[Terminat] I just wanna love you!

[MiraA]

***

Cand ajunsera aproape de casa principala soarele era deja pe cer. Kyle privea pierdut pe geamul masinii, incercand cu greu sa-si tina ochii deschisi. Cu oroare isi dadu-se seama ca el si Jack se aflasera mult mai departe decat calculasera in prima instanta. Daca Ray n-ar fi ajuns atunci cand a ajuns... Kyle se cutremura. Nici nu vroia sa-si imagineze. Prefera sa priveasca in continuare imprejurimile. Ploaia nu facuse atat de multe ravagii aici. Terenul chiar daca era baltit, nu era complet inundat. Nici nu avea cum, isi zise Kyle cand isi aduse aminte de diferenta de nivel dintre proprietate si restul pamanturilor.
Ofta si isi sprijini capul de geamul rece, incercand astfel sa-si tina sub control migrena. Nu era usor, dar nu avea de gand sa piarda batalia asta. Si asa il ingrijorase pe Ray prea mult.
-Kyle?
Vorbea de lup.
-Mmmmh?
-Am ajuns.
I se parea ca vocea lui Ray e la mile departare, chiar daca stia ca barbatul e chiar langa el. Ii simti mana pe umar si-si deschise ochii usor. Lumina soarelui il deranja, asa ca ii inchise imediat inapoi. Dintr-o data nu-si mai simtea numia capul greu, ci intreg trupul, ca si cum abia atunci putea sa resimta fizic tot ce se intamplase in seara precedenta.
Mana barbatului urca de pe umarul sau pe par. Kyle trase adanc aer in piept, rezistand tentatiei de a se intinde ca o felina ce primea doza necesara de atentie. Vag ii auzea pe ceilalti dandu-se jos din masina si indepartandu-se, dar nu ii pasa. Se simtea al naibii de bine si nu avea de gand sa se miste.
-Kyle, deschide ochii si uita-te la mine, ii ceru vocea blanda a celui de langa el. Nu avea cum sa o refuze. Cu greu isi facu pleoapele sa se indredeschida si-l privi pe sub gene.
Lumina soarelui ii incadra chipul intunecat si obosit. Intr-o fractiune de secunda Kyle putu sa vada totul: camasa murdara, geaca ce in seara precedenta fusese marou, dar acum era neagra de la fum, pantalonii plini de noroi si rupti pe alocuri...fata lui obosita, ochii caprui ce pareau mai adanci decat de obicei, pungile intunecate de sub ei ce aratau cat de epuizat era, ridurile fine din jurul ochilor pe care nu le vazuse pana atunci, parul negru, neimblanzit ce ii cadea peste frunte.
Chiar si cu mintea atat de incetosata Kyle intelese cat de obosit trebuia sa fie Rayland, insa in ciuda tuturor imperfectiunilor sale, pentru el niciodata nu aratase mai frumos. Un zambet fugar i se zugravi pe buze, dar disparu aproape la fel de repede pe cat aparuse. Ochii i se inchisera din nou. Nu mai putea sa lupte cu oboseala. Erau acasa, in siguranta, iar Rayland era cu el. Stia ca totul va fi bine, la fel cum stia si ca atunci cand se va trezi nu va fi singur.

*

-La dracu’! Vazand ca Kyle nu-i raspunde, Ray iesi din masina. Ochii sai ii intalnira pe a mamei sale ce venea alergand spre ei, cu doi barbati in urma lor si cu un batranel ce parea prea sprinten daca era sa te iei dupa favoritii lungi si aproape la fel de albi ca neaua. Ray ocoli masina si deschise usa din dreapta, prinzand imediat corpul mic ce se dezechilibra. Kyle nu-si deschise ochii. Ray il ridica in brate, sprijinindu-i capul de umarul sau si minunandu-se pentru a suta oara de cand il cunoscuse din cauza imponderabilitatii sale.
