa te omor
cand pe aripile-ti arsenice zbor”
Aparatele ii pulsau apa sarata in trup incercand sa mentinta in viata o fiinta lipsita de un viitor cert. Aparatele bipaiau agasant in camera alba, cu miros de clor. Insignifiant, stiu, dar nimeni nu spune ca “frumoasa din padurea adormita” nu ar putea muri in acea zi umpluta de soare cu dinti.
“Minciuna zburda prin fusurile orare, prin mintea oamenilor, prin Greenwich, prin gradu zero, prin degetele mele, prin tine, prin mine, prin pastile, prin perfuzii, prin cuvinte desertate de tus, prin iubirea de pe balustrada balconului, prin noi, prin tine, prin smulgeri, prin venele noastre, daviste, indragostite. Prin nasul nostru in care se toarna pudra de zahar, prin soarele cu dinti de afara, prin ochii mei negri prelinsi pe un covor mat. Ce culori imbietoar de maro si piele am vazut atunci, cand irisi mei se scurgeau din degetele tale in bucati de foileton pe covor. Ce de rosu simteam cand venele ochiilor mei sangerau. Ce orbi puteam fi.. Dar intunericul la care ma condamni imi permite sa-ti vad chipul de fiecare data cand imi pipai globurile oculare goale.
Somn usor caine care latrii toata noaptea, inapoi la Kikeegard.”
Era o vreme cand putea citi etichetele borcanelor si o vreme cand putea sa-i faca patul cand el o sustinea cu palemele late, de soldurile pline. Era o vreme cand chirurgii nu trebuiau sa-i refaca ochii fumurii. Era o vreme….
“Eu trebuie sa merg in acest alb paradoxal. E mirosul mortii, puritate mortala, nu? E bine sa mergi prin poteci albe in timp ce chipuril-ti sar din spatele pomilor incolori. Am sa cad de pe bicicleta asta neagra si-o alung moartea cu rosu, am sa merg peste vaile astea albe si-am sa plantez flori negre. Am sa fug de chipurile astea de maltratati. Ce iluzie!
Daca intru in camera asta, o sa-mi iasa iar chipul asta stupid in fata.
1,2,3,4,
4,3,2,1
5,6,7,8
8,7,6,5
Unuunuunuununu, m-am incurcat, nu, nu, m-am incurcat. Numerele si perfetiunea, ele sunt perfecte, se contureaza perfect in tus, nu nu nu, distrus, am distrus perfectiunea, vreau s-o refac de pe bicicleta mea neagra, nu mai colorez imperfectu
1,2,3,4,5,6,7,8,9,10
10,8
NU!”
Monitorul inimi se opri cu un bibait prelung.

-S-a rupt camasa de forta, am nevoie de ajutor! Chemati ceva rapid, are spume, chemati pe cineva,. AJUTOOR—disperare—
Ochii asistentei iesira in evidenta pe ciment.
-Ce pacat, nici tie nu-ti sclipesc! Chipul inocent si vocea dezamagita a copilei rasunara intre peretii unui sanatoriu pustiu in noapte. –Rosu pe dinti. Trezire.—
-Hihihi, uite tati, am mai conturat un ochi de lant pe degetul meu, nu-i frumos?
Unu, doi, trei, nu mai scriu!




Lucrarea 5

Un eu lipsit de raţiune



Mă cuprinde o senzaţie de disperare, îmi pare că totul este neclar şi diferit de ceea ce am trăit până acum. Mă întreb cum de am ajuns aşa, nu mai pot să fac diferenţa între fericire şi melancolie, pentru mine, au ajuns să fie un singur sentiment. Monotonie...
Trăiesc continuu într-un abis plin de părţi difuze, părţi din viaţa ce s-a scurs până acum. Totul trece prin faţa mea, părerile şi gândurile m-au părăsit demult, nu mai întorc nicio privire către mine, ca şi cum sunt uitată. Consider acest loc un gol profund şi inutil, lipsa unei amintiri; te distruge când te aştepţi mai puţin, când nu mai ştii ce să faci atunci când îţi iroseşti speranţele.

Şi ce reprezintă raţiunea în acest moment? Ani întregi am încercat să găsesc răspunsul, am zăcut alături de acest cuvânt numit "uitare", alături de şuşotelile care nu mă lasă să închid ochii, încă mai aud acele voci... Însă am desluşit secretul. Era un gând insignifiant, o persoană lipsită de logică şi interes, ceva ce nu putea să fie perfect.
În tot acest timp, am vrut să iau deciziile corecte, să mă ridic asupra standardelor impuse. De către cine totuşi...? Un şir lung de întrebări a renăscut, căci a mai fost cineva înaintea mea şi a dorit să se poată încrede în ceea ce vedea, dar nimeni nu l-a luat în considerare, pentru că era vorba de un el, un sentiment îndepărtat.

Nu sunt singură, refuz să cred asta, nu sunt unică în acest loc de insipizi şi de adolescenţi imperfecţi - fără o poartă de evadare, evadarea din ei înşişi.
Eu mă aflu printre ei, întârziată, pe un drum ce pare că nu se mai termină. Încă păşesc sfioasă, căci mi-e teamă de ce voi întâlni la capătul drumului. Voi fi o străină printre anormali, voi deveni la fel ca şi ei. Încerc să-mi păstrez intactă mintea, persoana proprie, dar este prea târziu să mai cred, iar astfel...mă opresc la mijlocul drumului.

