20-08-2010, 05:13 PM
scuze de intarziere, vin intr-un sfarsit cu urmatorul cap din drumuri :) Hope you`ll enjoy it.
***
Stau intr-un pat strain, intr-o camera dintr-un spital cu lumina stinsa, uitandu-ma pe fereastra de langa patul meu la stelele ce sclipesc fericite pe cerul intunecat, dar oricat de frumoase sunt, nu reusesc sa imi distraga atentia de la gandurile ce ma macina. De ce nu mai imi sunt de ajuns micile mele trucuri care in trecut functionau atat de bine? de ce realitatea reuseste cumva sa imi sparga zidurile pe care le tot ridic pentru a ma proteja de cruzimea ei? Nu stiu si oricat incerc sa ma mint ca nu m-a afectat aparitia lui Stephen in camera mea de spital, nimic nu merge. Continui sa ma gandesc la el, la felul in care mirosea, la felul in care arata si cel mai important la cat de ingrijorat arata. Sunt mai rau decat o drogata caruia i s-a fluturat pe la nas drogul mult dorit, macar aceea nu mai are mintea intreaga din cauza ca a fost distusa de droguri, dar eu ce motiv am sa ma agat de aceste mici detali? Eu am mintea intreaga pentru ca aceasta este calaul meu, aceasta ma chinuie cu intrebari fara de sfarsit al carui raspuns nu il pot afla sau daca cumva il aflu nu face decat sa ma raneasca si sa deschida rani vechi ce cu greu s-au vindecat. Nu pot sa opresc acea voce din mintea mea care tot pune aceleasi intrebari: „Oare inca mai simte ceva pentru mine? Oare inca ma mai iubeste?”. Si ma doare ca nu pot sa gasesc raspunsul la aceste intrebari si urasc ca imi dau seama ca imi doresc acolo, undeva adanc in sufletul meu ca el sa mai simta ceva pentru mine, sa ma mai iubeasca, ca totul sa revina la normal, ca eu sa ma aflu din nou in bratele lui puternice, sa ma faca sa ma simt din nou in siguranta si iubita, apreciata, respectata... sa ma faca sa uit de realitate asa cum facea... odata... atat de demult... el este drogul ales de mine voit sau poate fara vointa mea, dar el este. Si uite asa ma arunc singura in gura leului si imi amintesc prima mea intalnire cu Stephen sau mai bine zis prima zi in care el si-a facut aparitia, in care drumurile noastre s-au intersectat si uite ca din nou, doar cu acele simple patru cuvinte apare o noua intrebare: ”Oare drumurile noastre se vor mai intersecta daca voi reusi sa traiesc?” Si pentru prima oara de cand m-am nascut, de cand ma stiu m-am rugat sa nu aflu niciodata raspunsul la aceasta intrebare, nu conta daca putea sa fie unul pozitiv, nu vroiam sa stiu. Si cu asta in minte am pornit pe drumul amintirilor... din nou.
Era o zi frumoasa de vara si era vacanta de vara dintre clasele a sasea si a saptea. Ma plictiseam ingrozitor de stat in casa si citit si mami ma tot cicalea toata ziua sa ies afara, asa ca atunci cand doua colege m-au sunat sa ies la o plimbare prin parc am acceptat. Ce a fost in capul meu nici eu nu stiu, dar faptul este ca am acceptat. Asa ca m-am trezit ca ma plimb prin parc cu doua tampite care nu vorbeau decat despre baieti si le barfeau pe colegele noastre care aveau prieteni, in timp ce eu ma intrebam ce caut cu ele. Existau momente de genul acesta cand aproape ca puteam sa ating prapastia ce exista intre mine si ele. De ce tot ies cu acestea daca nu le suport? De ce ma supun acestor ore de chinuri? Nu am nimic in comun cu ele, aceste chesti care nu pot purta o discutie despre ceva serios nici daca viata lor ar depinde de asta si care nu stiu sa vorbeasca decat despre baieti.
