07-01-2011, 10:15 PM
Capitolul IV: Copilul
- O altă „Aniversare a Luminiiâ€, un alt an fără incidente. Devine chiar plictisitor de acum...
- Neinteresant, am răspuns eu plină de indiferență.
Liniștea s-a lăsat preț de câteva secunde.
- Am auzit că ești cu un om. E adevărat surioară?
Julieen nu era doar frățiorul meu mai mic ci și un Don Juan al Parisului. Nu eram frați gemeni, diferența dintre noi fiind de aproximativ șapte sute de ani. Nici măcar nu eram născuți din aceeași mamă, dar întotdeauna parcă comunicam la un nivel mental. Mereu am știut unul de celălalt și ne-am simțit prezența chiar și atunci când ne despărțeau mii de kilometri.
- Vorbește chiar domnul „aseară am petrecut sălbatic cu două franțuzoaice și o chinezoaică?†Întoarce-te la ceaiul de la ora cinci și lasă-mă.
- Ceaiul cu Regina, bună idee. Ceai din Regină sună totuși mai bine.
- Ai de gând să ne pui armata în cap din nou și eu nu știu?
- Pregătește-te de revoluție, surioară.
În același timp, Alexander ieșea din baie:
- Mă gândeam la… ah scuze, zise el rapid când observă că eram deja implicată într-o altă conversație.
- Micuțul umanoid e acolo? Atunci te las, mă duc să iau masa.
- Cotlet în sânge?
- Cotlet brazilian în sânge, se auzi de la celălalt capăt al telefonului.
- Sună copios, frățioare, iar conversația se termină.
M-am întors către Alexander și i-am admirat trupul pentru câteva clipe.
- La ce te gândeai?
M-am ridicat de pe scaun îndreptându-mă către pat cu mișcări ușoare, grațioase. M-am așezat pe un picior, pe celălalt lăsându-l să atârne până la întâlnirea cu marmura albă. Am deschis televizorul pe canalul local de știri unde noutatea principală făcea referire la un recuperator important al zonei, găsit fără cap.
“- Cel mai ciudat nu este faptul că o persoană cu atât de mulÈ›i duÈ™mani a fost ucis, ci fel în care acesta a pierit. Se pare că cineva i-ar fi smuls practic capul cu o forță incredibilă. Cel mai probabil vinovatul pare a fi …â€
Îl priveam pe Alexander și îl vedeam cum pur și simplu paralizase de frică. A rămas incremenit cu ochii ațintiți asupra televizorului urmărind imaginile.
- Alexander, ce părere ai tu despre mine? Așa, ca o scurtă caracterizare după ce am stat împreună două nopți și o zi.
- Nu știu ce să zic…sunt șocat.
- Răspunde-mi la întrebare.
- Nu știu în momentul ăsta. Tu realizezi că cel care mi-a nenorocit viața a fost ucis?
În ochii lui nu vedeam fericire ci mai mult ură și supărare.
- Nu-mi zice că aveai intenția să îl ucizi tu, dragul meu, am adăugat pe un ton ironic.
- Crezi că nu aș fi fost în stare? Mă crezi chiar așa slab?
Cuvintele acestea mi-au fost practic aruncate pe cel mai tare ton posibil, mai mult ca o acuzație. Nu eram genul de fetiță cuminte care să accepte de la un muritor să zbiere la mine ca la un animal de pe stradă. Nu. Cu siguranță nu secolul ăsta și nici următorul. M-am năpustit asupra lui din poziția mea relaxată de pe pat izbindu-l de perete într-o clipă:
- Ți-am făcut un bine și tu urli la mine ca la un nimic. Nu ai fi fost în stare nici să te apropii de el, ce să mai vorbim de a-l ucide. Ești un credul și un prost. Am văzut în tine un bărbat puternic, de care aveam nevoie să mă sprijine, dar văd că m-am înșelat. Oricât de uman ai fi fost, am crezut… am vrut să cred și să sper că vei reuși să îți depășești condiția. Toți sunteți la fel. Slabi, muritori. Nu meritați să vă trăiți viața. Ar fi trebuit să te sfâșii aseară și să te servesc la cină, dar numai naiba știe de ce m-am oprit. Regret, sincer regret. Ești slab. Ești inutil.