Tranti usa de la masina cu picioarul si se intoarse tocmai la timp pentru a da nas in nas cu Helen.
-Dumnezeule! Ce s-a intamplat? Trasaturile fetei sale lasau sa se vada ingrijorarea si oboseala care, dealtfel erau prezente pe chipurile tuturor celor prezenti. Fusese o noapte grea pentru toti, concluziona Ray in timp ce isi instrui picioarele sa se indrepte spre batranelul de repira greu la cativa pasi in fata lui.
-Domnule doctor. Ray isi pleca putin capul in semn de salut. Celalalt barbat facu acelasi lucru, folosindu-si in acelsi timp mainile pentru a gesticula spre usa principala a casei.
-Du-l inauntru! Repede! O sa-i fac o consultatie preliminara aici. Se intoarse spre Helen care intre timp se agatase de bratul liber a fiului sau ca de un colac de salvare, nelundu-si ochii de la baiatul ce inca statea nemiscat. Helen, nu e timp de pierdut. Ia legatura cu spitalul si spune-le ca s-ar putea sa aducem inca un ranit. Dumnezeul stie ca nu mai au nevoie de altcineva la cate au pe cap acum, dar daca situatia o va cere...Barbatul se opri din vorbit si ridica din umeri ca si cum ar spune ca asta este viata.
Ochii sai agili il masurara o singura data pe Kyle, inainte de a se intoarce pe calcaie si de a se indrepta spre usa ce fusese lasata deschisa. Ray il urma.
Imediat ce ajunsera inauntru, urcara scarile spre camera lui Ray. Doctorul intra primul fiind deja familiarizat cu casa si ocupantii ei. Ray il aseza pe Kyle pe pat, apoi se indeparta putin inainte de a se opri. Se uita spre usa, apoi spre doctor si din nou spre usa. Nu stia ce sa faca. Nu mai putea sa gadeasca limpede. Ar fi vrut sa zica ceva, orice, dar niciun cuvant nu-i aparu in minte, asa ca se multumi sa stea acolo si sa astepte. Ce, nici el nu stia inca. Ochii ii fugeau din cand in cand la Kyle, inainte de a se reintoarce pe figura grava a doctorului, apoi in podea. Ciclul se relua la nesfarsit si ar fi continuat daca vocea blanda nu l-ar fi intrerupt.
-Poate ar fi mai bine sa iesi afara. Imediat ce termin te voi chema inauntru.
Cand doctorul isi dadu seama ca Ray doreste sa protesteze, il intrerupse.
-Nu e vorba de el aici, zise si privirea ii fugi spre Kyle, inainte de a se reintoarce spre Ray. E vorba de tine, continua pe un ton bland, parintesc cu care Ray era obisnuit inca de mic. Nu stiu ce voi gasi, dar stiu ca nu vreau sa fi aici cand o voi face. Du-te, i-a-ti o cafea si incearca sa te linistesti. Ray nu-i raspunse asa ca se vazu nevoit sa vorbeasca in continuare.
-Nu cred ca e nimic grav, dar nu pot sa-ti promit.
Ray trase adanc aer in piept si il aproba pe batran printr-o miscare usoara a capului, apoi se intoarse pe calcaie si iesi afara din incapere.
Se intalni din nou cu Helen de partea cealalta a usii. Femeia era inca imbracata cu hainele
din seara precedenta. Ray abia acum observa urmele de namol de pe hainele ei si de pe covoarele ce fusesera cu o zi inainte imaculate. Vroia sa-si ceara scuze, cu toate ca o parte a mintii sale ii urla ca nu are nicio vina. Pentru nimic. Nici pentru furtuna, nici pentru foc, nici pentru ca persoana pe care o iubea se afla in incaperea de langa ei probabil mai mult moarta decat vie, insa cuvintele nu vroiau sa dispara. Defapt, doar ele existau. Un imi pare rau perpetuu ce ii rasuna in urechi la fiecare bataie a inimii.