Mergeam alatui de ele, adanc scufundata in mintea si gandurile mele fara sa vad nimic din ceea ce ma inconjura si automat fara sa apreciez nimic din acea priveliste. Auzeam ce discutau colegele mele, dar era un fel de sunet ambiental, ceva care stiam ca trebuie sa fie acolo. Le auzeam, insa nu intelegeam ce spuneau; la fel era si cu mediul inconjurator. Era o zi frumoasa de vara, totul era verde si inflorit, florile eliberau ca de obicei mirosul lor parfumat, oameni se plimbau fericiti: unii in pereche ca doi indragostiti, alti cu familia si cu copii lor mici, oameni batrani bucurandu-se de viata ce trecea pe langa ei si bucuria acestei treceri; aceste detali erau neinsemnat, neinteresante, asta cel putin pana am dat peste el. Era cel mai inalt dintre ceilalti doi si mai statea si in mijloc, accentuandu-si astfel superioritatea pe care o avea fata de ceilalti. Mergeau incet, apropiindu-se de noi fara sa vorbeasca, doar plimbandu-se in liniste, uitandu-se drept in fata lor, imi dadeau impresia ca se plimbau ca trei regi printre supusi lor, dar normal asta era doar mintea mea impuiata pana la refuz cu carti de capa si spada. El era brunet cu o frizura ciudata: avea un breton taiat in forma de triunghi ce-i cadea peste ochiul drept si tepi ce formau un mic soare negru in restul capului, ochii nu i-am putut vedea, insa buzele erau de-a dreptul apetisante si ce ma frapatese cel mai tare era ca desi era foarte inalt, cred ca avea aproape un metru si nouazeci si ceva de centimetri, avea niste umeri lati si un trup bine definit, plin de muschi, nu era slab ca ceilalti baieti ce aveau aceasta inaltime. Mi-a atras atentia datorita inaltimii sale si a parului ca de jaist, iar ceea ce era cel mai rau era ca nu imi puteam lua ochi de la acesta. Era perfect, acesta fiind singurul cuvant care imi venea in minte atunci cand ma uitam la el. „Perfect” si un nume al unui personaj dintr-o carte de capa si spada pe care am citit-o in urma cu cateva luni si anume: Floris, imi apareau in minte. Arata exact ca el, dar stiam ca aici se termina asemanarea. Mintea nu imi lasa inima sa spere, sa creada ca el ar putea sa aiba personalitatea acelui personaj. Era imposibil si totusi, desi stiam asta nu-mi puteam lua ochii de la el si asta a fost condamnarea mea la moarte.
Acum dupa cativa ani imi dau seama ca daca nu l-as fi privit atat de insistent si daca si el la randul sau nu m-ar fi studiat atunci viata mea cat si a lui ar fi urmat un alt curs, dar nu a fost sa fie asa, cumva fara sa imi dau seama el a inceput sa ma verifice pe mine. Nu stiu de ce sau ce l-a indemnat sa ma cantareasca, poate doar a vazut ca ma uit insistent la el si a vrut sa vada cat timp am de gand sa raman „uitata”, nici pana in ziua de azi nu stiu care a fost motivul. Ceva m-a facut sa imi ridic privirea, sa mi-o focalizez asupra ochilor sai, ramanand surprinsa atunci cand am vazut ca si acesta ma priveste, iar cand ochii ni s-au intalnit mi-a facut cu ochiul. Nu stiu daca m-am inrosit, insa imediat ce a facut acel gest mi-am lasat privirea in jos, zambind fara sa vreau, dar nu puteam sa nu ma intreb de ce a facut acel lucru, un tip atat de fermecator ca el cu siguranta nu se putea uita la cineva ca mine, asta imi tot repetam in cap.
Eram imbracata cu o pereche de blugi negri, largi si lungi cu turul jos, o curea care din loc in loc avea trei lanturi ce tineau materialul din piele legat si un maieu alb pe corp, iar langa mine erau doua tipe in fustite si bluzite foarte gingase si feminine. Ma simteam ca un baiat intre doua fete asa ca sigur nu se uita la mine. De ce at face-o? Eu nu era ca ele, eu eram unul dintre baieti, nu o fata si mai ales nu aveam nici macar un os care sa fie feminin in mine.
