06-11-2010, 01:11 AM
Hi there :] Mersi de comentarii, mă bucur că citiţi şă că vă place şi scuzeeeee pentru întârziere dar am dat de oarece probleme pe la şcoală şi mi-a fost mai greu să şi scriu. Anyway, sper să vă placă capitolul :]
Tu. Ce cuvânt sec, aşa lipsit de frumuseţe, lipsit de orice urmă de farmec şi de imaginaţie. E perfect. Şi asta a fost o concluzie ciudată, ce calcă în picioare logica şi batjocoreşte gândirea propriu-zisă, dar e concluzia pe care o trag eu şi e filtrată de mintea-mi înecată în sentimente.
Mă întreb, de ce? De ce mă chinui, de ce îmi mănânc nopţile, îmi omor mintea să reţină cuvinte tâmpite pe care nu le mai ştie nimeni şi nimănui nu-i pasă de ele. Nici mie nu îmi pasă! Dar sunt mai fraieră aşa, de felul meu.
Şi îmi imaginez...Perfecţiunea? Nu, chiar deloc. Este o simplă persoană care stă pe o minge de basket şi urmăreşte cu privirea lui nătângă un fluture alb cum se îndreaptă spre soare. Şi lumina îi răneşte ochii dar continuă să privească după acea creatură. Romeo al meu e un tont, total pe lângă subiectul sentimente care se dă mare şi tare în faţa unei tipe, deşi nu-i şi care e prea chior să vadă mai departe, dar nu pot să fac mofturi. Nici Julieta nu cred că a început să se miorlăie că otrava are gust naşpa deci nici eu nu pot spune nimic.
Visez: la noi, la mine şi la tine, la o bancă la marginea parcului şi în lume să fim doar tu şi eu. Şi cu ce scop trăiesc aceste iluzii , visez fantome, imagini ale propriilor sentimente...E vreun motiv logic? Haide, nu logic, că e un cuvânt prea mare, dar măcar un sens inteligent pentru acţiunile mele puerile. Nu există? Bineînţeles că nu e, asta e pură dorinţă , care îmi controlează până şi corpul. Te vreau! Da, să fii al meu şi eu să nu mai aparţin lumii, să fiu doar a ta.
Câh, nu vreau să ştiu cât de stupid a sunat asta.
Mă uit din nou la foile din faţa mea. E două jumătate noaptea, înainte de ziua probei şi eu nu îmi ştiu toate replicile. Sunt sclipitoare nu? Bine, hai să o fac pe asta să sune interesant: sunt atât de încântată şi încrezătoare şi briliantă încât voi improviza şi va ieşi totul bine! Ba nu, nu va ieşi nici dacă voi reuşi, prin absurd, să învăţ toată chestia asta. Da, este o chestie!
Ceasul ticăie, mă calcă pe nervi. Îmi doresc să mă pot milogi de timp să se mişte cum vreau eu. Dar ce i-aş cere mai întâi? Să se mişte mai repede, să sfârşească o dată ziua de mâine sau să se strecoare încet prin lume, să îmi dea timp să învăt toate rândurile astea? Grea decizie. Din păcate, sau poate din fericire timpul va rămâne la această viteză indiferent de ce vreau eu.
Mă ridic din pat. Mă dor picioarele de la ultimul meci, abia mă mişc. Mă dor şi mâinile fiindcă tu erai aşa disperat să câştigi şi mai faultat când trebuia să dau la coş. Şi mă doare şi sufletul, fiindca ai câştigat şi te-ai dus să o iei pe ea în braţe de fericire...E lună plină şi lumina se strecoară pe după draperii. Oricum nu creează cine ştie ce atmosferă feerică, fiindcă e becul aprins în cameră, dar totuşi păstrează frumuseţea nopţii. Şi stelele e uită la mine, se uită urât. Ce am făcut? Nu vă chiorâţi aşa la mine, sunt inocentă!
Şi aia este ceea ce eu numesc ciudăţenie; ciudăţenia mea.
