ETER

[candy_cane]

Intrebarea ramane aceeasi :D daca aveti ceva nelamuri cu privire la povestea mea va rog sa imi spuneti.

Am sa fac in felul urmator : pun capitolul, apoi pun datele... sau pun datele si apoi capitolul? greu -_-"
feh, fie ce o fi!

CAP 6

Leşinase. Ei o văzuseră holbându-se la cadavrul acela diform cu nişte ochi mari, fără să scoată un cuvânt, cu buzele vinete mişcându-se ca şi cum ar fi vrut să vorbească. Ce era însă deranjant la ea era zâmbetul acela tâmp care îi sluţea faţa. Nu dură mult până ce leşinase în braţele lor, fără să le acorde atenţie.
O săltară de jos şi o purtară din nou în cabana din care fugise. E drept că erau răvăşiţi de ceea ce le spusese, de cele văzute plus multe altele. După atâţia ani în care uitaseră de acest loc fuseseră forţaţi să se întoarcă fără să aibă un cuvânt de spus. Ceva îi atrăsese aici!
Mike îşi amintea de tatăl său: el rămăsese în urmă ca şi vânător în timp ce fiul lui se distra în oraşele mari, la facultate. Ajunsese un doctor celebru, acest Mike Holt la vârsta de numai 31 de ani. Toţi ştiau de ei, dar el nu voia să ştie de toţi. Îi plăcea meseria lui, aşa că fusese foarte surprins când propriul tată pe care îl credea mort îl chemase înapoi în orăşelul acela prăpădit din care plecase cu atâţia ani în urmă. Ce găsise la sosirea lui îl şocase peste măsură : tatăl său era mort de doi ani, şi totuşi îl sunase de undeva din mormânt ca să apere lumea de creaturile care începuseră să se înmulţească odată cu moartea lui Don Weston, tatăl bunii sale prietene din copilărie.
Nu putuse să ducă singur toată povara aceea, aşa că îşi chemase prietenii înapoi. Până la ultimul, deşi era perfect conştiet de riscuri. Dar dacă ei nu aveau să vină nu numai că murea chiar el în chinuri, dar se putea întâmpla următorul lucru: chestia care îl chemase pe el în acea parte a lumii, chestia care îi adusese amintirile despre locul acela înapoi avea să îi cheme pe toţi pe rând şi avea să îi omoare tot pe rând, până ce ultimii Vânători din partea aceea a lumii aveau să dispară. Nu putea permite una ca asta!
Scutură capul şi se uită la moacele îngrijorate ale celor patru bărbaţi încă tineri care îşi pierdeau ultimii ani de tinereţe vânând monştrii pe care ceilalţi oameni îi credeau doar nişte mituri. Nu era cinstit, dar ce putea face? Să abandoneze tot şi să uite?
*Asta a încercat şi Alex şi vedem cu toţii ce s-a întâmplat. De mici am tot încercat să scăpăm de ei, şi se pare că toată lupta asta a fost în zadar. Oare de ce ne-a chemat înapoi această forţă? Vrea neapărat să îşi bată joc de noi? Nu se suficient că am scăpat de atâtea ori din ghearele morţii? * gândurile lui erau cu adevărat triste, şi ura faţă de acest micuţ orăşel crescu înzecit cât timp se uită de la o faţă posacă la alta, şi în final abia dacă izbuti să se stăpânească în timp ce ochii lui se înecau în găurile lăsate de acea creatură idioată în umerii fostei lui iubiri.
Dacă se gândea bine, încă o iubea, deşi ar fi trebuit să uite de ea demult, aşa cum făcuse cu restul lucrurilor ce ţineau de locul acesta. Dar nu o făcuse. Nu uitase de ea, iar asta îl îndepărtase de toate damele care încercaseră să se apropie de el. Nu regreta deloc, dar parcă aştepta mereu ca ea să îi spună că nu îl iubeşte.
*Dar cum să mă iubească când eu am îndepărtat-o de atâtea ori, ca să nu mai spun că au trecut cinsprezece ani de atunci. Cinsprezece ani în care, probabil, că a avut o grămadă de prieteni. Poate chiar s-a şi căsătorit, iar eu am târât-o aici dintr-o pornire egoistă de a o avea aproape!* se mustră, din nou şi din nou, fiind foarte puţin atent la ceea ce se întâmpla în jurul lui.