La aceasta amintire simt o durere groaznica cum imi sfasie inima. Tin minte ca si atunci cand mi-am dat seama ca de fapt eu nu sunt deloc feminina a durut. Un lup isi schimba haina, dar naravul ba, asa sunt si eu, degeaba m-as fi imbracat intr-o rochie sau ca o fata pentru ca tot unul dintre baieti as fi ramas, nu ar fi contat ce as fi facut si de altfel nici fizicul nu ma ajuta pentru ca nu eram slaba si eram bine facuta, mai masiva, daca pot spune asa. durea si doare inca, ma doare atat de tare incat lacrimi imi apar in ochi gata sa curga, gata sa imi pateze obrazul cu acidul lor.
Am continuat sa imi tin privirea in jos, numai ca de data aceasta zambetul ce imi acaparase chipul pentru cateva secunde disparuse, facand loc obijnuitei mele expresi: de nimic. Apoi am constientizat ceea ce vorbeau colegele mele. Nu mare mi-a fost mirarea cand am auzit ca discuta despre cei trei din fata noastra si chicoteau din cauza ca cel brunet le facuse cu ochiul, nici macar nu le trecuse o secunda prin cap ca ar fi putut sa imi faca mie cu ochiul, deci mi s-a parut si asta din cauza ca mi-am permis sa cad in acea stare in care pot sa visez cu ochi deschisi. Urasc si iubesc acea stare care ma salveaza de realitate, ajutandu-ma sa trec peste anumite lucruri care in mod normal m-ar distruge, m-ar darama. Am refuzat sa imi redic privirea si din aceasta cauza mi-am dat seama prea tarziu ca scumpele mele colege se dadusera intr-o parte pentru a le face loc celor trei baieti sa treaca, asa ca eu m-am trezit singura in fata lor. Cel din dreapta brunetului, s-a dat intr-o parte zambind curtenitor. Era un baiat simpatic, mai mic cu vreo douazeci si ceva de centimetri decat brunetul, saten spre blond. A fost foarte dragut pentru ca s-a dat la o parte si m-a lasat sa trec, numai ca din pacate am fost nevoita sa trec pe langa brunetul care mi-a atras atentia si imediat ce a trecut de mine l-am auzit spunand: „Sateno”. Stiam ca este vocea lui, cumva vocea aceea groasa de povestitor i se potrivea perfect, nici nu m-am gandit o secunda ca nu ar fi putut sa fie el cel care a vorbit, dar daca aici eram atat de sigura atunci nu puteam sa spun acelasi lucrur despre persoana pe care el a strigat-o. Nu eram singura satena din grup si plus nici nu mi-a trecut o singura mili-secunda prin cap ca ar putea sa ma strige pe mine, eu eram nimic, o cantitate neglijabila pe langa cele doua care erau cu mine. Mersesem pe drumul meu prezenta fizic, nu si psihic pentru ca psihic eram in lumea mea, acolo unde fiecare carte ma exila pentru cateva sute de pagini, cateva zile, cateva ore. Imi era de ajuns aceasta fuga a mea de realitate, de ceea ce traiam, de ceea ce mi se intampla, de felul in care toti se purtau cu mine. Eram multumita sa traiesc asa si imi era de ajuns sau mai bine zis, imi fusese de ajuns pana cand l-am intalnit pe el, cel care mi-a aratat ca ceea ce faceam nu era decat o fuga, decat o cale lasa de a infrunta lucrurile.
