27-04-2011, 11:15 PM
So ştiu că a trecut de mult timp de când nu am mai postat la acest fic, aşa că m-am gândit să îl pun. Oricum îmi cer scuze că a durat atât de mult şi îmi cer scuze deoarece nu este un capitol prea reuşit, dar sper să vă placă cât de cât. Enjoy.
Noaptea trecuse atât de repede, de parcă timpul se încăpăţâna cu orice preţ să mă facă să uit tot ce se întâmplase. Mi se părea absurd, nu credeam că timpul le va şterge pe toate după cum spuneau cei mai mulţi, dar poate că asta nu se va aplica niciodată în cazul meu. Din contră mi se părea că odată cu trecerea timpului rănile se adânceau tot mai mult.
M-am ridicat uşor din pat, privindu-mi reflexia în oglinda aflată în micuţa cameră şi nu îmi venea să cred că eram eu. Chipul îmi era atât de palid şi de trist, lipsit de orice expresie, arătam rău mai mult decât atât arătam absolut jalnic. În timp ce un gol imens pusese stăpânire pe sufletul meu chinuit.
M-am îndreptat încet spre baie sprijinindu-mă de pereţii de lângă mine, într-un cât nu aveam forţa necesară, şi totuşi mi-am făcut rapid toaleta de dimineaţă, deşi nu aveam de ce să mă grăbesc, la şcoală nu aveam să mă duc pentru câteva zile, nu doream ca Matt să mă caute şi să descopere că de fapt nu am plecat.
Am luat în grabă o pereche de blugi şi o cămaşă roşie, iar părul mi l-am legat într-o coadă, după care am plecat încet spre cantină, unde ştiam că aveam să îi găsesc pe copii şi pe îi-cam neglijasem în ultima vreme şi nu îmi plăcea să fac asta.
Mergeam în linişte pe coridorul îngust, dorind să îmi ating scopul, ce ducea spre acelaşi coridor pe care venisem de atâtea ori. Curând am ajuns la cantină, la intrare fiind întâmpinată de câţiva copii care cum m-au văzut au venit la mine fiecare dintre ei spunându-mi diferite lucruri, erau atât de entuziasmaţi, de fericiţi încât mă făceau şi pe mine să mă simt la fel, pentru câteva minute nu puteam fi tristă nu în preajma lor. Imediat, am plecat la masa doamnei directoare, chiar dacă aceasta nu venise ştiam că o să vină. Ca de fiecare dată, pe masă se afla ziarul şi cafeaua, obişnuitele tabieturi, care nu aveau să se schimbe. Am luat ziarul de pe masă, chiar dacă nu citeam aproape niciodată era un mod bun de a scăpa de plictiseală şi de tristeţe. Nu m-am obosit să mă aşez, mulţumindu-mă doar cu cititul, însă ceea ce mi-a atras cu adevărat atenţia a fost numele publicaţiei ,, American News’’, ştiam că tatăl lui Matt, era şeful celei mai mare publicaţie de scandal din ţară.
Am dat rapid la prima pagină, iar ştirea care apărea acolo m-a şocat, am rămas un moment fără respiraţie. Cu litere mari şi roşii era scris ,, Tânărul Matt Brawn şi domnişoara Jessyca Watson şi-au anunţat seara trecută logodna, se pare că acesta va fi cel mai mare eveniment din anul. Domnul Brawn a declarat că este foarte mulţumit de alegerea făcută de fiul său şi că le doreşte tot binele din lume’’, nu am mai avut puterea să citesc mai departe, am plecat în grabă sau mai bine spus am fugit spre camera mea,
îmi păsa dacă doamna directoare avea să se supere, tot ce doream era să mă închid în cameră şi să plâng.
Dar nu am mai avut puterea să ajung acolo, vestea mă paralizase, picioarele mi s-au înmuiat şi am căzut pe parchetul rece. Gândurile veneau de-a valma şi inima îmi bătea ca o nebună, în timp ce lacrimile curgeau şiroaie. Oricât de mult mă rănisem îl iertasem, dar la ce bun mă trădase. Un trădător pe care îl iubeam, însă.