În scurt timp, o să fiu un eu alienat, o să ajung doar o adolescentă lipsită de raţiune şi sens. Din nou, mă pierd în străfundurile minţii mele...



Lucrarea 6

Muza din picturi


Albul din jur se completează ușor cu rozul si movul venit de la micile petale de trandafir care se găsesc în această cameră. Mirosul de chimicale din odaie îmi ajunge usor la nări amintindu-mi unde mă aflu, trezindu-mă din visarea mea îndelungată. Aparatele care ticăie precum ceasul au o culoare admirabilă, un gri șters parcă cu cea mai subțire pensulă din lume. Și in mijlocul acestora se află un pat mare cu așternuturi albe pe care stă o ființa foarte importantă pentru mine...ea.

Chipul ei cândva angelic este scufundat in perna albă care prezintă mici flori mov, acum doarme ca un prunc in acest loc. Nu știu ce visează dar simt că este tristă și îndurerată, că vrea să plângă în hohote dar nu vrea să arate că suferă. Frumusețea ei ieșită din comun este împinsă în melancolie, zămbetul ei precum sunetul clopoțeilor nu se mai aude. Dar timpul trece și o mică lacrimă coboară din ochii ei ajugând pe perna albă, acum mica bucățică de pânză este udă de o pietricică care are în ea toată suferința ei.

Mâna ei delicată și micuță care cobora pe obrazul meu în semn de afecțiune acum este prinsă într-un ipsos, într-un ghips alb pe care se găsesc scrise toate urările noastre de bine. Zeița mea a primit un dar dumnezeiesc care în acest moment se duce din nou în ceruri... ea era pictoriță. Tablouri parcă ieșite din magie îi ieșeau când subțirelul băț care are la capăt păr atingea pânza încă albă. Dar acum nu-și poate mișca degetele, posibilitatea ca să mai picteze vreodată este la zero, iar acest lucru ii aduce tristețe.

Înnebunesc doar la gândul ca ea suferă și eu nu pot să fac nimic, aș lua asupra mea acest chin doar ca să-i aud din nou râsul ei încântător. Cu toții încercăm s-o ajutăm așa că glumim, râdem, dar în sufletul nostru se găsește o durere apăsătoare. Doar simplul gând la tristețea pe care o duce singură mă înnebunește, mă face să ajung în cele mai întunecate locuri ale inimii mele. Sufletul meu suferă cu o intensitate enormă, doar privind-o mă simt incompetent că n-o pot ajuta.

Cristale sărate și fierbinți cad din ce în ce mai multe din ochii ei ajungând să se audă glasul zeiței mele ca și un ecou al dureri. O umbră de tristețe îi acoperă pe toți cei prezenți, inclusiv pe mine care stau pe un scaun exact lângă patul ei. Fără să realizez o lacrimă mică venită din mijlocul inimii mele iese la suprafață și cade pe mâna prințesei mele, simt că înnebunesc neputând să fac nimic pentru ea. Inima mea se sparge în mii de bucățele care și ele la rândul lor fac la fel ca și primele, se distrug rămânând din ele doar praf.

Durere, chinuri, tristețe, amărăciune, doar asta o să vadă mica mea zeiță, toată lumea o sa-i uite tablourile atâta timp cât ea nu o să mai facă altele. Prin mintea mea trec numai gânduri sumbre despre viitorul ei, cu ce o să se ocupe acuma nu știu, dar știu ca orice o să facă o sa fiu acolo. Sau poate într-o zi o să-mi spună că prezența mea îi aduce aminte ca nu este pictoriță, și o să mă îndepărtez de ea puțin câte putin. Nu știu cum ne este scris viitoru, dar știu că oricum ar fi ea nu o sa mai fie fericită pe deplin niciodată.

Pe geam se pot vedea picăturile de apă care cad cu repeziciune din cer și se zdrobesc cu putere de solul dur și rece. O liniște se lasă în cameră, parcă și natura plânge că ea nu o să mai picteze, totul din jur devine mohorât și lipsit de culoare, parcă și florile mirositoare s-au vestejit. Nu pot nici să găsesc cuvinte care să descrie ce simt, caut prin inima mea sentimentele ca să le pot spune, dar este pur și simplu imposibil.

Încă o dată am senzația că înnebunesc, ies tiptil din cameră și mă îndepărtez cât pot de mult, nu vreau să fiu lângă ea așa că stau la capătul holului. Țip cu toată forța că viața nu este corectă, îmi vine să-mi rup tricoul de pe mine, sunt furios și nebun în același timp. Furios că tocmai ea trebuie să treacă prin toate, că ființa la care țin cel mai mult suferă pană și în somn, m-aș bucura mai mult să stau eu în locul ei, chiar m-aș bucura. Și nebun că sunt un neputincios, că tot ce pot să fac este să stau aici și să ma uit la ea cum plânge, sunt un nimic.