Oare cand acea multumire s-a pierdut mai exact? Oare cand lumea acea nu mi-a mai fost de ajuns? Stiu ca el a fost cauza, dar nu stiu cum s-a intamplat, nu mai imi aduc aminte. Ma intreb eu acum cautand sa gasesc raspunsurile la aceste intrebari in acea amintire a primei mele intalniri cu Stephen. „Sateno” asa m-a strigat, pe mine m-a strigat, numai ca in acel moment mintea mea nu mi-a lasat speranta sa creasca, a smuls-o din radacini pentru a evita durerea realitatii. Colega mea s-a intors, cea satena, mi-o si imaginam cu un zambet de om prost pe fata, preamarindu-si in minte frumusetea ei irezistibila.
-Da?! A spus ea intorcandu-se.
-Nu tu, tipa cu blugi negri, a zis din nou aceasi voce distrugandu-i increderea in sine si inghetandu-i zambetul pe buze „satenei”.
Am inghetat in loc, iar pentru o secunda lunga cat o eternitate m-am gandit sa ma intorc, insa nu am facut-o. Era doar o alta feste, o alta insulta pe care viata o arunca in directia mea. Nu aveam nevoie de o alta insulta, de o alta persoana care sa imi demonstreze inferioritatea mea. Am mers mai departe. Primul pas a fost greu de facut, ma simteam aiurea sa fug din fata unei posibilitati de a ma face „vazuta”, iar curiozitatea mea de a afla ce vrea nu imi facea nici ea viata mai usoara, insa am continuat sa merg, pas dupa pas, cu fata inainte ignorand ceea ce se petrecea in spate. Nu mai tin minte cat am mers, daca am apucat sa ma departez de ei, numai ca nu conteaza acest fapt prea mult. Ceea ce conteaza este ca el a venit dupa mine si mi-a prins mana dreapta, oprindu-ma.
-Hey, scumpete. De ce fugi? M-a intrebat.
Nu, visez cu ochi deschisi, asta nu se intampla, nu mi se intampla mie, imi tot repetam in gand incercand sa ma conving ca asa ceva nu era posibil. Mi-am smucit mana din stransoarea lui doar ca nu am reusit sa ma eliberez, era puternic. M-am intors si mi-am ridicat privirea pentru a ma uita direc in ochi lui si am cazut, literalmente, uitand de realitate, uitand de tot ceea ce ma inconjura, pur si simplu pluteam intr-o mare verde, plina de viata. Am cazut iar amanuntul acesta nu i-a scapat, punand un zambet ce ii dadea un aer de om arogant, increzut pe fata si in acel moment l-am urat pentru ca era mult prea constient de ceea ce putea sa ii faca unei fete.
-Ce vrei? Il intreb eu nervoasa si furioasa mai mult din cauza slabiciunii mele decat din cauza altor lucruri.
-Nu fi atat de intepata, vreau doar numarul tau de telefon, a spus el continuand sa zambeasca.
-Nu.
-Dar macar un nume?
-Da, sigur. Andreea, foarte neincantata, zic eu incercand sa par neinteresata.
La auzul raspunsului meu, cei doi prieteni ai sai au pufnit in ras, iar el incerca sa isi mentina zambetul, in timp ce probabil se intreba de ce nu sunt fermecata de faptul ca imi da atentie.
-Stephen, foarte incantat, zice el continuand sa zambeasca in timp ce prieteni sai mureau de ras si incercau sa se abtina.
Deodata lumina este aprinsa de cineva si aceasta brusca trecere de la intuneric la lumina imi raneste ochii, nelasandu-ma sa vad cine este cel sau cea care a aparut in camera mea la aceasta ora tarzie, tulburand linistea in care ma aflam, insa pana ca ochi mei sa se obisnuiasca cu noua atmosfera simt o durere de nedescris facandu-si de cap in abdomenul meu si apoi in secunda urmatoare nu mai puteam respira. In cateva clipe lumina s-a stins pentru mine, iar eu am cazut in inconstienta acolo unde aveam sa fiu tormentat de amintirile mele. Ultimul lucru pe care il aud este o voce de barbat care striga sa il cheme cineva pe doctor si sa i se dea paletele. Paletele? Ce se intampla? Insa nu mai pot sa urmez acest gand, deoarece ceata a pus stapanire pe mintea mea.