Încet, încet un fior pusese stăpânire pe mine, iar întunericul ce mă înconjura devenea tot mai dens. Acum înţeleg că fericirea devenise pentru mine un ideal, mult prea greu de atins, iar luminiţa de la capătul tunelului spre care alergam neâncetat, deşi eram conştientă că probabil nu aveam să o ating niciodată.
- De ce plângi? Spuse o voce blândă, după care am simţit cum îşi puse mâna pe umărul meu, după care se aşeză lângă mine. Nu era nevoie să o privesc, ştiam cine este, aşa că am preferat să nu răspund.
O ştiam pe Stefany de acum trei ani, de când fusese abandonată de mama ei, în acest orfelinat şi chiar dacă avea doar cincisprezece ani era mult mai matură decât s-ar fi putut crede. Ştia totul despre relaţia mea cu Matt, mai puţin partea cu violul despre care nu aflase încă, dar eram sigură de această întâmplare şi-ar fi dat seama că este vorba de brunet.
- Să înţeleg că ştirea din ziar e de vină. Nu plânge, nu merită să plângi pentru nimeni şi mai ales pentru un nenorocit, un … . Dar se opri brusc.
- Un ce? Am întrebat-o, fără să o privesc.
- Un violator, te-am văzut în noaptea în care ai venit la orfelinat. Nu îţi face griji nu voi spune nimănui, pentru că o vei face chiar tu la momentul potrivit. Şi zicând asta s-a ridicat să plece, dar deodată s-a întors spre mine apucându-mi faţa în mâinile sale delicate forţându-mă să o privesc. Atunci am văzuto trăgând aer în piept, după care se apropie de urechea mea.
- E mai bine să fii nefericită de una singură decât să fii nefericită cu cineva. Aşa spunea Marilyn Monroe şi mă întreb nu avea oare dreptate? Îmi spuse din nou la fel de şoptit după care mă lăsă din nou singură.
Nu putea fi adevărat, nu doream să fie adevărat şi totuşi avea dreptate, atât de multă dreptate.
Flashback:
- Ţine minte Asusena, oricât ţi-ar fi de greu nu renunţa, luptă pentru că tu eşti o luptătoare. Nu uita că ,, e mai bine să fii nefericită de una singură decât să fii nefericită cu cineva.’’
End of flashback.
A fost ultimul lucru pe care mi l-a spus mama înainte de a murii şi de a mă lăsa singură. De ce o făcuse? Eu aveam cea mai mare nevoie de ea şi de tata, iar ei au plecat într-un loc în care eu nu aveam să îi pot urma.
Dar ce făceam acum, stăteam să îmi plâng de milă? Nu, nu putea fi aşa eu trebuie să mă ridic şi să lupt, le-am promis asta, le eram datoare.
M-am ridicat încet şi am mers spre camera mea, unde mi-am luat o geantă în care am pus toate bijuteriile pe care le aveam de la Matt, nu doream să păstrez nimic din ce avea legătură cu el, cel mai bine era să le amanetez.
Am mers până la baie unde mi-am dat cu puţină apă pe faţă, după care mi-am luat geanta, telefonul şi am plecat. Nu spusesem nimănui, deşi ştiam că se vor îngrijora, dar aşa era mai bine nu voiam să mă împiedice din ceea ce aveam de gând să fac.
Mergeam încet pe strada plină de oameni grăbiţii fiecare mergând cine ştie unde. Curând am ajuns la o casă de amanet, unde vânzătoarea mă privii puţin ciudat la vederea bijuteriilor, după care mă întrebă dacă sunt sigură de asta, am dat din cap în semn că da şi după ce am primit banii am plecat, îmi părea rău într-un fel mai ales că pe fiecare dintre ele o primisem în cele mai frumoase momente, momente ce aveau să îmi rămână mereu întipărite în minte.