-Imi pare rau, rosti intr-un final, plecandu-si capul ca un copil ce fusese prins furand dulciuri inainte de cina. Dumnezeule, imi pare atat de rau! Continua pe un ton soptit, lasandu-si trupul mare sa se sprijine de perete si sa alunece de-a lungul sau pana cand se trezi stand pe jos cu picioarele ridicate la piept si cu capul sprijinit de ele. Multumi in gand ca singura persoana prezenta la caderea lui era doar mama sa.
Ii simti intr-un tarziu mangaierea calda si auzi cuvintele blande ce ii erau soptite langa ureche.
Helen nu-i spusese foarte multe. Il cunostea destul de bine incat sa stie ca in asemenea momente prefera linistea, asa ca se lasa langa el, continuand sa-si treaca mana prin parul sau umed si murdar pana cand il simti ca se linisteste.
Intr-un tarziu usa se deschise. Amandoi tresarira si-si ridicara privirile spre barbatul ce le zambea. Inainte sa apuce sa intrebe ceva, acesta incepu sa vorbeasca:
-E bine. Inafara de cateva zgarieturi si vanatai nu are nimic.
Ray isi reveni primul si se ridica in picioare, intinzand mana spre mana sa pentru a o ajuta sa faca acelasi lucru.
-Si sangele? Vocea sa nu era la fel de puternica de obicei, dar nici nu tremura, asa cu se asteptase.
-Probabil si-a muscat limba. Nu are henoragie interna, daca l asta te gandesti, continua repede doctorul cand vazu ca Ray se pregateste sa spuna ceva.
Helen respira usurata.
-Multumim ca ati venit aici atat de repede. Ii prinse mana barbatului si o stranse.
-Oricand iti stau la dispozitie, Helen. Sti deja asta. Barbatul se intoarse spre Ray ce privea usa ce il despartea de Kyle.
-Ray, zise dupa un scurt moment de gandire, trebuie sa-ti spun ceva...

*

Primul lucru pe care l-a constientizat a fost caldura, urmata imediat de moliciunea asternuturilor cu care era acoperit, iar, in cele din urma, de prezenta altei persoane pe care ar fi recunoscut-o oriunde. Avusese dreptate. Nu avea sa fie singur.
Kyle isi deschise ochii si privi confuz in jur, dandu-si aproape imediat seama ca se afla in camera pe care o ocupa Ray. Isi intoarse capul spre fereastra intredeschisa, prin care nu patrundea niciun pic de lumina. Abia dupa cateva minute bune isi dadu seama si de motiv: era noapte. Dormise toata ziua. Asta il nelinisti. Nici nu vroia sa se gandeasca la cate batai de cap le daduse celorlalti. Se intoarse pe partea cealalta intentionand sa dea patura la o parte si sa se ridice din pat, insa imaginea care il intampina il facu sa se razgandeasca. Asezat pe scaun, cu capul cazut intr-o parte, dormea Ray. Una din maini si- tinea pe piept, in timp ce cealalta, ghici Kyle, ii alunecase intre timp si acum atarna intr-o parte aproape inerta. Pozitia nu parea deloc confortabila, insa fata lui Ray nu trada altceva decat oboseala acumulata in ultimele zile.
Kyle nu-si putu reprima un zambet. Incerca sa se miste incet ca sa nu-l trezeasca, insa nu avu succes. Imediat ce il simti, Ray isi deschise ochii si privirile lor se intalnira.
-Buna dimineata, facu Kyle o incercare prea vesela pentru acea ocazie.
Ray il privi in tacere pret de un moment, apoi se ridica de pe scaun si se aseza pe pat langa el. Inainte ca baiatul sa constientizeze ce se petrece, Ray se intinse si ii cuprinse buzele intr-un sarut, oblligandu-l cu miscari languroase sa-si intredeschida buzele pentru a-i acorda acces deplin.
Kyle tresari, insa nu se impotrivi. Se agata cu mainile se umerii lati ai barbatului ca de un colac de salvare si se lasa totalmente in vaia lui. Daca Ray era acolo, nu mai vroia nimic altceva.