***
Stau intr-un pat strain, intr-o camera dintr-un spital cu lumina stinsa, uitandu-ma pe fereastra de langa patul meu la stelele ce sclipesc fericite pe cerul intunecat, dar oricat de frumoase sunt, nu reusesc sa imi distraga atentia de la gandurile ce ma macina. De ce nu mai imi sunt de ajuns micile mele trucuri care in trecut functionau atat de bine? de ce realitatea reuseste cumva sa imi sparga zidurile pe care le tot ridic pentru a ma proteja de cruzimea ei? Nu stiu si oricat incerc sa ma mint ca nu m-a afectat aparitia lui Stephen in camera mea de spital, nimic nu merge. Continui sa ma gandesc la el, la felul in care mirosea, la felul in care arata si cel mai important la cat de ingrijorat arata. Sunt mai rau decat o drogata caruia i s-a fluturat pe la nas drogul mult dorit, macar aceea nu mai are mintea intreaga din cauza ca a fost distusa de droguri, dar eu ce motiv am sa ma agat de aceste mici detali? Eu am mintea intreaga pentru ca aceasta este calaul meu, aceasta ma chinuie cu intrebari fara de sfarsit al carui raspuns nu il pot afla sau daca cumva il aflu nu face decat sa ma raneasca si sa deschida rani vechi ce cu greu s-au vindecat. Nu pot sa opresc acea voce din mintea mea care tot pune aceleasi intrebari: „Oare inca mai simte ceva pentru mine? Oare inca ma mai iubeste?”. Si ma doare ca nu pot sa gasesc raspunsul la aceste intrebari si urasc ca imi dau seama ca imi doresc acolo, undeva adanc in sufletul meu ca el sa mai simta ceva pentru mine, sa ma mai iubeasca, ca totul sa revina la normal, ca eu sa ma aflu din nou in bratele lui puternice, sa ma faca sa ma simt din nou in siguranta si iubita, apreciata, respectata... sa ma faca sa uit de realitate asa cum facea... odata... atat de demult... el este drogul ales de mine voit sau poate fara vointa mea, dar el este. Si uite asa ma arunc singura in gura leului si imi amintesc prima mea intalnire cu Stephen sau mai bine zis prima zi in care el si-a facut aparitia, in care drumurile noastre s-au intersectat si uite ca din nou, doar cu acele simple patru cuvinte apare o noua intrebare: ”Oare drumurile noastre se vor mai intersecta daca voi reusi sa traiesc?” Si pentru prima oara de cand m-am nascut, de cand ma stiu m-am rugat sa nu aflu niciodata raspunsul la aceasta intrebare, nu conta daca putea sa fie unul pozitiv, nu vroiam sa stiu. Si cu asta in minte am pornit pe drumul amintirilor... din nou.
Era o zi frumoasa de vara si era vacanta de vara dintre clasele a sasea si a saptea. Ma plictiseam ingrozitor de stat in casa si citit si mami ma tot cicalea toata ziua sa ies afara, asa ca atunci cand doua colege m-au sunat sa ies la o plimbare prin parc am acceptat. Ce a fost in capul meu nici eu nu stiu, dar faptul este ca am acceptat. Asa ca m-am trezit ca ma plimb prin parc cu doua tampite care nu vorbeau decat despre baieti si le barfeau pe colegele noastre care aveau prieteni, in timp ce eu ma intrebam ce caut cu ele. Existau momente de genul acesta cand aproape ca puteam sa ating prapastia ce exista intre mine si ele. De ce tot ies cu acestea daca nu le suport? De ce ma supun acestor ore de chinuri? Nu am nimic in comun cu ele, aceste chesti care nu pot purta o discutie despre ceva serios nici daca viata lor ar depinde de asta si care nu stiu sa vorbeasca decat despre baieti.