Dar, firar să fie nu trebuia să uit de tot ce mi-a făcut. Eram hotărâtă, aveam nevoie de o schimbare. M-am îndreptat spre coafor, acelaşi din totdeauna, locul în care Matt mă adusese pentru prima dată şi care rămăsese de atunci preferatul meu. Ciudat, ajunsesem destul de repede, înainte să intru mi s-a părut că îl văd pe brunet, dar când m-am întors din nou nu era nimeni, probabil imaginaţia îmi juca feste, nici nu avea cum să fie şi în plus mai mult ca sigur era ocupat cu scumpa lui logodnică.
La intrare mă întâmpină ca de obicei, Silvia, o femeie de treizeci şi ceva de ani cu părul negru şi tuns bob, purta mereu aceleaşi haine albe.
- Oh, Asusena de ce nu mi-ai spus că vii? Nu contează o să mă ocup imediat de tine. Ia loc. M-am conformat să fac ceea ce îmi ceruse, deşi nu i-am răspuns la întrebare.
- Deci cum să fie? Continua să mă întrebe.
- Vreau să mă vopsesc şatenă şi să îmi mai tai părul până în zona umerilor. Am zis tare privindu-mă în oglinda din faţa mea, pentru ultima dată.
- Scumpo, eşti sigură? Matt este de acord? Începu să mă întrebe, în timp ce pregătea tot ce era necesar pentru schimbarea mea.
- Eu şi Matt nu mai suntem împreună, am zis încet, luptându-mă să reţin lacrimile care îşi făcuseră apariţia.
- Îmi pare rău să aud asta, spuse uşor mâhnită după care îşi văzu de treabă. De ce îi părea rău, nu era ea de vină şi oricum nu voiam să mă facă să mă simt slabă, sau mai bine spus nu voiam să mă facă să mă simt mai slabă de cât eram de fapt.
- Gata, îmi spuse. Acum era momentul adevărului. M-am privit în oglindă, după care mi-am trecut mâna prin păr, era aşa ciudat, imaginea care mi se arăta în faţa ochilor nu semăna deloc cu ceea care fusesem şi totuşi eram eu. I-am plătit şi mi-am luat rămas bun de la ea spunându-i despre plecarea mea la fraţii mei.
De acolo m-am îndreptat spre un magazin de haine, aveam nevoie de lucruri noi. M-am cumpărat câteva costume, bluze, blugi şi tot ce mai era nevoie. După care m-am întors la orfelinat. Acum urma partea ce-a mai grea să îi explic doamnei directoare ce era cu această schimbare şi de ce doream să îmi schimb numele şi dacă toate astea reuşea să îmi iasă mai erau alte probleme destul de grave, prima ar fi fost şcoala, a doua cum aveam să le explic copiilor din orfelinat că Asusena a plecat fără să îşi ia rămas bun de la ei. Trebuia să găsesc rapid o soluţie şi atunci mi-am dat seama că tot doamna directoare ar fi putut să mă ajute. Am dus lucrurile în cameră, după care m-am îndreptat spre biroul ei. Am bătut uşor la uşă, iar după ce mi s-a dat voie am intrat.
- Asusena ?
Spuse imediat cum mă văzu, era clar aşa-zisa mea schimbare nu o păcălise. Dar cum îşi dăduse seama, desigur poate că mă văzuse înainte să plec. I-am explicat de ce o făcusem aducând în discuţie şi despre noul nume la care nu mă gândisem încă, dar sigur aveam să o fac, rugând-o să mă ajute. Mai ales că ştia că îi spusesem lui Matt că voi pleca la fraţii mei şi desigur ştia că nu era adevărat.
- Asusena ştii că ceea ce îmi ceri tu este foarte greu, dar nu imposibil. Şi ce o să faci cu fraţii tăi, fie că vrei sau nu ei trebuie să afle.
- O să vorbesc cu ei şi le voi spune la momentul potrivit. Care sper să nu vină prea devreme.
Am plecat lăsând-o pe doamna directoare să îşi rezolve treburile, cel puţin ştiam că cineva mă ajuta, poate că părinţii mei de acolo de sus aveau grijă de mine. Un lucru îmi era clar viaţa nu se sprijinea pe impresiile de moment, iar eu nu eram cea care putea impune vieţii ,, dorinţele’’ mele. Oricâtă împotrivire i-am arătat, ea ma supus. Eram marioneta ei. Atunci m-am putut înşela, însă acum ştiam că trebuia să lupt chiar dacă, îi interiorul meu mă ,,topeam’’ de durere.