Presupun că mi se înroșiseră irișii și îi simțeam frica din bătăile rapide ale inimii. Asta era frica umană, frica în fața sfârșitului. I-am dat drumul din strânsoarea în care fu prins și în mai puțin de două secunde mi-am revenit la vechea natură. Domoală și pașnică.
- Să te caracterizez, zici?
- Ai grijă când deschizi gura, l-am avertizat eu.
- Până acum două minute păreai o persoană caldă și afectuoasă…
- Și acum par un monstru.
- Nu… nu e așa… nu mai înțeleg nimic. Ce ești?
M-am îndreptat către geanta mea din care mi-am scos un tricou gri larg și o fustă neagră conică până sub genunchi. M-am schimbat imediat, noul meu aspect având o aură vintage. Pantofii cu toc îmi susțineau personalitatea și rangul pe care îl aveam, iar rujul mă făcea să arăt culoarea vieților care curgeau prin mine. Roșu, delicious, irezistibil, rafinat…pur. Am aruncat un alt plic pe noptieră în care se afla o sumă frumușică.
- Ai grijă de sora ta. Imaginea ei din mintea ta m-a făcut să nu îți rup gâtul.
În tot timpul în care eu îl țintuisem de perete am văzut în mintea lui aceeași imagine, a fetiței blonde, cu ochii gri, a făpturii pure și încă fără păcate, a creaturii singure, captivă într-un pat de spital și înconjurată doar de ziduri fără cale de acces, a copilului născut bolnav de inimă.
- Sunt zeul în fața căruia ar trebui să te închini, nu în fața căruia ar trebui să zbieri. Nu mai fi prost, pentru că pierzi. O viață fericită în continuare.
Mi-am luat geanta pe umăr și am trântit ușa în urma mea dar am auzit-o cum s-a deschis la doar câteva secunde. Alexander a privit coridorul de-a lungul în stânga și în dreapta dar eu plecasem de mult.
- O altă „Aniversare a Luminiiâ€, un alt an fără incidente. Devine chiar plictisitor de acum...
- Neinteresant, am răspuns eu plină de indiferență.
Liniștea s-a lăsat preț de câteva secunde.
- Am auzit că ești cu un om. E adevărat surioară?
Julieen nu era doar frățiorul meu mai mic ci și un Don Juan al Parisului. Nu eram frați gemeni, diferența dintre noi fiind de aproximativ șapte sute de ani. Nici măcar nu eram născuți din aceeași mamă, dar întotdeauna parcă comunicam la un nivel mental. Mereu am știut unul de celălalt și ne-am simțit prezența chiar și atunci când ne despărțeau mii de kilometri.
- Vorbește chiar domnul „aseară am petrecut sălbatic cu două franțuzoaice și o chinezoaică?†Întoarce-te la ceaiul de la ora cinci și lasă-mă.
- Ceaiul cu Regina, bună idee. Ceai din Regină sună totuși mai bine.
- Ai de gând să ne pui armata în cap din nou și eu nu știu?
- Pregătește-te de revoluție, surioară.
În același timp, Alexander ieșea din baie:
- Mă gândeam la… ah scuze, zise el rapid când observă că eram deja implicată într-o altă conversație.
- Micuțul umanoid e acolo? Atunci te las, mă duc să iau masa.
- Cotlet în sânge?
- Cotlet brazilian în sânge, se auzi de la celălalt capăt al telefonului.
- Sună copios, frățioare, iar conversația se termină.
M-am întors către Alexander și i-am admirat trupul pentru câteva clipe.
- La ce te gândeai?
M-am ridicat de pe scaun îndreptându-mă către pat cu mișcări ușoare, grațioase. M-am așezat pe un picior, pe celălalt lăsându-l să atârne până la întâlnirea cu marmura albă. Am deschis televizorul pe canalul local de știri unde noutatea principală făcea referire la un recuperator important al zonei, găsit fără cap.