Mergeam alatui de ele, adanc scufundata in mintea si gandurile mele fara sa vad nimic din ceea ce ma inconjura si automat fara sa apreciez nimic din acea priveliste. Auzeam ce discutau colegele mele, dar era un fel de sunet ambiental, ceva care stiam ca trebuie sa fie acolo. Le auzeam, insa nu intelegeam ce spuneau; la fel era si cu mediul inconjurator. Era o zi frumoasa de vara, totul era verde si inflorit, florile eliberau ca de obicei mirosul lor parfumat, oameni se plimbau fericiti: unii in pereche ca doi indragostiti, alti cu familia si cu copii lor mici, oameni batrani bucurandu-se de viata ce trecea pe langa ei si bucuria acestei treceri; aceste detali erau neinsemnat, neinteresante, asta cel putin pana am dat peste el. Era cel mai inalt dintre ceilalti doi si mai statea si in mijloc, accentuandu-si astfel superioritatea pe care o avea fata de ceilalti. Mergeau incet, apropiindu-se de noi fara sa vorbeasca, doar plimbandu-se in liniste, uitandu-se drept in fata lor, imi dadeau impresia ca se plimbau ca trei regi printre supusi lor, dar normal asta era doar mintea mea impuiata pana la refuz cu carti de capa si spada. El era brunet cu o frizura ciudata: avea un breton taiat in forma de triunghi ce-i cadea peste ochiul drept si tepi ce formau un mic soare negru in restul capului, ochii nu i-am putut vedea, insa buzele erau de-a dreptul apetisante si ce ma frapatese cel mai tare era ca desi era foarte inalt, cred ca avea aproape un metru si nouazeci si ceva de centimetri, avea niste umeri lati si un trup bine definit, plin de muschi, nu era slab ca ceilalti baieti ce aveau aceasta inaltime. Mi-a atras atentia datorita inaltimii sale si a parului ca de jaist, iar ceea ce era cel mai rau era ca nu imi puteam lua ochi de la acesta. Era perfect, acesta fiind singurul cuvant care imi venea in minte atunci cand ma uitam la el. „Perfect” si un nume al unui personaj dintr-o carte de capa si spada pe care am citit-o in urma cu cateva luni si anume: Floris, imi apareau in minte. Arata exact ca el, dar stiam ca aici se termina asemanarea. Mintea nu imi lasa inima sa spere, sa creada ca el ar putea sa aiba personalitatea acelui personaj. Era imposibil si totusi, desi stiam asta nu-mi puteam lua ochii de la el si asta a fost condamnarea mea la moarte.
Acum dupa cativa ani imi dau seama ca daca nu l-as fi privit atat de insistent si daca si el la randul sau nu m-ar fi studiat atunci viata mea cat si a lui ar fi urmat un alt curs, dar nu a fost sa fie asa, cumva fara sa imi dau seama el a inceput sa ma verifice pe mine. Nu stiu de ce sau ce l-a indemnat sa ma cantareasca, poate doar a vazut ca ma uit insistent la el si a vrut sa vada cat timp am de gand sa raman „uitata”, nici pana in ziua de azi nu stiu care a fost motivul. Ceva m-a facut sa imi ridic privirea, sa mi-o focalizez asupra ochilor sai, ramanand surprinsa atunci cand am vazut ca si acesta ma priveste, iar cand ochii ni s-au intalnit mi-a facut cu ochiul. Nu stiu daca m-am inrosit, insa imediat ce a facut acel gest mi-am lasat privirea in jos, zambind fara sa vreau, dar nu puteam sa nu ma intreb de ce a facut acel lucru, un tip atat de fermecator ca el cu siguranta nu se putea uita la cineva ca mine, asta imi tot repetam in cap.
Eram imbracata cu o pereche de blugi negri, largi si lungi cu turul jos, o curea care din loc in loc avea trei lanturi ce tineau materialul din piele legat si un maieu alb pe corp, iar langa mine erau doua tipe in fustite si bluzite foarte gingase si feminine. Ma simteam ca un baiat intre doua fete asa ca sigur nu se uita la mine. De ce at face-o? Eu nu era ca ele, eu eram unul dintre baieti, nu o fata si mai ales nu aveam nici macar un os care sa fie feminin in mine.