Iar am acea senzație de neputință și ies afară din spital direct în ploaie, apa rece se lovește cu brutalitate de corpul meu, acum pot gândi mai limpede, dar asta nu mă ajută. Crengile copacilor stau aplecate de parcă ar îngenunchea în fata apei că le dă putere, iar frunzele pictate cu verde sunt spălate atât de bine de lacrimile cerului. Pământul care acum câteva zile puteai spune că este lipsit de forță și de viață, acum parcă radiază fericire. Toată natura se bucură datorită acestor lacrimi dumnezeiești, dar lacrimile muzei mele nu exprimă decât durere, și nimeni nu le venerează.


Nu pot să controlez impulsurile așa că un țipăt la fel ca cel din spital se aude destul de tare, cred că oamenii mă cred un ciudat, dar dacă ar ști cum sunt ar tăcea. Oricât de mult aș încerca s-o ajut pe muza mea niciodată nu o s-o fac la fel de fericită cum a fost în zelele de demult când picta, și planșele ei bucurau sufletele oamenilor care le priveau. Sunt un nimeni, un copil care nu are nimic special, și acum sunt un nebun sfâșiat de durerea neputinței. Poate să treacă decenii, secole, poate și milenii dar niciodată muza mea nu va mai fi fericita.



Lucrarea 7

Strigătul Liniştii




Gol. Linişte. Fără schimbare. Fără sentimente. Doar o cămăruţă albă, atât de sărăcăcioasă în obiecte de decor încât pare să nu existe. Răceală. Imobilitate. Un tavan gălbui pe care se plimbă raze de lumină ce nu aduc nici un fel de căldură în celulă. Nimic.

Şi totuşi există ceva: nebunia. Nebunia e alături de el, mereu, cântându-i liduri pe care nu le-a mai auzit până acum, mângâindu-l în singurătatea lui, alungându-i apatia din priviri. Nebunia, cea care l-a băgat aici, departe de orice, încins cu nişte brăţări late menite să îl împiedice să evadeze. Nebunia, baza a orice aflat în lumea lui, ultima frontieră pe care nu o poate trece cu ajutorul medicamentelor, prea speriat de ce ar putea să găsească dincolo.

-Singur... Atât de multă linişte... Fraţilor! Urlaţi! Urlaţi alături de mine! vocea lui trece prin pereţi în timp ce se zbate pe patul alb, râzând sardonic către nimic, strigând nume demult uitate de cei care încă mai sunt la curent cu veştile ce vin din afară.

Acum ceva vreme, totul era diferit. El era sănătos, prietenii lui încă mai existau să îi povestească diverse întâmplări porcoase care mereu se terminau la fel, iar familia lui nu se temea de el. Atunci zâmbea vesel şi ieşea nestingherit în fiecare seară la câte o bere împreună cu băiatul lui, făcând haz de soţia şi fiica lui atunci când protestau. Totul fusese perfect într-o lume imperfectă.

Dar trebuise să se termine. Şi cât de ciudat se terminase filmul, cât de brusc şi inuman fusese tăiat, iar fericirea lui, plus sănătatea lui mintală, fură spulberate în numai câteva minute, aşa cum un morman multicolor de frunze e ridicat şi împrăştiat în văzduh de către un vânt puternic, rece, care miroase a moarte.

Numai că lui nu îi mirosise numai a moarte ci şi a carne arsă, încinsă de către focurile care dansau în jurul lor. Încă îşi amintea. E ciudat cât de multe lucruri îţi poţi aminti, cât de detaliat e totul în lumina asta albă a nebuniei. Şi mai e ciudat un lucru: mirosul încă nu l-a părăsit, carnea lui încă mai simte căldura flăcărilor ca atunci.

Pompier de profesie, fusese chemat într-o urgenţă, nimic nou în asta. Se avântase spre clădirea respectivă ştiind că nu va găsi nimic frumos acolo, dar... Nimic nu putuse să îl pregătească mental şi sufleteşte pentru ce avea să vadă şi să simtă. Focul acela nu pornise de la o instalaţie defectă, ci fusese pus dinadins, căutându-se o moarte îngrozitoare şi nu un mod de a te încălzi. Sinucidere! Asta scria pe clădire cu sânge, sinucidere!

Dar el se aruncase în mijlocul ruinelor arzânde şi încercase să salveze vieţi care nu voiau să fie salvate. Deşi toţi urlau de durere, toată secta aceea de oameni, poate mai nebuni decât e el acum, toţi stăteau ţepeni în mijlocul flăcărilor. Stăteau cu toţii acolo şi urlau, fără să se mişte, consumaţi de căldură şi arşi de vii sub privirile oamenilor neputincioşi.

-Ardeţi!!! Trebuia să vă las să ardeţi! strigătul lui zbuciumat în faţa fantasmelor care îl vânau şi dincolo de tărâmul viselor, rezonă prin pereţii goi, trecând dintr-un salon în celălalt.

Condamnase nişte oameni inocenţi la moarte numai pentru a salva două femei care imediat după, aşa în dureri cum se aflau, tot găsiseră o modalitate de a-şi lua viaţa. Îşi privise proprii prieteni alunecând spre subsolul clădirii urlând după el, strigându-i numele, blesteme citindu-se în privirile lor. Se uitase la braţele lor întinse, la sângele care le cursese apoi din răni. Inhalase mirosul cărnii lor dulci prăjindu-se în acel iad infect.