Barbatul il impinse cu gentilete pe spate, continuand sa-l sarute la fel de profund, pana cand fusesera nevoiti sa-si desparta buzele pentru a lua o gura de aer.
-Cum te simti? Il intreba Rayland, in timp ce mainile sale incepura sa-i mangaie fata si parul.
-Acum, mai bine, ii raspunse Kyle zambind. Mi-ai spus ca ma iubesti, iar acum esti aici cu mine. Cum crezi ca m-as putea simti?
-Obosit.
Kyle isi ridica mana, prefacandu-se ca-l loveste. Ray ii facu jocul si se feri de lovitura imaginara, inainte de a-l imbratisa si de a-i depunde un sarut cast pe frunte.
-Sper ca nu te-ai razgandit...
-In legatura cu...
Kyle inghiti in sec.
-Cu ce mi-ai spus mai devreme.
-Ce ti-am spus mai devreme? Intreba Ray jucaus, pastrandu-si insa tonul serios.
Kyle se incrunta.
-Esti imposibil!
-Chiar deloc. Sunt doar indragostit.
-Serios? Si cine e ghinionistul? Kyle isi flutura genele.
-Tu.
Pus din nou fata in fata cu acelasi ton serios si aceeasi hotarare convarsitoare, Kyle se trezi fara replica. De cat timp asteptase sa i se zica asta? Iar acum...ei bine, acum nu stia cum sa reactioneze.
-Te iubesc, continua Rayland. Imi pare rau ca a fost nevoie de toata porcaria asta ca sa fiu in stare sa ti-o spun, dar...asta-i adevarul.
-Esti sigur? Il intreba Kyle intr-un final, ferindu-si privirea de a lui.
Ray observa. Isi trecu mana pe sub barbia lui si ii ridica fata spre el.
-Nu am fost de nimic mai sigur in toata viata mea, ii raspuse cu sinceritate, apoi se apleca si-i strivi buzele sub ale sale pentru cateva secunde scurte. Cand se retrase, vazu nemultumirea din ochii lui Kyle si chicoti.
-E vremea sa te odihnesti. O sa aveam timp de altceva mai incolo.
-Dar...
-Vreau sa dormi si sa te refaci.
Zicand acestea se ridica din pat, insa inainte sa apuce sa faca doi pasi, Kyle il apuca de mana.
-Nu pleca. Ramai cu mine.
Ray il privi pentru un moment. Ochii blanzi, parul rosu zburlit ce ii cadea pe fata, pistruii ce pareau o pulbere de stele din cauza luminii palide de venea din dreptul veiozei de noapte pe care o lasase aprinsa...toate acestea il facea sa para doar un copil. Insa, aducandu-si aminte de modul care Kyle gasise puterea nu numai de a supravietui, dar si de a salva pe altcineva, Ray accepta adevarul: Kyle nu era un copil, ci un om in toata firea.
-Nu aveam de gand sa plec. Vroiam doar sa sting lumina. Intinse mana si opri intrerupatorul, apoi se intoarse in pat si se aseza sub plapuma. Kyle se apropie de el si-si aseza capul pe umarul sau, respirand multmit.
-Multumesc.
Ray il trase mai aproape si-l imbratisa, incercand pentru a suta oara in acea zi sa-si alunge din minte imginea de mai devreme. Fusese aproape...mult prea aproape de a-l pierde.
-Te iubesc, sopti din nou, parca pentru a se asigura ca are cui sa spuna aceste doua cuvinte. Nu se astepta sa primeasca un raspuns, insa cand auzi un somnoros “si eu”, zambi din nou si se lasa prada somnului care ii dadea tarcoale.
In ciuda a tot si toate, isi dadu seama inainte de a adormi, nu fusese o zi chiar atat de rea.


*

-Si, cum este in concediu?
