[Terminat] [+16]Drumuri ce nu se vor mai intersecta niciodata

[BloodyInnocence]

so, uita-ti un capitol pe care il astepta-ti de mult.


***

M-am trezit in camera mea din spital, neputand sa respir, incercand sa trag aer in plamani si nereusind. O mana mare si puternica m-a cuprins si m-a alintat in timp ce cineva soptea sa ma linistesc pentru ca totul este bine. Nu am deschis ochii sa vad cine este, nu ma interesa si oricum incercarile sale de a ma calma erau sortate esecului pentru ca numai o singura persoana avea acea putere de a ma face sa ma simt in siguranta, iar acea persoana era de mult disparuta din viata mea. Asa ca stateam cu ochii inchisi, fata mea ingropata in pieptul sau in timp ce mainile sale se plimbau pe spatele meu si stand asa simt un miros cunoscut, un parfum foarte discret de crini si incremenesc, devenind rigida in bratelei acelui necunoscut. Daca mai devreme nu imi deschideam ochii din dezinteres acum nu mi-i deschideam din cauza fricii. Imi este frica sa ii deschid din cauza imaginii pe care puteam sa o vad, deoarece o singura persoana folosea acel parfum, o singura persoana stia ca ma calmez mult mai repede daca sunt tinuta in brate cu chipul ingropat in pieptul acelei persoane si doar una singura folosea acel tip de parfum si se afla la nici doua centimetri de mine. Imi simt inima cum incepe sa bata din nou, a iesit instantaneu din acea stare latenta in care intrase in care de abia mai batea si a intrat intr-un ritm alert care imi face sangele sa imi alerge prin vene si ceea ce este cel mai rau este ca ma doare si ma sufoca acest sentiment, aceasta stare... sa indraznesc sa rostesc cuvantul? Aceasta speranta care se naste si creste din ce in ce mai mult in sufletul meu doar la sugestia ca EL poate sa fie acum, aici, tinandu-ma in brate si consolandu-ma si urasc asta, urasc speranta ce se naste in mine la simpla idee ca poate sa fie in apropiere. Il urasc si il iubesc in acelasi timp si nu reusesc sa ies din acest cerc orice as face. Ma vaneaza si ma raneste pana si atunci cand sunt inconstienta. Vreau sa fiu lasata in pace, de ce nu ma lasa-ti in pace?!
Lacrimi fierbinti reusesc sa scape prin gratiile create de pleoapele mele atat de strans inchise incat incep sa ma doara si simt cum camasa dintr-un material atat de fin si de rece se uda incet. In acea clipa in care camasa incepe sa i se uda el isi pune mainile pe umeri mei si pune distanta intre mine si el. Ii simt ochii cum ma iscodesc, cum ma verifica si ma cantaresc si as vrea sa tip sa nu ma mai priveasca, sa ma lase in pace dar nu pot, un nod in gat apare, ucigandu-mi cuvintele chiar inainte sa se nasca, dar nu deschid ochii. Orice s-ar intampla refuz sa deschid ochii, refuz sa ii dau posibilitatea sperantei ce a prins deja radacini in inima mea sa creasca mai mult decat a facut-o. Refuz!
Oh, Doamne! Ii simt mainile cu degete lungi si puternice cum imi maseaza usor umeri facandu-ma sa vreau sa ma las in grija sa, sa nu imi mai pese de nimic... Ce tot zic? Nu este EL, nu poate fi EL, este imposibil, refuz sa cred. Si totusi desi creierul imi spune ca este imposibil, inima tipa ca este posibil, ca este adevarat, ca nu fac decat sa ma mint refuzand sa vad realitatea pe care o stiu atat de bine.
-Hey, scumpete! Deschide ochii, dragoste mica si uita-te la mine, hai stiu ca ma auzi. Deschide ochii, promit ca nu o sa te cert. Uita-te la mine, lasa-ma sa ma scufund in acea culoare calduroasa si primitoare pe care o gasesc intotdeauna in privirea ta, ce zici? Spune el vazand ca eu tot refuz sa il privesc.