Capitolul 5: Nu sunt pregătită pentru asta.
Noaptea trecuse atât de repede, de parcă timpul se încăpăţâna cu orice preţ să mă facă să uit tot ce se întâmplase. Mi se părea absurd, nu credeam că timpul le va şterge pe toate după cum spuneau cei mai mulţi, dar poate că asta nu se va aplica niciodată în cazul meu. Din contră mi se părea că odată cu trecerea timpului rănile se adânceau tot mai mult.
M-am ridicat uşor din pat, privindu-mi reflexia în oglinda aflată în micuţa cameră şi nu îmi venea să cred că eram eu. Chipul îmi era atât de palid şi de trist, lipsit de orice expresie, arătam rău mai mult decât atât arătam absolut jalnic. În timp ce un gol imens pusese stăpânire pe sufletul meu chinuit.
M-am îndreptat încet spre baie sprijinindu-mă de pereţii de lângă mine, într-un cât nu aveam forţa necesară, şi totuşi mi-am făcut rapid toaleta de dimineaţă, deşi nu aveam de ce să mă grăbesc, la şcoală nu aveam să mă duc pentru câteva zile, nu doream ca Matt să mă caute şi să descopere că de fapt nu am plecat.
Am luat în grabă o pereche de blugi şi o cămaşă roşie, iar părul mi l-am legat într-o coadă, după care am plecat încet spre cantină, unde ştiam că aveam să îi găsesc pe copii şi pe îi-cam neglijasem în ultima vreme şi nu îmi plăcea să fac asta.
Mergeam în linişte pe coridorul îngust, dorind să îmi ating scopul, ce ducea spre acelaşi coridor pe care venisem de atâtea ori. Curând am ajuns la cantină, la intrare fiind întâmpinată de câţiva copii care cum m-au văzut au venit la mine fiecare dintre ei spunându-mi diferite lucruri, erau atât de entuziasmaţi, de fericiţi încât mă făceau şi pe mine să mă simt la fel, pentru câteva minute nu puteam fi tristă nu în preajma lor. Imediat, am plecat la masa doamnei directoare, chiar dacă aceasta nu venise ştiam că o să vină. Ca de fiecare dată, pe masă se afla ziarul şi cafeaua, obişnuitele tabieturi, care nu aveau să se schimbe. Am luat ziarul de pe masă, chiar dacă nu citeam aproape niciodată era un mod bun de a scăpa de plictiseală şi de tristeţe. Nu m-am obosit să mă aşez, mulţumindu-mă doar cu cititul, însă ceea ce mi-a atras cu adevărat atenţia a fost numele publicaţiei ,, American News’’, ştiam că tatăl lui Matt, era şeful celei mai mare publicaţie de scandal din ţară.
Am dat rapid la prima pagină, iar ştirea care apărea acolo m-a şocat, am rămas un moment fără respiraţie. Cu litere mari şi roşii era scris ,, Tânărul Matt Brawn şi domnişoara Jessyca Watson şi-au anunţat seara trecută logodna, se pare că acesta va fi cel mai mare eveniment din anul. Domnul Brawn a declarat că este foarte mulţumit de alegerea făcută de fiul său şi că le doreşte tot binele din lume’’, nu am mai avut puterea să citesc mai departe, am plecat în grabă sau mai bine spus am fugit spre camera mea,
îmi păsa dacă doamna directoare avea să se supere, tot ce doream era să mă închid în cameră şi să plâng.
Dar nu am mai avut puterea să ajung acolo, vestea mă paralizase, picioarele mi s-au înmuiat şi am căzut pe parchetul rece. Gândurile veneau de-a valma şi inima îmi bătea ca o nebună, în timp ce lacrimile curgeau şiroaie. Oricât de mult mă rănisem îl iertasem, dar la ce bun mă trădase. Un trădător pe care îl iubeam, însă.