Nu mai fusese în stare să aprindă un foc la aragaz, darămite să îşi mai continue meseria. Urla în fiecare noapte, trezindu-se cu mâinile întinse, ferindu-se de flăcări imaginare, încercând iar şi iar să prindă coarda de siguranţa ce fusese legată în jurul mijlocurilor celor doi sau trei prieteni care îl urmaseră în acea noapte. Iar de fiecare dată coarda se întindea, aproape cedând sub greutatea lor, ca apoi să alunece din strânsoarea mâinilor sale. Iar şi iar şi iar.

AceleaÅŸi vise, aceleaÅŸi coÅŸmaruri.

Acum e numai o religvă, o fantomă urlătoare ce bântuie numai noaptea pe coridoare în compania a doi asistenţi mătăhăloşi. În fiecare noapte, de când fusese internat e aceeaşi poveste: ei vin, îl sedează, el se zbate până adoarme, încercând să scape de degetele descărnate, fumegânde a celor pe care nu putuse să îi salveze, apoi urmează plimbarea şi totul devide un amalgam de umbre şi sunete.

Acum... Acum totul s-a calmat. El îi cheamă şi stau de vorbă şi râd aşa cum făceau pe vremuri. Şi râd, şi râd şi râd, până ce totul cade în muţenia specifică bolii lui. Apoi se trezeşte din această catatonie şi se apucă de urlat, chemându-şi prietenii, rudele înmormântate, chemându-i pe toţi cei de care îşi mai aminteşte. Îi cheamă pe toţi şi evadează în lumea lor.

Însă niciodată nu îşi cheamă familia. Ei nu fac parte din planurile lui.

-Să cântăm prieteni! Să cântăm către Iad şi înapoi, poate ni se face vreo reducere! Cântaţi acel cântec duios al urletelor şi flăcărilor distrugătoare. Acompaniaţi-vă de bubuituri şi trosnete. Cântaţi ca să nu mai aud liniştea!

Şi totuşi liniştea e cea care îi răspunde.



Lucrarea 8

Iluzii 101

Uită-te la ei, cum îşi zâmbesc, cum fără griji dulci nimicuri îşi şoptesc, pierduţi printre năluci într-o îmbrăţişare caldă. Patetic, te gândeşti şi privirea ţi-o întorci dezgustat. Paşi greoi purtându-te uşor pe un drum atât de familiar. O adiere caldă îţi mângâie obrazul ars de soare şi ochii ţii închizi.

Un chicot dulce se aude si priveşti în jur confuz.
-Aici... Tresari la vocea ei cristalină şi priveşti în ochii verzi ce şi-au păstrat inocenţa copilărească. Buzele-i surâzânde te cheamă într-o strigare mută şi te supui, hipnotizat de dorinţă, un zâmbet sfios apărându-ţi pe buze. Îţi întinzi mâna, obrazul fin să i-l atingi, însă ea dispare, asemenea unei fantasme aruncate in uitare.


Strângi din dinţi şi îţi pleci privirea in pământ ascunzându-ţi durerea. Dai cu pumnul in perete, insă nu-ţi potoli furia. Câteva mame îşi ţin copiii aproape şi se indepărtează aruncându-ţi priviri batjocoritoare şi vorbe tăioase.

Le ignori şi respiri adânc, împingându-te de lângă zidul rece ce părea că îţi râde în faţă, paşii apăsaţi şi rapizi demascându-ţi mânia. Proştii! Îţi spui în sine făcându-ţi loc prin mulţimea indiferentă, privirea ce era odată blândă şi caldă, acum aspră şi rece. Cuvinte şi priviri compătimitoare te urmăresc pas cu pas si te incrunţi. Sunt nebun pentru că incă mai sper? Pentru că incă mai visez? Pentru că incă mai...simt?

Ochii larg deschişi privesc pierduţi în zare. Trupul ţi-a încremenit si ai rămas fără suflare. Un singur nume scapă printre buzele-ţi uscate. O şoaptă fragilă pierdută într-o mare de singurătate şi indiferenţă.

-Aidin...

Un fior rece te cuprinde şi cazi in genunchi, corpul tremurându-ţi lovit de valuri de durere. Loveşti pământul şi strângi din dinţi dorind să înlocuieşti durerea din piept cu cea fizică. Îţi ridici privirea către oamenii ce s-au adunat în jur, privind spectacolul şi râzând batjocoritor. Te agăţi de ei ca de o vestă de salvare, ochii tăi rugători privind neajutoraţi.

Ce este ceea ce simt? Este durere, furie, iubire, pasiune? Nu, e nebunie!



