Labyrinth

[Ich.]

Si eu care credeam ca am corectat chestia aia o.o. cred ca am corectat dar in versiunea pentru carte. ei, na!
M-am sclerozat:))
Mersi ca esti aici, la acest topic *hugs*

text recent. Necorectat, o sa-l corectez cand n-o sa mai mor de cald si cand nu o sa vad ecranmul dublu:zuppy05:

O seara pierduta de mai

[pentru gregor]

Rar am ocazia sa ajung la tara in luna mai. Si mai rar de atat gasesc o liniste atat de ampla si de placuta. Adevarat e ca de cand bunicii au mai dat din orataniile de prin curte e si mai putin de lucru.
Cel mai mult imi place dupamasa aici, undeva aproape de amurg. Si nu ma refer la amurg in sine, ci la viata din sat la apus. Linistea, calmul care se lasa odata ce sudoarea de pe bratele taranilor s-a uscat in drum spre casele lor.
Sunetul rotilor unei carute ce trece din cand in cand pe ulita. Pasii molcomi a talpilor goale, colorate de pamant. Tin minte ce surprinsa am fost cand, odata, tot la apus, am fost la poarta pentru a culege un mar. Mar inca verde, dar bun, cel putin dupa standardele mele. Am vazut cativa sateni mergand spre case. Sapaliga le atarna murdara in spate,hainele erau pline de sudoare uscata, hainele rupte pe ici pe colo, desigur doar n-or merge cu hainele de dumeneca la camp! Si picioarele, pana aproape de glezne, pamantii. Rar am vazut pe cate unul cu ceva incaltari, dar nici ele nu aratau grozav.
Totusi, daca erau altfel, incaltati si doar obositi ar fi stricat imaginea aceea grozava. Vapaiele rosiatice si portocalii care cadeau peste trupurile lor asudate, peste casele vechi, unele cu acoperis galben. Erau din lemn, doar ca vroiau a imita acoperisurile vechi, sau erau gusturile? Probabil.
Greierii si pasii lor ce faceau zgomotul acela placut si zgomotul unei carute ce abia trecea. Trop, trop, copitele calului formand un ritm placut, in alternanta cu rotile.
Se aud si aici, in dosul casei, pe veranda unde-mi place sa lenevesc in serile calde de vara sau primavara, depinde cand apuc sa ajung aici.
M-am intins pe sezlongul meu, agatat intre doi stalpi ai verandei. Ca de obicei, stateam cu un picior afara pentru a ma putea legana.
De obicei vin aici pentru a mai uita de una sau alta. Doar ca zilele acestea am venit pentru a uita de o mare parte a vietii mele.
In seara acesta imi place sa ma lafai in sezlong, sa simt vantul pe piciorul jumatate descoperit de pantalonul, crem, rasucit pana la genunchi.
Atingerea unui vant caldut imi da fiori placuti. Cred ca oricui i-ar da.
Asta seara am ales sa ma delectez intr-o schita, foarte hazlie, de-a lu’ nenea “ Caragiale” si mai exact “ Lantul slabiciunilor”. E sublima. O lucrare buna scrisa de un geniu.
Doar ca cele zece minute cat am stat cu ochii intr-o pagina si-un sfert nu m-au prea distras. Vedeam litere, le uneam, formam cuvinte dar nu citeam.
Randurile imi parea linii sterse, degradate, acoperita de o ceata densa.
Si totul se datora faptului ca eu nu pot uita.
Unde erau acele zilele in care ne gandeam la…ce vom face la optispreze ani? Dorinta de a fi colege de apartament?
Zilele cand ne dadeam ca proastele in leagan pe ploaie si eu ma chinuiam sa-mi apar picturile?
Venitul cu tramvaiul si intarziatul, da, tot timpul am intarziat la punctul de intalnire si eu nu pot sa nu plang cand nu ma gandesc la asta.
Mi-e atat de greu sa nu-mi las capul pe spate, sa nu-mi cufund privirea in barnele de lemn si sa nu plang. Daca lacrimile ar fi echivalenta vietii mele, in acest moment, as fi fost demult scursa in pamantul arid al Terrei.
Nu-mi vine sa cred ca dupa doi ani, aproape trei, de tras cu dintii s-a terminat in felul asta. Pur si simplu fara rost.
De ce? Pentru o credinta absurda pe care ti-ai implantat-o singura.
Tu nu esti un monstru, esti doar o capoasa sentimentala.
Amuzant, acum chiar am un motiv sa le raspund doamnelor in varsta care cred ca am o problema de orientare pentru felul in care ma imbrac. Blugi si camasa. Pentru ele e masculin.
Imi place cand ma mai opreste cate o babuta pe strada si ma trage de maneca pentru a ma intreba
“domnisoara, aveti cumva o prblema? Stiti ca in biblie…” iar eu sunt asa o scorpie ca le raspund,
“am o problema, dar nu de acest gen. Ar fi cazul sa va continuati drumul”
Ele isi continua drumul, dar eu? Eu ce rost mai am? Poate unul morbid. Dar nu cred, desi inca nu cred in vreo rezolvare miracol. Doar ca nu mi-a mai ramas nimic.
Poate doar vantul care inca ma alina, de cand sunt copila si ies la amurg si noaptea afara…
Mi-a mai ramas doar o noapte pierduta de mai.

Care poate fi recuperata.