Jesse isi inclina capul incercand sa tina telefonul cat mai drept intre umar si ureche. Semnalul oricum nu era foarte buna in zona aia a Texasului si ultimul lucru pe care il vroia era sa piarda momentul memorabil cand incapatanatul sau frate va recunoaste ca idea ce a-si lua un concediu fusese cea mai buna pe care o avusese in ultima vreme.
-Acum bine, se auzi vocea usoar infundata la lui Rayland in difuzor. Pagubele noastre nu au fost foarte mari. Am avut un pic de munca in primele zile dupa incediu, dar, in orice caz, am avut noroc cu furtuna. Daca nu incepea atunci cand a inceput, am fi pierdut mult mai mult decat am facut-o.
-Cate capete? Intreba Jesse ingrijorat.
Stia atat de incendiu, cat si de furtuna de la stiri. Insa doar in acea dimineata reusi sa ia pentru prima oara legatura cu Ray.
--In jur 20, dar cum am zis, se putea si mai rau. Noi am scapat usor. Daca lucrurile mergeau prost, riscam sa pierdem proprietatea principala. Incendiul al a fost al dracului de aproape.
-Mi-am dat seama cand am vazut imaginile la stiri. Jesse incerca din nou sa balanseze telefonul, in timp ce cu mana cealalta se chinuia sa-si toarne o ceasca de cafea proaspat facuta. Imediat ce reusi duse cana la gura si lua o inghititura, inainte de a schimba subiectul. Kyle cu se simte?
-E bine. Cred ca inca este un pic zdruncinat dupa toate astea, dar se descurca mai bine decat ma asteptam.
-Oare de ce am impresia ca nu te referi doar la acest incident izolat?
-Pentru ca nu e o impresie, recunoscu Rayland. Vocea sa parea mai usoara si mai putin ironica. Jesse si-l putea imagina stand in scaunul de la biroul mare din lemn de cires si privind fix spre fereastra ce ducea spre gradina cu un zambet satisfacut impregant pe chip.
-Ma bucur. Era si timpul.
Rayland il intrerupse.
-Stiu, stiu. Nu trebuie sa-mi spui.
Jesse rase incet, inainte de a continua.
-Cand sa va astept acasa?
Se lasa pentru un moment tacerea, ca si cum abia atunci ii trecuse lui Rayland prin cap ca mai trebuie sa se intoarca si acasa.
-Cred ca la sfarsitul saptamanii, zise intr-un final.
Nu parea insa foarte multumit.
-Sti ca poti sa ramai mai mult daca vrei. Grupul N o sa supravietuiasca fara tine o vreme. Ia-ti o vacanta mai lunga si relaxeaza-te. O meriti.
-Nu e o idee rea, dar nu pot sa fac asta. Kyle trebuie sa se intoarca la scoala, iar noi ne confruntam cu situatia cu care ne confruntam.
Jesse ofta. Fratele sau avea dreptate. Nu-i placea sa o recunoasca, dar stia ca avea dreptate. Trecuse atat de mult timp si inca nu descoperise mare lucru despre planurile lui Duncan. Totusi, instinctul ii spunea ca deznodamantul se apropia de ei cu pasi repezi si daca nu-si dadeau seama ce naiba se petrecea, riscau sa piarda.
-Stiu asta.
-Dar, zise Rayland, imediat ce toata nebunia asta se va incheia, ma gandesc sa plec in Hawaii. Acolo ziceai ca s-a deschis hotelul ala nou, nu?
Jesse incepu sa rada fara menajamente de data asta.
-Uite ce poate face dragostea chiar si din cei mai duri oameni!
-Si-a gasit cine sa vorbeasca, domnule fost ziarist ce acum e acasa la ora noua seara pentru a pregati cina!
-Nu fac asa ceva! Ii raspunse Jesse indigant. Cina se pregateste la 7 si la 8 se serveste. Cine naiba crezi ca pregateste cina la ora aia. Ar trebui sa iei masa la 10, chiar la 11, depinde ce ai gati...si pentru ce? Doar ca sa faci indigestie? Mai bine....