“- Cel mai ciudat nu este faptul că o persoană cu atât de mulÈ›i duÈ™mani a fost ucis, ci fel în care acesta a pierit. Se pare că cineva i-ar fi smuls practic capul cu o forță incredibilă. Cel mai probabil vinovatul pare a fi …â€
Îl priveam pe Alexander și îl vedeam cum pur și simplu paralizase de frică. A rămas incremenit cu ochii ațintiți asupra televizorului urmărind imaginile.
- Alexander, ce părere ai tu despre mine? Așa, ca o scurtă caracterizare după ce am stat împreună două nopți și o zi.
- Nu știu ce să zic…sunt șocat.
- Răspunde-mi la întrebare.
- Nu știu în momentul ăsta. Tu realizezi că cel care mi-a nenorocit viața a fost ucis?
În ochii lui nu vedeam fericire ci mai mult ură și supărare.
- Nu-mi zice că aveai intenția să îl ucizi tu, dragul meu, am adăugat pe un ton ironic.
- Crezi că nu aș fi fost în stare? Mă crezi chiar așa slab?
Cuvintele acestea mi-au fost practic aruncate pe cel mai tare ton posibil, mai mult ca o acuzație. Nu eram genul de fetiță cuminte care să accepte de la un muritor să zbiere la mine ca la un animal de pe stradă. Nu. Cu siguranță nu secolul ăsta și nici următorul. M-am năpustit asupra lui din poziția mea relaxată de pe pat izbindu-l de perete într-o clipă:
- Ți-am făcut un bine și tu urli la mine ca la un nimic. Nu ai fi fost în stare nici să te apropii de el, ce să mai vorbim de a-l ucide. Ești un credul și un prost. Am văzut în tine un bărbat puternic, de care aveam nevoie să mă sprijine, dar văd că m-am înșelat. Oricât de uman ai fi fost, am crezut… am vrut să cred și să sper că vei reuși să îți depășești condiția. Toți sunteți la fel. Slabi, muritori. Nu meritați să vă trăiți viața. Ar fi trebuit să te sfâșii aseară și să te servesc la cină, dar numai naiba știe de ce m-am oprit. Regret, sincer regret. Ești slab. Ești inutil.
Presupun că mi se înroșiseră irișii și îi simțeam frica din bătăile rapide ale inimii. Asta era frica umană, frica în fața sfârșitului. I-am dat drumul din strânsoarea în care fu prins și în mai puțin de două secunde mi-am revenit la vechea natură. Domoală și pașnică.
- Să te caracterizez, zici?
- Ai grijă când deschizi gura, l-am avertizat eu.
- Până acum două minute păreai o persoană caldă și afectuoasă…
- Și acum par un monstru.
- Nu… nu e așa… nu mai înțeleg nimic. Ce ești?
M-am îndreptat către geanta mea din care mi-am scos un tricou gri larg și o fustă neagră conică până sub genunchi. M-am schimbat imediat, noul meu aspect având o aură vintage. Pantofii cu toc îmi susțineau personalitatea și rangul pe care îl aveam, iar rujul mă făcea să arăt culoarea vieților care curgeau prin mine. Roșu, delicious, irezistibil, rafinat…pur. Am aruncat un alt plic pe noptieră în care se afla o sumă frumușică.
- Ai grijă de sora ta. Imaginea ei din mintea ta m-a făcut să nu îți rup gâtul.
În tot timpul în care eu îl țintuisem de perete am văzut în mintea lui aceeași imagine, a fetiței blonde, cu ochii gri, a făpturii pure și încă fără păcate, a creaturii singure, captivă într-un pat de spital și înconjurată doar de ziduri fără cale de acces, a copilului născut bolnav de inimă.
- Sunt zeul în fața căruia ar trebui să te închini, nu în fața căruia ar trebui să zbieri. Nu mai fi prost, pentru că pierzi. O viață fericită în continuare.
Mi-am luat geanta pe umăr și am trântit ușa în urma mea dar am auzit-o cum s-a deschis la doar câteva secunde. Alexander a privit coridorul de-a lungul în stânga și în dreapta dar eu plecasem de mult.