Sting becul. Atmosfera de basm se aşterne peste cameră...Nu, nici pe departe. Miroase a pisică udă şi a fum de ţigară. Fum de ţigară? De unde? Ah, de la mine. Nu sunt mândră de asta, dar nu ezit să iau bricheta şi pachetul de pe masă. Mirosul mă lasă rece, pute, dar nu mă pot opri. E greşit, sunt conştientă, dar o fac doar când sunt tristă. Ce scuză patetică, mă calcă pe nervi până şi faptul că o gândesc. Până la urmă o sting şi o arunc pe geam; mai bine aşa şi las fereastra deschisă să se aerisească. Toată lumea ştie că fumez câteodată, dar prefer să ascund momentele în care fac asta cât de mult pot.
Mă întreb cum o să fie ziua de mâine...Groaznică, neplăcută, urâtă, asta e clar, dar totuşi...Merită să sper? Merită! Nu plec cu lupta gata pierdută, cine ştie, poate chiar o să iasă ceva bun din toată întâmplarea asta. Sau poate nu. Gândurile mele, toate se bat cap în cap şi asta mă intrigă extraordinar. De ce? Cum de se întâmplă asta? Chiar aşa am ajuns, să nu fiu în stare să îmi ordonez ideile? Sper să nu, fiindcă e grav dacă am ajuns aşa. Toate fetele îndrăgostite sunt aşa, ca mine? Poate da, poate nu. Nu-mi mai pasă! Am ceva de făcut, trebuie să învăţ! Iau hârtiile de pe birou şi aprind becul. Lumina mă zgârie pe ochi, dar o suport cu stiocism şi încerc să mă concentrez pe cât posibil.
- Mai repede! Pumnal trimis de soartă! /Aici ţi-e teaca! Rugineşte-acolo / Dar adu-mi moartea.
Şi moare. Ea chiar moare. De ce? Pentru ce? Eu aş fii în stare? Sufletul mă provoacă din nou la o conversaţie cu propria-mi persoană, iar eu o accept. Mă uit la foi, mă uit pe pereţi, îmi spun din nou versurile în minte. Îl văd! Şi mă doare că îl văd...
Concentrarea mea e dusă, nu mai are nici un rost să mp chinui să memorez chestia asta. Arunc hârtiile pe birou şi mă trântesc din nou în pat. O simt pe Dee cum se pune lângă mine. Îmi e somn şi nu pot să dorm. Cum vine asta? Dacă adorm o să îl visez, din nou şi deja m-am plictisit de visul ăla, dar dacă nu dorm mă gândesc la el şi trează. Ce porcărie.
Mă ridic din nou în picioare. Mă doare tot corpul, nu am stare, sunt agitată. Iau ceasul de pe birou şi mă uit la el. Cadranul luminos şi cifrele nu îmi spun nimic.
- Patru şi jumătate.
Abia când pronunţ ora cu voce tare conştientizez că mă învârt prin cameră de două ore şi ceva. Oare restul de locuitori din această casă dorm? Nu prea cred, toţi sunt trezi datorită mie. Telefonul începe să răsune zgomotos în buzunarul genţii. Bine, acum sigur nu mai doarme nimeni.
-Culcă-te dracului o dată, nebuno!
Mda, nimeni nu dormea şi Alex era cel mai afectat de asta. Pun telefonul pe silenţios şi sting becul. Pijamaua nu mă atrage de nici o culoare dar dau jos de pe mine pantalonii şi tricoul şi mă trântesc pe pat. Nu-l fac, n-are rost, oricum nu o să dorm. Până la urmă apuc bluza de pijama şi o îmbrac fără poftă.
Închid ochii de formă şi simt cum mă ustură; încerc să îi redeschid, dar nu mai pot. Corpul meu pare că se topeşte, chiar nu ştiam că sunt aşa obosită. Dorm şi nu visez. Pe bune? Chiar am scăpat de imaginea lui? Ce bine! Dar am concluzionat prea repede, imaginile se perindă din nou prin mintea mea aiurea, fără vreo directţie sau vreun punct de pornire. Acestea pur şi simplu îmi strică visele, le controlează. Da, ăsta se numeşte ghinion; ghinionul de a te îndrăgosti. Sau poate-i noroc?