Vocea sa! EL este! Stephen! Nu, nu, nu! Ce cauta el aici? Imi vine si mai tare sa plang stiind sigur acum ca Stephen este cel care sta pe scaun in fata mea. Stiu ca ar fi trebuit sa fiu bucuroasa si credeti-ma undeva adanc in inima mea chiar sar de bucurie si fericire, dar nu pot sa o arat, durerea este prea mare. Stephen, Stephen cum poti sa iti mai arati fata stiind ca m-ai omorit? Mi-ai pus pastilele in mana, Stephen, m-ai condus pe un drum al carui sfarsit il stiai mult prea bine si mai ai tupeul sa vii aici si sa ma vezi?
-Stii mult prea bine ca nu el este cauza, spuse fetita de unsprezece ani care aparu din nou in mintea mea.
Aproape ca o puteam vedea in fata ochilor.
-Degeaba spui tu asta, stii foarte bine ca a avut un rol destul de important.
-Cu ce a fost el de vina? Tu chiar nu iti dai seama ca el a fost si inca este salvarea noastra? Tipa fetita la mine batand cu piciorul in podeaua neagra din mintea mea.
-Lasa-ma in pace, pleaca...soptesc eu mult prea obosita sa stau sa ma cert cu un mini mine.
-Te las daca deschizi ochi, trebuie sa vorbesti cu el, trebuie sa ii spui ca nu el a fost de vina si asa, Valentinta, sufera foarte mult din cauza ca ne-a pierdut. Tu ai fost de vina, tu ti-ai facut-o cu mana ta, intotdeauna ti-ai facut-o cu mana ta. Nu vezi ca despre asta sunt toate acele amintiri?
Nu mai vreau sa o aud este ca un ecou enervant care nu se mai opreste niciodata si continua la nesfarsit sa spuna acelasi lucru, asa ca deschid ochi si exact cum ma astept in fata mea sta Stephen si spre uimirea mea si paramedicul care a stat langa mine prima data cand m-am trezit. Este ciudat faptul ca ma mira mai mult prezenta paramedicului decat a fostului meu prieten, dar intr-un fel, intr-un colt ascuns din subconstientul meu eram mai mult decat sigura ca Stephen va afla cumva ca sunt in spital si ca ma va vizita, pe cand paramedicul era doar un strain care nu isi facea decat datoria pentru care era platit iar acea datorie se termina la usile spitalului.
-Te-ai hotarit intr-un final sa ma onorezi cu privirea ta?
Simteam cum mici ace sunt infipte in inima mea la auzul acelor cuvinte, pur si simplu puteam sa simt durerea ce era ascunsa cu iscusinta in spatele acelor cuvinte si acelui zambet orbitor ce il avea pe chip. Stiam ca il doare sa ma vada asa, stand intr-un pat in spital, locul pe care il urasc cel mai mult, aratand mai mult decat patetic cu parul meu lung, saten ravasit si nepieptanat de nici nu mai stiu cand si ochii rosii cu cearcane mari cat pumnul lui incercuindu-mii, dar continua sa zambeasca si sa ascunda ceea ce credea el despre tot acest episod. Deasemenea mai stiu ca tot ce vrea este sa ma scoata de aici si sa ma duca la el acasa sa aibe el grija de mine si faptul ca nu a facut deja asta este doar o noua piatra pe mormantul meu, daca doctori nu l-au lasat sa ma ia inseamna ca intr-adevar sunt foarte grav bolnava si s-ar putea sa nu mai am mult. De ce ma ingrozeste acest gand atat de mult acum? Nu asta am vrut? Ba da, imi sopteste cineva, doar ca moartea pe care tu ai vrut-o si care ti-a fost rapita era mult mai rapida si nu iti oferea atata timp de gandire.
-Hey, hey...spune el punandu-mi mana pe barbie si ridicandu-mi chipul care cazuse intre timp in jos, deoarece eram prea adancita in propriile mele ganduri sa mai stau sa constientizez unde imi sunt ochi. Ce ai facut? Ma intreaba el incercand sa isi tina furia sub control.
Imi venea sa plang si mai tare. Puteam sa ghicesc reprosul ce statea nerostit pe buzele sale si vedeam mult prea bine incercarea lui de a-si tine sprancenele sub control, in timp ce acestea aveau o tenta de a se incrunta, unindu-se deasupra nasului si colturile gurii ridicate in acel zambet ce vroia sa fie prietenos dar care avea o tenta infioratoare ce trimitea fiori reci pe spatele meu.