-Gata, gata, Jesse. Glumeam! Rasul apasat a lui Ray se auzi in difuzor. Eu trebui sa inchid. Mai vorbim, domnule bucatar.
-Sterge-o pana nu ma enervezi si iti tai bonusurile pe anul asta. Nu ti-a zis nimeni pana acum ca nu e bine sa te legi de seful tau?
Jesse inchise telefonul.
-Ray pare bine dispus.
Jesse tresari si se intoarse spre Blake, ce statea rezemat de tocul usii.
-Cafea?
-Da, te rog. Am impresia ca cineva s-a jucat ping-pong cu capul meu azi noapte. Blake intra in bucatarie, insa, in loc sa mearaga spre filtru se opri in dreptul lui Jesse, se apleca si il saruta apasat pe buze.
-Parca incerc sa ma simt mai bine, mormai pentru sine, desprinzandu-se pentru un moment de Jesse, doar pentru a-l apropia din nou de el o clipa mai tarziu. Mainile sale coborara incet pe spatele gol si se oprira pe posteriorul de care stranse incet. Jesse scapa un geamat scurt si-si lipi bazinul aproape gol de trunchiul lui Blake. Acesta se cutremura si-si inchise ochii ca si cand acea simpla senzatie ar fi fost prea mult pentru el. Jesse isi ridica bratele si le petrecu pe dupa umerii barbatului, incolacindu-si mainile pe dupa gatul lui.
-Mhhh, suspina Blake. Chestia asta ma revitalizeaza mai mult decat o cana de cafea.
-Nu stiu daca acum ai nevoie sa fi revitalizat sau ai nevoie de cateva ore de somn.
-Probabil si una si alta.
-Si nu neaparat in aceasta ordine, continua Jesse fraza in locul sau. Cu parere de rau se indeparta si il privi pe Blake drept in ochi. Du-te, fa un dus si pune-te in pat.
-Ma simt perfect, minti Blake, insa nu reusi sa-si inabuse un cascat.
-Da, observ. Gata discutiile. Ai nevoie de odihna.
-Sunt bine, zise Blake, insa picioarele sale il purtara de la sine spre dormitorul pe care il imparteau. Jesse il urma pentru a se asigura ca de data asta cgiar il asculta si doar intra in camera si isi deschide laptopul pentru a lucru.
-Muncesti prea mult.
-Si tu.
-Poate, dar eu nu sunt epuizat. Ti-ai petrecut aproape in totalitate ultimile doua saptamani la spital, iar cand ai venit acasa nu ai facut decat sa muncesti. Stiu ca evaluarea asta e importanta, dar daca vei continua asta, vei ajunge in spital. Ca pacient!
Blake ofta si se aseza in pat.
-Imi pare rau. Stiu ca te-am neglijat in ultima vreme, incepu Blake pe un ton obosit, insa ochii incepura sa i se inchida si isi pierdu sirul gandurilor imediat ce capul sau atinse perna.
-Nu e vorba de mine aici, ci de tine. Vreau sa fi...
Insa Jesse tacu, cand observa ca Blake adormise deja.
-Bine, poate ca ma simt un pic singur, recunoscu cu voce tare, insa asa e mai bine acum. Se apropie de Blake si il acoperi cu o patura usoara. Asta nu e cel mai bun moment ca sa fim apropiati, ii sopti barbatului adormit, chiar daca stia ca nu-l aude. Te vreau cat mai departe de grupul N, de Duncan si....chiar si de mine, zise dupa o scurta ezitare. Cel putin pana reusesc sa rezolv chestia asta. Te vreau in siguranta, adauga, inainte de a mai o privi o dats peste umar silueta adormita apoi iesi afara din camera.

Si am revenit la Jesse si Blake . Oricum in urmatoarele capitole veti avea parte de ambele cupluri...sper sa va placa.
P.S: multumesc mult de comentarii