Lucrarea 9

Și în final, nebunia câștigă

Soarele dimineții mă trezi. Speram ca acest moment să nu mai vină sau măcar să se amâne puțin. Nu voiam să dau ochii cu greșeala groaznică, dar totodată superbă, care stătea lângă mine pe pat. Poate pentru unele fete ar fi fost o binecuvântare să se găsească lângă el, dar eu nu puteam nici să îi privesc ochii – deși cu o seară înainte ochii lui, de un albastru intens, fuseseră ancora mea. Mă văzuse în cea mai nasoală stare a mea și a profitat de asta într-un mod oribil. Nu pot spune nici despre mine că am fost un înger. M-am lăsat pradă lui doar pentru că voiam să uit. Dar nu îmi plăcea ce făcusem. Stăteam pe marginea patului, îmbrăcată în lenjeria mea scumpă. Îmi era silă să o port, după ce știam că el mi-o dăduse jos de pe mine. Îmi era greață de mine, de ce fusesem în stare să fac, doar din durere. M-am dus la șifonierul mare din lemn, de unde am luat una dintre cămășile lui. Albă și imaculată, așa previzibil. Avea un miros frumos, totuși. Am coborât scările locuinței până la parter, unde m-am așezat pe un scaun. Aveam câteva vânătăi pe corpul meu firav și aproape am chicotit când am relizat de unde. M-am privit din cap până-n picioare și m-am urât. Arătam ca o ușuratică din filmele americane, unde după sex tipa se îmbrăca în cămașa tipului și îl aștepta în bucătărie cu cafeaua făcută. Deși poate în filmul meu, ar fi fost un cappuccino. Mi-am strâns picioarele la piept și m-am uitat după telefonul meu. Acesta zăcea lângă paharul neterminat de șampanie. Aveam câteva apeluri nepreluate, majoritatea de la Andrei. Furia și tristețea de aseară reveneau în mine. Mă părăsise, de ce m-ai avea tupeul să mă sune ? Am văzut că îmi lăsase și câteva mesaje, dar am preferat să îl ascult pe cel de la Maria. Glasul ei panicat m-a speriat pe moment. Nu zisese nimic important, doar întreba de ce nu am ajuns acasă. I-am scris repede câteva în rânduri, în care i-am zis că eram la părinții mei, mă chemaseră pentru o reuniune de familie. Nu știu de ce o mințeam. Poate nu mă simțeam în stare să îi spun ce proastă lăsase să stea cu ea în casă. Dar ea nu m-ar fi făcut proastă. M-ar fi luat în brațe și mi-ar fi spus că totul va fi bine. Chiar dacă nu ar fi fost bine, ea nu mă putea lăsa așa. Dar am ignorant vina și m-am gândit cum să plec. Dar nenorocita aia de voce din capul meu mă întreba clar : Dar dacă ai pleca fără griji ? Lăsându-l într-o baltă de sânge, totul va fi bine. Dar nu voiam. Ce îmi făcuse el mie ? Nu mai puteam gândi limpede. Simțeam cum vocea – care după mine nu era doar o voce, că doar prelua controlul asupra mea atât de des – mă împingea să fac ceva ce nu doream. De ce să îl omor ? Știam cum, aveam imaginea în cap. Totuși nu puteam să îi iau viața. Știam că mă va lăsa să plec. Chiar atunci, a intrat în bucătărie. Era îmbrăcat doar în boxeri și am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Nu din cauza felului în care era îmbrăcat, ci datorită felului cum arăta. Indecent de perfect, aș putea spune. Imaginează-ți cum ar aluneca un cuțit pe el. Ți-ar plăcea, fraiero. Așa că fă-o !
- Nu ! am țipat îngrozitor de tare.
- Alexandra, ești bine ? m-a întrebat Daniel venind spre mine.
Mi-am scuturat corpul cu putere și apoi, cu ochii în pământ, mi-am lipit ușor buzele de gâtul lui. Știam că înrăutățeam lucrurile, dar nu mă puteam abține. Odată ce eram copleșită, ea ieșea la suprafață. Dar uram să o am în capul meu. Nu o mai voiam. Mai bine dispăream eu decât să trăiesc cu ea în cap.

Și atunci am relizat că cedează. Când buzele ei au făcut contact cu gâtul lui fierbinte, mi-am dat seama că nu mai putea suporta presiunea ce o exercitam asupra ei. Și adoram asta, nu avea ce căuta aici. Ori eu, ori niciuna. Desigur, preferam prima variantă. I-am desprins trupul din brațele lui, încercând să mă mișc la fel de stânjenită ca ea. Am apucat cuțitul cel mai mare – ce previzibil, îl ținea în suport – și m-am dus în spatele lui. Am șoptit sarcastică un ‘ iubitule ’, iar când el s-a întors, i-am înfipt cu putere cuțitul în inimă. Sângele lui m-a făcut să înnebunesc de plăcere. Ce ironic, eu sunt nebunia, dar chiar și eu pot să îmi măresc doza de mine. I-am lins ușor sângele de pe piept, apoi am așteptat. Menajera lui a intrat calmă în bucătărie, dar soluția de curățat a căzut cu putere pe gresia verde când i-a văzut corpul. Când m-a văzut așa liniștită, a fugit spre telefonul de pe hol și a sunat la poliție. Apoi am auzit ușa trântindu-se. În cinci minute, un polițist a venit să mă ia. Nu am reacționat până nu i-am văzut pe prietenii ei, Andrei și Maria, uitându-se șocați la mine. Am zâmbit strâmb la ei și le-am spus pe cea mai drăguță voce posibilă :
- Ea nu mai e.
Și am știut că știau la ce mă refer. Iar durerea de pe fețele lor m-a făcut să râd îngrozitor de tare. Am biruit pentru a mia oară omul, exact cum se va întâmpla multe secole de acum înainte.