-Am... am... am inc... am incer... incercat sa ma... si... si... si... sinu...cid, spun eu printre sughituri si suspine, incepand sa plang si mai tare.
Insa nu plangeam din cauza ca imi venise mintea la cap si imi dadusem seama de greseala capitala pe care o comisesem ci plangeam din cauza ca ma agreseau o groaza de sentimente care nu stiau cum sa iasa mai repede la suprafata si ma sufocau. Vroiam sa stau din nou in bratele lui sa ma mangaie, sa faca sa dispara acele sentimente, dar nu puteam sa imi ingadui acest lux deoarece sunt sigura ca daca fac asta nu o sa il mai las sa plece si nu mai pot sa suport sa fiu parasita inca o data.
-Gata, gata, dragoste mica, spune Stephen luandu-ma in brate si tinandu-ma asa pana cand am inceput sa ma potolesc. Te simti mai bine, acum?
Dau din cap in semn ca da si ies din imbratisarea lui desi nu vreau decat sa stau acolo pentru restul eternitati.
O liniste profunda se asterne peste noi, iar eu nu vreau ca aceasta sa se termine pentru ca stiu mult prea bine ca nu imi va placea discutia care va intrerupe linistea si nu o vreau, dar ca de obicei cand Stephen este in preajma nici cel mai minor detaliu nu scapa pana ce nu se vorbeste despre el.
-De ce ai facut-o? Ma intreaba el uitandu-se insistent la mine.
Paramedicul de care aproape ca am uitat sta in coltul camerei, sprijinindu-se de perete si urmareste linistit ceea ce se intampla. Acum ca si Stephen este aici pot sa vad mult mai clar diferenta dintre cei doi si nu pot decat sa imi dau palme, la figurat, pentru prostia mea. Cum as fi putut sa cred vreodata ca paramedicul seamana cu el? Nu au aceasi nuanta ochii lor, iar nasul paramedicului este putin ascutit in timp ce al lui Stephen este carn si simpatic si gurile lor sunt foarte diferite, nu mai spun de statura si de cat de definiti sunt muschii lor, deoarece la aceasta categorie Stephen castiga, nu are competitie.
-Ai de gand sa ii raspunzi? Si eu sunt curioasa sa stiu de ce crezi tu ca ai facut-o, spune copila de unsprezece ani din nou sacaindu-ma.
-De ce nu as putea sa il ignor, asa cum te ignor si pe tine? O intreb eu, dar nu primesc nici un raspuns.
Apoi revenind din nou la realitate imi dau seama ca trebuie sa ii raspund, trebuie sa gasesc un raspuns care sa il multumeasca desi stiu mult prea bine ca in cazuri de acest gen nici un raspuns nu este destul de bun si nu justifica actiunile tale. Si de altfel, imi este frica sa dau glas acelui raspuns pentru ca stiu ca daca il voi auzi nici macar eu nu ma voi crede, asa ca ce pretentie am sa ma creada altcineva? Din fericire pentru mine paramedicul ma salveaza.
-Cred ca ar trebui sa o lasi sa se odihneasca, o sa ma duc sa ii spun asistentei ca sa trezit sa vina sa ii aduca ceva de mancare. Sunt sigur ca este lihnita.
-Cine te crezi tu sa imi spui mie ce sa fac? Spune Stephen aruncandu-i priviri ucigase.
-Sunt cel care a fost cu ea atunci cand a fost adusa aici. Tu unde erai?
-Gata! Incerc eu sa tip, dar tot ce se aude este un cuvant destul de ragusit. Stephen mai vorbim, iti multumesc ca ai venit sa ma vezi, dar chiar sunt obosita si nu pot sa suport atata drama asa ca sunt de parere ca tu si domnul paramedic ar trebui sa ma lasa-ti in pace.
Cei doi se uita la mine uimiti, dar imi spun la revedere si parasesc incaperea lasandu-ma singura cu gandurile si sentimentele mele, intrebandu-ma cum pot sa fac sa scap mai repede din incurcatura in care m-am bagat fara sa vreau.