Încet, încet un fior pusese stăpânire pe mine, iar întunericul ce mă înconjura devenea tot mai dens. Acum înţeleg că fericirea devenise pentru mine un ideal, mult prea greu de atins, iar luminiţa de la capătul tunelului spre care alergam neâncetat, deşi eram conştientă că probabil nu aveam să o ating niciodată.
- De ce plângi? Spuse o voce blândă, după care am simţit cum îşi puse mâna pe umărul meu, după care se aşeză lângă mine. Nu era nevoie să o privesc, ştiam cine este, aşa că am preferat să nu răspund.
O ştiam pe Stefany de acum trei ani, de când fusese abandonată de mama ei, în acest orfelinat şi chiar dacă avea doar cincisprezece ani era mult mai matură decât s-ar fi putut crede. Ştia totul despre relaţia mea cu Matt, mai puţin partea cu violul despre care nu aflase încă, dar eram sigură de această întâmplare şi-ar fi dat seama că este vorba de brunet.
- Să înţeleg că ştirea din ziar e de vină. Nu plânge, nu merită să plângi pentru nimeni şi mai ales pentru un nenorocit, un … . Dar se opri brusc.
- Un ce? Am întrebat-o, fără să o privesc.
- Un violator, te-am văzut în noaptea în care ai venit la orfelinat. Nu îţi face griji nu voi spune nimănui, pentru că o vei face chiar tu la momentul potrivit. Şi zicând asta s-a ridicat să plece, dar deodată s-a întors spre mine apucându-mi faţa în mâinile sale delicate forţându-mă să o privesc. Atunci am văzuto trăgând aer în piept, după care se apropie de urechea mea.
- E mai bine să fii nefericită de una singură decât să fii nefericită cu cineva. Aşa spunea Marilyn Monroe şi mă întreb nu avea oare dreptate? Îmi spuse din nou la fel de şoptit după care mă lăsă din nou singură.
Nu putea fi adevărat, nu doream să fie adevărat şi totuşi avea dreptate, atât de multă dreptate.
Flashback:
- Ţine minte Asusena, oricât ţi-ar fi de greu nu renunţa, luptă pentru că tu eşti o luptătoare. Nu uita că ,, e mai bine să fii nefericită de una singură decât să fii nefericită cu cineva.’’
End of flashback.
A fost ultimul lucru pe care mi l-a spus mama înainte de a murii şi de a mă lăsa singură. De ce o făcuse? Eu aveam cea mai mare nevoie de ea şi de tata, iar ei au plecat într-un loc în care eu nu aveam să îi pot urma.
Dar ce făceam acum, stăteam să îmi plâng de milă? Nu, nu putea fi aşa eu trebuie să mă ridic şi să lupt, le-am promis asta, le eram datoare.
M-am ridicat încet şi am mers spre camera mea, unde mi-am luat o geantă în care am pus toate bijuteriile pe care le aveam de la Matt, nu doream să păstrez nimic din ce avea legătură cu el, cel mai bine era să le amanetez.
Am mers până la baie unde mi-am dat cu puţină apă pe faţă, după care mi-am luat geanta, telefonul şi am plecat. Nu spusesem nimănui, deşi ştiam că se vor îngrijora, dar aşa era mai bine nu voiam să mă împiedice din ceea ce aveam de gând să fac.
Mergeam încet pe strada plină de oameni grăbiţii fiecare mergând cine ştie unde. Curând am ajuns la o casă de amanet, unde vânzătoarea mă privii puţin ciudat la vederea bijuteriilor, după care mă întrebă dacă sunt sigură de asta, am dat din cap în semn că da şi după ce am primit banii am plecat, îmi părea rău într-un fel mai ales că pe fiecare dintre ele o primisem în cele mai frumoase momente, momente ce aveau să îmi rămână mereu întipărite în minte.
Dar, firar să fie nu trebuia să uit de tot ce mi-a făcut. Eram hotărâtă, aveam nevoie de o schimbare. M-am îndreptat spre coafor, acelaşi din totdeauna, locul în care Matt mă adusese pentru prima dată şi care rămăsese de atunci preferatul meu. Ciudat, ajunsesem destul de repede, înainte să intru mi s-a părut că îl văd pe brunet, dar când m-am întors din nou nu era nimeni, probabil imaginaţia îmi juca feste, nici nu avea cum să fie şi în plus mai mult ca sigur era ocupat cu scumpa lui logodnică.