Lucrarea 10


10 Februarie

20:16
E prea mult întuneric în camera mea!
Și tot întunericul a intrat pe fereastră. A fost greșeala mea, am uitat să o închid înainte să se facă noapte. Probabil n-ar fi trebuit să mă uit atât la secundarul ceasului de birou, dar eu vroiam să stea pe loc, să îl întreb când are de gând timpul să se oprească, dar el tot tic-tac, TIC-TAC!, nu vroia să mă asculte. Mama-ceas nu l-a învățat că nu e politicos să ignori oamenii ce încearcă să vorbească cu tine? Sau... poate a fost karma? Azi-dimineată, la școală, nu i-am răspuns colegei de bancă atunci când m-a întrebat ce mai fac după ce ne-am salutat, dar era evident raspunsul! Gândeam (ceva ce ea nu face prea des). Încercam să îmi amintesc ziua în care m-am născut, vroiam să mă întreb pe mine cum e să te naști, și cum era înainte de a inspira pentru prima dată aer în plămâni. Nici să deranjezi pe cineva în timp ce meditează nu e o dovadă a aplicării bunelor maniere. Codul e best-seller, dar se pare că tot nu se vinde destul! Sau, în fine, e cel mai bine vândut bibelou...
Stai să înțeleg, dacă aș fi formulat răspunsul colegei, mi-aș fi răspuns eu cea nou-venită în lume mie celei de acum, sau aș fi aflat de la secundar când timpul va poposi în dreptul unei secunde mai mult de o secundă, așa cum se cuvine?
...
... Nici jurnalul nu-mi scrie ce crede când îl întreb. Și așa a mai apărut un monolog, azi, 10 februarie. Toate paginile documentului sunt așa: pline de puncte de suspensie în locurile unde ar fi trebuit să apară răspunsurile receptorului. Frumos, jurnatelule, n-am ce zice, scurtcircuita-ți-s-ar suportul electronic, dar încă mai am nevoie de laptop!...

21:10~ nu, e :13, am căzut pe gânduri și am rătăcit între ele pentru trei minute
Jurnalule, te-ai gândit vreodată cât de vast e labirintul gândurilor umane? E mai ceva ca modelul girurilor de pe creier. O fi existând și o asociere între ele și minte, cine știe? Doar că ele sunt modele pe scoarța cerebrală, care are formă de sferă, pe când mintea nu e o formă geometrică nici măcar orientativ. Sau ia toate formele, ca plastilina (unii se comporă ca și cum chiar ar avea plastilină între urechi). Hihi, asta e chiar amuzant, să te gândești că ai putea modela gândurile cuiva cu degetele!

22:28
Am fost până afară, să privesc stelele. Am reușit să le văd, chiar dacă ninge. Am fixat cerul cu privirea de atâtea ori, încât am învățat toată harta celestă (chit că nimeni nu mă crede, proștii!). Și, oricum, la cât de multe sunt, dacă cumva am greșit un pic punctul unde ar fi trebuit să se afle una, undeva, mai departe în cosmos, imposibil de văzut cu ochiul liber, trebuie să fie ceva- meteorit, cometă, stea, satelit, praf stelar, orice. Mai grav ar fi dacă locul ar fi ocupat de o gaură neagră. Experții le consideră cimitire gravitaționale pline cu nimic aflat sub mare presiune, or eu vreau să privesc ceva, nu nimica. Între astea două e diferență ca de la da la ba. Vreau să spun, nimicul îți dă răspunsuri de nimic la întrebări, nu? Cam așa ar fi normal.
Ah, mă strigă mama!

23:40
Mda, nimic important. Ca de obicei, îmi tot spune să închid laptopul, să mănânc și să nu uit de lecții și teme. Eu iau 10 mereu la școală ca să scap de gura ei (nu că ar fi foarte greu, științele exacte sunt destul de banale, nu trebuie decât să știi un răspuns la fel de exact ca ele, si respectivul răspuns e scris în manuale!!! Hilar!), dar văd că nu se satură. I-aș fi închis gura de mult, norocul ei că muncește, așa că am de toate, se întoarce foarte târziu de la muncă (nu ne prea vedem; cina uneori la miez de noapte) și că gătește bine. Altfel n-aș mai suporta-o. Adică, nu înțeleg ce nu înțelege! Eu peste tot încerc să înțeleg ceva, să găsesc niște răspunsuri! Ce vină am eu că restul Globlui poate să doarmă noaptea și fără să știe cum a fost când au fost născuți, când vor începe plantele să ne vorbească sau măcar când inspiră și expiră!! Scandalos!!!
Proștii.
Fără inspir-expir-inspir-expir, ar fi fost morți demult. Uneori și eu uit, dar nici chiar...!?
ÃŽn fine.
Și s-a făcut ora 00:00, și a început o nouă zi în care eu nu am dormit deloc, în care am găsit prea puține răspunsuri pentru întrebări capitale și în care mama a gătit excelent.
Ce zici, de mâine mai mulți oameni își vor pune întrebări? Voi avea eu mai multe răspunsuri?
Vor exista mai mulți nebuni?

...



Lucrarea 11

Am picat într-un abis al durerii


Stau întins pe un pat rece cu cearceafuri albe, ca întotdeauna. Eu îl numesc patul suferinţei, deoarece aici îmi fac veacul.