La aceasta amintire simt o durere groaznica cum imi sfasie inima. Tin minte ca si atunci cand mi-am dat seama ca de fapt eu nu sunt deloc feminina a durut. Un lup isi schimba haina, dar naravul ba, asa sunt si eu, degeaba m-as fi imbracat intr-o rochie sau ca o fata pentru ca tot unul dintre baieti as fi ramas, nu ar fi contat ce as fi facut si de altfel nici fizicul nu ma ajuta pentru ca nu eram slaba si eram bine facuta, mai masiva, daca pot spune asa. durea si doare inca, ma doare atat de tare incat lacrimi imi apar in ochi gata sa curga, gata sa imi pateze obrazul cu acidul lor.
Am continuat sa imi tin privirea in jos, numai ca de data aceasta zambetul ce imi acaparase chipul pentru cateva secunde disparuse, facand loc obijnuitei mele expresi: de nimic. Apoi am constientizat ceea ce vorbeau colegele mele. Nu mare mi-a fost mirarea cand am auzit ca discuta despre cei trei din fata noastra si chicoteau din cauza ca cel brunet le facuse cu ochiul, nici macar nu le trecuse o secunda prin cap ca ar fi putut sa imi faca mie cu ochiul, deci mi s-a parut si asta din cauza ca mi-am permis sa cad in acea stare in care pot sa visez cu ochi deschisi. Urasc si iubesc acea stare care ma salveaza de realitate, ajutandu-ma sa trec peste anumite lucruri care in mod normal m-ar distruge, m-ar darama. Am refuzat sa imi redic privirea si din aceasta cauza mi-am dat seama prea tarziu ca scumpele mele colege se dadusera intr-o parte pentru a le face loc celor trei baieti sa treaca, asa ca eu m-am trezit singura in fata lor. Cel din dreapta brunetului, s-a dat intr-o parte zambind curtenitor. Era un baiat simpatic, mai mic cu vreo douazeci si ceva de centimetri decat brunetul, saten spre blond. A fost foarte dragut pentru ca s-a dat la o parte si m-a lasat sa trec, numai ca din pacate am fost nevoita sa trec pe langa brunetul care mi-a atras atentia si imediat ce a trecut de mine l-am auzit spunand: „Sateno”. Stiam ca este vocea lui, cumva vocea aceea groasa de povestitor i se potrivea perfect, nici nu m-am gandit o secunda ca nu ar fi putut sa fie el cel care a vorbit, dar daca aici eram atat de sigura atunci nu puteam sa spun acelasi lucrur despre persoana pe care el a strigat-o. Nu eram singura satena din grup si plus nici nu mi-a trecut o singura mili-secunda prin cap ca ar putea sa ma strige pe mine, eu eram nimic, o cantitate neglijabila pe langa cele doua care erau cu mine. Mersesem pe drumul meu prezenta fizic, nu si psihic pentru ca psihic eram in lumea mea, acolo unde fiecare carte ma exila pentru cateva sute de pagini, cateva zile, cateva ore. Imi era de ajuns aceasta fuga a mea de realitate, de ceea ce traiam, de ceea ce mi se intampla, de felul in care toti se purtau cu mine. Eram multumita sa traiesc asa si imi era de ajuns sau mai bine zis, imi fusese de ajuns pana cand l-am intalnit pe el, cel care mi-a aratat ca ceea ce faceam nu era decat o fuga, decat o cale lasa de a infrunta lucrurile.
Oare cand acea multumire s-a pierdut mai exact? Oare cand lumea acea nu mi-a mai fost de ajuns? Stiu ca el a fost cauza, dar nu stiu cum s-a intamplat, nu mai imi aduc aminte. Ma intreb eu acum cautand sa gasesc raspunsurile la aceste intrebari in acea amintire a primei mele intalniri cu Stephen. „Sateno” asa m-a strigat, pe mine m-a strigat, numai ca in acel moment mintea mea nu mi-a lasat speranta sa creasca, a smuls-o din radacini pentru a evita durerea realitatii. Colega mea s-a intors, cea satena, mi-o si imaginam cu un zambet de om prost pe fata, preamarindu-si in minte frumusetea ei irezistibila.