La intrare mă întâmpină ca de obicei, Silvia, o femeie de treizeci şi ceva de ani cu părul negru şi tuns bob, purta mereu aceleaşi haine albe.
- Oh, Asusena de ce nu mi-ai spus că vii? Nu contează o să mă ocup imediat de tine. Ia loc. M-am conformat să fac ceea ce îmi ceruse, deşi nu i-am răspuns la întrebare.
- Deci cum să fie? Continua să mă întrebe.
- Vreau să mă vopsesc şatenă şi să îmi mai tai părul până în zona umerilor. Am zis tare privindu-mă în oglinda din faţa mea, pentru ultima dată.
- Scumpo, eşti sigură? Matt este de acord? Începu să mă întrebe, în timp ce pregătea tot ce era necesar pentru schimbarea mea.
- Eu şi Matt nu mai suntem împreună, am zis încet, luptându-mă să reţin lacrimile care îşi făcuseră apariţia.
- Îmi pare rău să aud asta, spuse uşor mâhnită după care îşi văzu de treabă. De ce îi părea rău, nu era ea de vină şi oricum nu voiam să mă facă să mă simt slabă, sau mai bine spus nu voiam să mă facă să mă simt mai slabă de cât eram de fapt.
- Gata, îmi spuse. Acum era momentul adevărului. M-am privit în oglindă, după care mi-am trecut mâna prin păr, era aşa ciudat, imaginea care mi se arăta în faţa ochilor nu semăna deloc cu ceea care fusesem şi totuşi eram eu. I-am plătit şi mi-am luat rămas bun de la ea spunându-i despre plecarea mea la fraţii mei.
De acolo m-am îndreptat spre un magazin de haine, aveam nevoie de lucruri noi. M-am cumpărat câteva costume, bluze, blugi şi tot ce mai era nevoie. După care m-am întors la orfelinat. Acum urma partea ce-a mai grea să îi explic doamnei directoare ce era cu această schimbare şi de ce doream să îmi schimb numele şi dacă toate astea reuşea să îmi iasă mai erau alte probleme destul de grave, prima ar fi fost şcoala, a doua cum aveam să le explic copiilor din orfelinat că Asusena a plecat fără să îşi ia rămas bun de la ei. Trebuia să găsesc rapid o soluţie şi atunci mi-am dat seama că tot doamna directoare ar fi putut să mă ajute. Am dus lucrurile în cameră, după care m-am îndreptat spre biroul ei. Am bătut uşor la uşă, iar după ce mi s-a dat voie am intrat.
- Asusena ?
Spuse imediat cum mă văzu, era clar aşa-zisa mea schimbare nu o păcălise. Dar cum îşi dăduse seama, desigur poate că mă văzuse înainte să plec. I-am explicat de ce o făcusem aducând în discuţie şi despre noul nume la care nu mă gândisem încă, dar sigur aveam să o fac, rugând-o să mă ajute. Mai ales că ştia că îi spusesem lui Matt că voi pleca la fraţii mei şi desigur ştia că nu era adevărat.
- Asusena ştii că ceea ce îmi ceri tu este foarte greu, dar nu imposibil. Şi ce o să faci cu fraţii tăi, fie că vrei sau nu ei trebuie să afle.
- O să vorbesc cu ei şi le voi spune la momentul potrivit. Care sper să nu vină prea devreme.
Am plecat lăsând-o pe doamna directoare să îşi rezolve treburile, cel puţin ştiam că cineva mă ajuta, poate că părinţii mei de acolo de sus aveau grijă de mine. Un lucru îmi era clar viaţa nu se sprijinea pe impresiile de moment, iar eu nu eram cea care putea impune vieţii ,, dorinţele’’ mele. Oricâtă împotrivire i-am arătat, ea ma supus. Eram marioneta ei. Atunci m-am putut înşela, însă acum ştiam că trebuia să lupt chiar dacă, îi interiorul meu mă ,,topeam’’ de durere.