Ajunseseră înapoi la cabană şi toţi intraseră, numai el stătea afară uitându-se printre copaci la cerul albastru de deasupra. Ce n-ar fi dat să zboară. Poate că, o dată cu zborul, toate problemele lui ar fi părut mai mici. Toată responsabilitatea care îi cădea pe umeri ca şi lider al acestei mici ‚organizaţii’ plus vina care practic îl mânca de viu, toate s-ar fi evaporat. Şi chiar dorea ca toate aceste sentimente să aparţină altcuiva. Nu voia să fie el cel mai mare! Nu voise nici în trecut să le fie lider, dar toate acestea pur şi simplu se lipiseră de el. Parcă şefia fusese destinată lui.
-Îmi aparţine... Dar e oare drept ca numai eu să duc povara asta? se întrebă cu jumătate de voce.
-Mike... Intră repede! Are convulsii! cineva ţipă după ajutorul lui, şi realitatea întâmplărilor îl aduse înapoi din lumea în care căzuse.
Nu putea să schimbe nimic din ce se întâmpla acum sau din ce se va întâmpla în viitor. E drept că dispunea de un liber arbitru, dar se lepădase de el din momentul în care auzise vocea tatălui său în telefon.
Se repezi în casă, palid, ştiind prea bine ce avea de făcut. Scoase calmantele din buzunarul pantalonilor şi practic fugi în prima cameră pe care o văzu. Erau cu toţii acolo, în jurul patului, încercând să o facă pe Alex să stea jos. Era una din acele clipe care ar fi trebuit să îl zguduie profund, dar în sufletul lui nu se petrecu nici o schimbare. Nu era prima dată când o vedea aşa, ba se întâmplaseră lucruri şi mai rele de care nu voia să îşi amintească.
O legă de pat ca să nu se zbată prea mult, apucă trusa sa cu medicamente, pe care, din nu ştiu ce motiv, se afla acolo, şi îi injectă un calmant. Fata se linişti pe parcurs, şiroaie de lacrimi umetindu-i obrajii. Se simţea sleit de orice putere, dar trebuia să o trateze.
Toate întâmplările din ultimele zile i se învălmăşeau în creier, ameţindu-l, căci senzaţia de carusel nu se dusese încă.
-Apă... Aduceţi-mi nişte apă! O şoată obosită îi ieşi de după buzele albe, în timp ce rupea bluza lălâie plină de sânge pe care o purta Alex.
Se uită la rănile ei cu ochii de abia mijiţi, ca şi cum ar fi sondat cât de adânci erau. Scoase repede nişte antibiotic din geanta lui şi i-l făcu, fără să stea pe gânduri. Când ajunge şi apa lângă el, curăţă rănile, fără să dea vreun semn de disperare. Prietenii lui pe de altă parte se agitau undeva în spate, însă totul părea aşa departe de el încât chiar nu îl mai deranja. Se retrăsese într-o lume a lui, unde sunetele erau estompate total, şi unde numai calmul domnea. Era o lume ... gri!
Nu dură decât câteva minute până să îi coase rănile şi să i le panseze. Ultimul lucru pe care îl făcu pentru brunetă fu o injecţie cu un medicament preparat chiar de el după reţetele Vânătorilor.
Şi cu asta toată harababura se încheie.
Se agitaseră cu toţii pentru nimic. Fugiseră după ea, o strigaseră, îşi făcuseră griji, se înspăimântaseră pentru nimic. Pentru un nimic! Ea nu voia să îi ajute, nu voia să îi sprijine. Nu voia să întregească cercul acela mistic pe care tot ea îl crease. Nu voia!
( Ucide!)
Ar fi putu să facă atât de multe pentru ei toţi. Ar fi putut să îi salveze, dar nu o făcea! Cum de ea putea să se întoarcă la viaţa normală, iar el nu? Cum de ea putea să îşi permită să spună nu pe când el era forţat de cine ştie ce forţa idioată să rămână acolo şi să lipte până la ultima suflare?
Ei TOŢI stătea acolo, pe câmpul de luptă, fără să se plângă, iar ea putea fugi departe de aici fără ca măcar să se gândească la ceea ce simţeau ei.
(UCIDE-O!)
Ea îi băgase în tot rahatul ăsta şi mai avea tupeul să le spună că nu voia să continue ceea ce a început! Ea! Ea care le dăruise atâtea clipe frumoase în trecut fugea de responsabilitate.
-Curvă nenorocită! ura lui pentru toată situaţia aceasta se transformă rapid în ură veninoasă pentru brunetă.
O vedea zăgând pe acel pat răpciugos, de abia respirând, cu broboane de sudoare curgând pe pielea ei buburuzată, şi simţea cum se înăbuşă. Nu putea să o mai suporte! Ea voia să plece? EA? Cum rămânea cu ei? Cu EL?
(UCIDE-O!!!)