-Da?! A spus ea intorcandu-se.
-Nu tu, tipa cu blugi negri, a zis din nou aceasi voce distrugandu-i increderea in sine si inghetandu-i zambetul pe buze „satenei”.
Am inghetat in loc, iar pentru o secunda lunga cat o eternitate m-am gandit sa ma intorc, insa nu am facut-o. Era doar o alta feste, o alta insulta pe care viata o arunca in directia mea. Nu aveam nevoie de o alta insulta, de o alta persoana care sa imi demonstreze inferioritatea mea. Am mers mai departe. Primul pas a fost greu de facut, ma simteam aiurea sa fug din fata unei posibilitati de a ma face „vazuta”, iar curiozitatea mea de a afla ce vrea nu imi facea nici ea viata mai usoara, insa am continuat sa merg, pas dupa pas, cu fata inainte ignorand ceea ce se petrecea in spate. Nu mai tin minte cat am mers, daca am apucat sa ma departez de ei, numai ca nu conteaza acest fapt prea mult. Ceea ce conteaza este ca el a venit dupa mine si mi-a prins mana dreapta, oprindu-ma.
-Hey, scumpete. De ce fugi? M-a intrebat.
Nu, visez cu ochi deschisi, asta nu se intampla, nu mi se intampla mie, imi tot repetam in gand incercand sa ma conving ca asa ceva nu era posibil. Mi-am smucit mana din stransoarea lui doar ca nu am reusit sa ma eliberez, era puternic. M-am intors si mi-am ridicat privirea pentru a ma uita direc in ochi lui si am cazut, literalmente, uitand de realitate, uitand de tot ceea ce ma inconjura, pur si simplu pluteam intr-o mare verde, plina de viata. Am cazut iar amanuntul acesta nu i-a scapat, punand un zambet ce ii dadea un aer de om arogant, increzut pe fata si in acel moment l-am urat pentru ca era mult prea constient de ceea ce putea sa ii faca unei fete.
-Ce vrei? Il intreb eu nervoasa si furioasa mai mult din cauza slabiciunii mele decat din cauza altor lucruri.
-Nu fi atat de intepata, vreau doar numarul tau de telefon, a spus el continuand sa zambeasca.
-Nu.
-Dar macar un nume?
-Da, sigur. Andreea, foarte neincantata, zic eu incercand sa par neinteresata.
La auzul raspunsului meu, cei doi prieteni ai sai au pufnit in ras, iar el incerca sa isi mentina zambetul, in timp ce probabil se intreba de ce nu sunt fermecata de faptul ca imi da atentie.
-Stephen, foarte incantat, zice el continuand sa zambeasca in timp ce prieteni sai mureau de ras si incercau sa se abtina.
Deodata lumina este aprinsa de cineva si aceasta brusca trecere de la intuneric la lumina imi raneste ochii, nelasandu-ma sa vad cine este cel sau cea care a aparut in camera mea la aceasta ora tarzie, tulburand linistea in care ma aflam, insa pana ca ochi mei sa se obisnuiasca cu noua atmosfera simt o durere de nedescris facandu-si de cap in abdomenul meu si apoi in secunda urmatoare nu mai puteam respira. In cateva clipe lumina s-a stins pentru mine, iar eu am cazut in inconstienta acolo unde aveam sa fiu tormentat de amintirile mele. Ultimul lucru pe care il aud este o voce de barbat care striga sa il cheme cineva pe doctor si sa i se dea paletele. Paletele? Ce se intampla? Insa nu mai pot sa urmez acest gand, deoarece ceata a pus stapanire pe mintea mea.
![[Imagine: 87201674.png]](http://img204.imageshack.us/img204/8881/87201674.png)