Pierduta in cuvinte...

[Obsession.]

Am scris si eu niste oneshot-uri in ultima perioada si, aseara, nu stiu cum, mi-a venit ideea de a posta cateva...So, acesta este unul dintre primele pe care le-am pus pe hartie. In cazul in care il recunoasteti...l-am publicat si pe blogul meu, cu username-ul Kitt, acum ceva timp. Sper sa va placa...

Ganduri

Uneori pur si simplu simt nevoia sa vorbesc. Sunt bine si fericita o perioada iar apoi, o clipa mai tarziu ceva se schimba si ma simt trista si pustie fara sa inteleg de ce, fara sa pot face ceva pentru a schimba asta. Nu pot vorbi pentru ca nu stiu ce as putea spune. Nu are sens sa plang pentru ca lacrimile nu fac decat sa adanceasca si mai mult golul care se instaleaza in sufletul meu, ele nu vor schimba insa nimic din ceea ce ma inconjoara. Si ce altceva mai ramane de facut in aceste conditii? Sa stau si sa zambesc, sa-i multumesc pe cei din jurul meu parand fericita, zimbind fara sa simt cuadevarat bucuria. Nu as putea sa schimb nimic nici daca as vrea pentru ca asa am ajuns sa fiu, asta a ajuns sa ma defineasca, fara ca macar sa-mi dau seama cand s-a intamplat, cum s-a intamplat.
Nu vorbesc cu nimeni pentru ca mi-e frica ca cei din jurul meu ma vor judeca, vor rade, ca nu vor intelege. Am ajuns sa ma tem sa arat ce gandesc, ce simt pentru ca asta ma poate face sa par diferita iar ceea ce este diferit, in lumea in care traim defineste “ciudatul”. Singurul refugiu a ramas scrisul, dar uneori devine aproape imposibil sa fiu sincera cu mine insami si sa accept ca exista o problema, ca lucrurile nu sunt atat de roz pe cat as vrea sa para.
Lipsa de incredere a devenit normala si incerc sa ma refugiez in scris, in lumi create de mine sau de altii in care chiar daca exista greutati, intotdeauna va exista si un “happy end” si va face ca toata suferinta sa nu mai insemne nimic pe langa fericirea si implinirea pe care o simti cand stii ca totul s-a terminat, ca greutatile au trecut si ca au meritat.
Mi-e frica de ce ar putea reprezenta ziua de maine, mi-e frica ca as putea gresi si astfel m-as putea face de ras. Asta a devenit cosmarul meu si ma face sa ma feresc de ceea ce este nou, pentru ca atunci cand incerci ceva diferit este imposibil sa nu gresesti. Stiu ca nu as putea niciodata exprima tot ceea ce simt, ca poate tot ceea ce fac acum nu va face decat sa-i plictiseasca pe cei care citesc dar am nevoie de ceva cu care sa ma descarc. Poate ca pare lipsit de sens si ma intreb daca chiar are rost sa o fac, dar azi am nevoie de asta.
Poate ca ceea ce fac este inutil, poate ca nu are niciun sens si poate ca nu va conta cuadevarat pe termen lung dar sa spun tot ceea ce gandesc cu voce tare imi este imposibil. Nu reusesc sa ma exprim, sa ma fac inteleasa si poate ca nici acum nu voi reusi, dar stiu ca macar asta ma va ajuta sa trec peste ceea ce simt in acest moment.
Maine va fi o noua zi si poate ca voi fi fericita, poate ca voi putea sa vorbesc vesela cu cei din jurul meu, sa fac ceea ce mi-am propus, poate ca voi cunoaste oameni noi si imi voi face prieteni…sau poate nu. Nimic nu e batut in cuie si cred ca asta este farmecul a tot ceea ce ne inconjoara desi sunt clipe in care tot ce imi doresc este sa opresc timpul, sa pot trai aceeasi clipa pentru totdeauna, pentru ca acea clipa este frumoasa iar urmatoare ar putea sa nu mai fie, pentru ca intr-o clipa poti sa zambesi iar o secunda mai tarziu te poti scufunda in lacrimi si durere si strs.
Stresul, ceea ce conduce viata fiecarei persoane, care ucide fara mila si care ne indreapta pe toti spre nebunie. El a ajuns sa guverneze vietile noastre si sa ne indrepte spre decizii pe care mai tarziu le regretam. Ajungem sa ne invartim inr-un cerc vicios in care fiecare gresala duce la o alta, fiecare lacrima aduce inca una si fiecare suspin este urmat de altul iar noi nu mai stim sa cum sa iesim, cum sa evadam din asta…