„Chiar ai degând să faci asta? Cu ce e ea vinovată ca tu ai fost chemat primul? Dar dacă nu ai fost chemat primul? Te-ai gândit la asta?” o voce micuţă, mai mult o şoaptă a creierului său înfierbântat, îl dojeni.
*Normal că e vinovată! Cine a pus-o să ne adune pe toţi? Cine...*
„Eşti sigur că tocmai ea v-a adunat? Chiar tu ai recunoscut că în acest oraş există o forţă mai mare decât poţi tu înţelege. Aceeaşi forţă care a creat aceste creaturi! Aceeaşi forţă care v-a creat pe voi... S-ai greşesc?”
*Nu... Dar nimic nu îi dă dreptul să fugă! Nu e ea oare fiica lui Don? Nu e ea cea care, în trecut, ne-a salvat de nenumărate ori? De ce fuge?*
„Are dreptul să aleagă să ştii! În trecut s-a sacrificat pentru voi! În trecut a ales moartea în schimbuş vieţilor voastre. Lumea ei s-a distrus complet, numai ca voi să puteţi supravieţui. De ce o condamni dacă nu ştii ce a ales şi pentru cine a ales?”
Şi atunci conversaţia se întrerupse. Ceva mare îl puse la pământ, înainte ca el să realizeze ce se întâmplă.
-Aruncă pistolul, Mike! Nu fă asta omule! o voce gravă, uşor panicată, răsună în camera unde se afla bolnava.
Pistol? Ce pistol? De unde? Nu îşi amintea să îl fi scos din buzunar!?
(Normal, mormolocule! Cineva tot trebuie să o facă dacă tu nu te poţi decide!)
-Aruncă-l! respiraţia şuierătoare a lui Tom îl făcu pe brunet să realizeze ce exact era pe el.
Se uită nedumerit la mâna lui dreptă care era întinsă în faţă: pistolul negru, greu, era încă ridicat înspre pat, ţintind de la sine putere capul tinerei.
Groaza puse stăpânire pe el, şi imediat dădu drumul pistolului. Tom se ridică încet de pe el, înşfăcând şi celălalt pistol din buzunarul lui Mike. Ce se întâmplase mai exact? Cum de...
-Forţe ciudate se adună aici.. – o voce susurătoare veni din dreptul patului, şi o linişte mormântală puse stăpânire pe cameră – Monştrii noştri au evoluat! Nu... nu daţi vina pe M-Mike! – continuă printre strâmbături de durere tânăra bibliotecară – Nu e el de vină! EI pun stăpânire pe ura voastră împotriva a orice, şi o direcţionează către cel la care ţineţi cel mai mult.
-Dezbină şi cucereşte! bolborosi Richie, vechile cursuri de la barou perindându-i-se prin minte.
-Exact... confirmă cu o voce plină de durere, Alex, deşi un zâmbet împăciuitor îi lumină faţa.
-Atunci.. Ce putem face? Nu e ca şi cum ne putem lepăda de ură aşa de uşor. Fie că vrem sau nu cu toţii avem câte ceva ce nu ne place! îşi muşcă buzele Josh, o disperare ciudată punând stăpânire pe el.
-Împăcaţi-vă cu ceea ce vă doare! Nu aşa am făcut şi în trecut? oftă Alex, ultimele puteri pe care şi le adunase ca să le vorbească dipărând în norul negru al durerii care îşi revendică imediat locul furat.
Leşinase din nou, dar de data asta, ştia sigur că ei nu vor mai face vreo prostie. Simţise ameninţarea care venise ca un văl negru în cameră, asta o dată cu întrarea doctorului, dar nu se putuse mişca. În plus, ştia că nu e vina lui. Aceeaşi forţă ciudată pusese stăpânire şi pe ea când o luase monstrul în primire.
Însă ei trebuiau să aleagă: fie să lupte acum cu ceea ce îi deranja, şi să câştige ; fie să lupte când va fi mult prea târziu. În cel de-al doilea caz, siguranţa câştigului nu mai era aşa de mare.
Se temea pentru vieţile lor, căci a ei nu mai semnifica atât de mult. Ei aveau vieţi fericite la care să se întoarcă pe când ea rămăsese fără nimic.
Oftă până şi atunci, mereu cu gândul la ei. O durea să îi ştie aşa, dar lupta aceasta numai ei trebuiau să o poarte.
Un val imens de căldură trecu peste ea, iar rănile ei parcă se încinseră. Ridicându-şi spatele de pe saltea într-o încercare mută de a scăpa de durere, Alex strânse din dinţi şi gemu din cauza noii dureri. Numai că aceasta dispăru la fel de repede cum apăruse, luând cu ea şi cealaltă durere.
Rănile i se vindecaseră.
‚Se pare că cineva tot mă vrea vie şi în putere. Mai ales pentru lupta aceasta!’ îşi zise, adormind buştean.