Am ajuns în această ipostază după acel accident inevitabil, pe care am început să-l urăsc cu fiecare secundă ce trece. Uneori mă trezesc noaptea traumatizat din cauza coşmarurilor constante. În ele sunt încă prins în acea maşină care a fost dată peste cap. Mirosul de benzină îmi inunda nările, iar eu simţeam că va lua foc în orice moment. Mă durea tot corpul şi nu ştiam cum să ies de acolo. Având centura de siguranţă pusă, când m-am smucit, mi-am rupt piciorul. Mă durea foarte tare, aşa că am ţipat, încercând să înlătur furia pe care o simţeam. Mă uitam în jur, nu era nimeni şi atunci am picat într-un abis al agoniei...

Groază, furie, durere, iar apoi nimic. Un ciclu neîntrerupt, un ciclu al durerilor sufleteşti, iar toate acestea nu duc decât la moarte. Zgomotul îmi răneşte timpanele, iar toată atmosfera tensionată îmi ia şi ultima fărâmă de aer. Mă agitam, prins în propria capcană, legat cu sfori ce îmi răneau întreg trupul, făcându-mă să sângerez puternic. Ţipam către vocile ce erau doar în mintea mea, le imploram să mă elibereze din acest iad cumplit. Îmi vine să zbier, să ucid realitatea şi să revin la ce a fost mai demult. Mă simt privit de nişte ochi cu o scanteire ciudată. Aceşti ochi, cei patru pereţi albi, totul mă făcea să înnebunesc.

Toţi râdeau, se bucurau de viaţă, doar eu eram supus unor chinuri groaznice, eram legat de lanţurile timpului, ce mă sufocau, parcă dorind să-mi dau ultima suflare. Simt un foc în mine ce răsare dintr-un lac de lacrimi negre, acel foc fiind furia. Cu timpul, furia s-a afundat în mine, mi-a scormonit sufletul, făcându-mă să devin o persoană cu scrupule macabre. Toată aceea furie m-a făcut o persoană fără suflet şi m-a condus spre o lume nouă, o lume scăldată în lacrimi roşi de sticlă. Acum, orice aş face nu mai trăiesc în prezent, fiindcă legea de aramă mă apleacă în faţa sinistrulu trecut, ce m-a adus la nebunie.

Norii par să urle, înfometaţi sau însetaţi de nelinişte îşi revarsă lacrimile asupra oraşului. Inima îmi bate cu o viteză nebănuită, simt că trăiesc intens, incertitudinea se scurge prin vene. Nesiguranţa se naşte din ascunderea adevărului, aş vrea să am un duh căruia să-i cer să îmi îndeplinească trei dorinţe. Mi-ar ajunge să fiu fericit pentru că ştiu cum să îmi alimentez bucuria, dar nu reuşesc să o găsesc. O caut de ceva timp într-un întuneric ciudat, din când în când se mai aprinde o luminiţă, dar se stinge repede căci încrederea dispare. Viaţa perfectă e undeva departe, o pipăi cu gândul şi visez. Trăiesc în două lumi, fericirea se naşte în mine, creşte cu repeziciune, dar se sinucide când se izbeşte de adevărul din această lume. Fericirea nu există pentru mine. Îmi las raţiunea să se îmbete cu visuri.

Cu ochii în lacrimi caut spre cer şi implor alinare divină. E ziua în care altarele cad şi nu mai există lumină. Prin labirintul nopţii merg, dar nu există scăpare. Alerg spre lumina firavă şi totul moare în calea mea. Mă simt ca un înger murdar, un înger cu aripi tăiate, cerşind iertarea în zadar.Încerc să merg mai departe, dar totul mi se pare ca un abis în care mă tot afund şi oricât aş încerca să mă înalt, simt că nu mai am scapare...

Sufăr nemângâiat, plângând în tăcere. Sunt uitat, lăsat în urmă. Sunt pierdut în gânduri, în amintiri. Sper la ceva care să mă salveze, dar nu voi primi niciodată ceea ce vreau cu adevărat. Necazul mă urmăreşte pretutindeni, caut perfecţiunea. Mă descarc în tăcere, fără dorinţa de a mai spera la ceva. Lacrimile mele au curs degeaba. Nu au rămas decât simple picuraturi cu care s-au hrănit acele flori ale suferinţei mele. Se mai aud acum, doar lacrimile mele care lovesc cu greu pământul care nu mă aude. Nu sunt auzită de nimeni, de nimic. Mă închid tot mai mult în mine. Norii m-au învăluit în negura lor. Soarele fericirii fuge de mine. Sunt fiul Suferinţei. Reflectez! Stau singur în universul meu. Timpul a trecut peste mine şi inima mi-a întunecat-o. Încerc să îmi amintesc ceva frumos, încerc să zâmbesc, dar dragostea mi-a luat cu ea şi ultimul strop de bucurie. Încep s-o urăsc, încep să urăsc tot ce este în jurul meu, dar totuşi tac.

Stau singur şi dezamăgit în monotonia camerei reci. Încerc să găsesc o speranţă, un motiv să mă ridic de jos, dar ştiu că toate vor fi la fel. Lipsit de putere, cu o amară tristeţe în suflet şi cu lacrimi pe obraz realizez că nimic nu mai are nici un rost. Mă simt dezamăgit, iar în sinea mea mă întreb de ce viaţa mea este clădită pe un noian de suferinţe şi de ce trecutul îl simt ca şi cum ar fi ieri? Caut cu disperare un răspuns, vreau să găsesc puterea de a spera, dar constat că nimic nu mai are sens.Viaţa a devenit asemenea unei ambarcaţiuni goale, fără pasageri, iar trecutul s-a transformat într-un prezent etern.

A trecut foarte mult timp decând totul a luat sfârşit, de când visele s-au transformat în coşmaruri,de când soarele a încetat să îmi mai lumineze sufletul, întunericul profund instalându-se pentru totdeauna.

Sentimentul de frică pentru ceea ce urma să se întâmple îmi pătrundea în corp, îşi făcea de cap, îmi cutreieră venele, iar apoi ajungea la inimă şi se răspândea rapid asemeni otrăvii. Simţeam cum încet, dar sigur încep să ating culmile nebuniei absolute. Simţeam cum pereţii albi se apropie, încercând să mă strivească. Încercam să ţip dar tot ce se auzea erau sunete înăbuşite de tăcerea atroce.

Pentru câteva secunde, am încercat să închid ochii şi să alung toate acele lucruri, care erau doar în mintea mea. M-am concentrat, iar deodată mi-au apărut nişte chipuri palizi, de pe care se prelingeau firicele de sânge, iar în a căror ochi roşi scânteiau flăcări demonice. Deodată acele năluci îşi întindeau mâinile scheletice spre mine, încercând să mă apuce. Simţeam că numai am scăpare, mă simţeam ca o muscă în plasa unui păianjen.

Acele mâine se îndreptau tot mai mult spre mine, până când m-au prins de gât, băgându-şi degetele ascuţite în pielea mea albă, din care începuse să curgă sângele, formând o gigantică baltă. După ce s-au asigurat că şi ultima picătură de sânge din corp mi-a fost stoarsă, m-au aruncat într-un colţ al salonului, ca pe o cârpă. Şi aşa s-a încheiat sfârşitul meu. Am fost închis între patru scânduri, iar existenţa mea a devenit doar o umbră în vietile celorlalţi...



Lucrarea 12

Adio...



Soarele se rasfrange deasupra liniei orizontului in timp ce cuvinte lungi, ratacite, se lovesc de peretii mintii mele si-i strapung ca niste sabii cu lame de otel, lasand in urma plagi deschise ce sangereaza permanent. Frica imi paralizeaza corpul in timp ce aleea incepe sa capete forme ciudate, anormale.
Esti mort.
Sageti de foc imi spinteca trupul in timp ce merg clatinat in directii necunoscute.
Mort.
Dar daca intradevar esti mort, atunci de ce ma prinzi si ma tragi dupa tine, de ce-ti simt inca respiratia in ceafa si de ce raceala mainii tale care m-a atins acum mai mult de un an se resimte atat de vie pe pielea mea? Te pot simti aproape de mine. Iti pot simti privirea arzandu-ma. Iti pot simti mirosul. Iti pot auzi bataile inimii de parca ar fi fost chiar a mea.
Daca esti mort atunci de ce mai esti aici?
Imi pot simti pieptul gol si rece ca o cutie de metal din care incearca sa se elibereze frica dar nu reuseste. De ce ma mai aflu aici cand tu nu mai esti? Stiind ca exstenta ta s-a incheiat, m-am transformat intr-o fantoma si am continuat sa b
Tenderest touch leaves the darkest of marks,
And the kindest of kisses break the hardest of hearts
~Florence + The Machine




Răspunsuri în acest subiect
FOTM - Februarie - Lucrările - de Unia - 20-02-2011, 05:35 PM
RE: FOTM - Februarie - Lucrările - de Unia - 20-02-2011, 09:43 PM
RE: FOTM - Februarie - Lucrările - de Danb - 27-02-2011, 02:31 AM
RE: FOTM - Februarie - Lucrările - de Mhiet'e - 27-02-2011, 09:42 PM

Subiecte de discuție similare...
Subiect: Autor Răspunsuri: Vizite: Ultimul răspuns
  FOTM - Februarie - Rezultate Nya. 0 2.370 10-03-2012, 09:07 PM
Ultimul răspuns: Nya.
  FOTM - Februarie - Lucrari Nya. 8 5.455 08-03-2012, 08:52 PM
Ultimul răspuns: Nya.
  FOTM - Februarie - Inscrieri Nya. 9 5.181 24-02-2012, 11:24 PM
Ultimul răspuns: Capsunica
  FOTM - Ianuarie - Lucrarile Nya. 9 4.635 03-02-2012, 10:18 PM
Ultimul răspuns: Nya.
  FOTM - Decembrie - Lucrarile Aly 2 2.802 22-12-2011, 03:02 PM
Ultimul răspuns: crazy little red
  FOTM - Noiembrie - Lucrarile Aly 3 3.257 30-11-2011, 04:40 PM
Ultimul răspuns: Aly
  FOTM - Octombrie - Lucrarile Aly 8 4.946 01-11-2011, 10:40 PM
Ultimul răspuns: Aly
  FOTM - Septembrie - Lucrarile Unia 2 4.131 29-09-2011, 08:56 PM
Ultimul răspuns: Teh
  FOTM - August - Lucrarile Unia 5 3.537 28-08-2011, 01:41 PM
Ultimul răspuns: crazy little red
  FOTM - Mai - Lucrarile Unia 3 3.361 08-06-2011, 04:02 PM
Ultimul răspuns: Unia


Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)