3
Tu. Ce cuvânt sec, aşa lipsit de frumuseţe, lipsit de orice urmă de farmec şi de imaginaţie. E perfect. Şi asta a fost o concluzie ciudată, ce calcă în picioare logica şi batjocoreşte gândirea propriu-zisă, dar e concluzia pe care o trag eu şi e filtrată de mintea-mi înecată în sentimente.
Mă întreb, de ce? De ce mă chinui, de ce îmi mănânc nopţile, îmi omor mintea să reţină cuvinte tâmpite pe care nu le mai ştie nimeni şi nimănui nu-i pasă de ele. Nici mie nu îmi pasă! Dar sunt mai fraieră aşa, de felul meu.
Şi îmi imaginez...Perfecţiunea? Nu, chiar deloc. Este o simplă persoană care stă pe o minge de basket şi urmăreşte cu privirea lui nătângă un fluture alb cum se îndreaptă spre soare. Şi lumina îi răneşte ochii dar continuă să privească după acea creatură. Romeo al meu e un tont, total pe lângă subiectul sentimente care se dă mare şi tare în faţa unei tipe, deşi nu-i şi care e prea chior să vadă mai departe, dar nu pot să fac mofturi. Nici Julieta nu cred că a început să se miorlăie că otrava are gust naşpa deci nici eu nu pot spune nimic.
Visez: la noi, la mine şi la tine, la o bancă la marginea parcului şi în lume să fim doar tu şi eu. Şi cu ce scop trăiesc aceste iluzii , visez fantome, imagini ale propriilor sentimente...E vreun motiv logic? Haide, nu logic, că e un cuvânt prea mare, dar măcar un sens inteligent pentru acţiunile mele puerile. Nu există? Bineînţeles că nu e, asta e pură dorinţă , care îmi controlează până şi corpul. Te vreau! Da, să fii al meu şi eu să nu mai aparţin lumii, să fiu doar a ta.
Câh, nu vreau să ştiu cât de stupid a sunat asta.
Mă uit din nou la foile din faţa mea. E două jumătate noaptea, înainte de ziua probei şi eu nu îmi ştiu toate replicile. Sunt sclipitoare nu? Bine, hai să o fac pe asta să sune interesant: sunt atât de încântată şi încrezătoare şi briliantă încât voi improviza şi va ieşi totul bine! Ba nu, nu va ieşi nici dacă voi reuşi, prin absurd, să învăţ toată chestia asta. Da, este o chestie!
Ceasul ticăie, mă calcă pe nervi. Îmi doresc să mă pot milogi de timp să se mişte cum vreau eu. Dar ce i-aş cere mai întâi? Să se mişte mai repede, să sfârşească o dată ziua de mâine sau să se strecoare încet prin lume, să îmi dea timp să învăt toate rândurile astea? Grea decizie. Din păcate, sau poate din fericire timpul va rămâne la această viteză indiferent de ce vreau eu.
Mă ridic din pat. Mă dor picioarele de la ultimul meci, abia mă mişc. Mă dor şi mâinile fiindcă tu erai aşa disperat să câştigi şi mai faultat când trebuia să dau la coş. Şi mă doare şi sufletul, fiindca ai câştigat şi te-ai dus să o iei pe ea în braţe de fericire...E lună plină şi lumina se strecoară pe după draperii. Oricum nu creează cine ştie ce atmosferă feerică, fiindcă e becul aprins în cameră, dar totuşi păstrează frumuseţea nopţii. Şi stelele e uită la mine, se uită urât. Ce am făcut? Nu vă chiorâţi aşa la mine, sunt inocentă!
Şi aia este ceea ce eu numesc ciudăţenie; ciudăţenia mea.
Sting becul. Atmosfera de basm se aşterne peste cameră...Nu, nici pe departe. Miroase a pisică udă şi a fum de ţigară. Fum de ţigară? De unde? Ah, de la mine. Nu sunt mândră de asta, dar nu ezit să iau bricheta şi pachetul de pe masă. Mirosul mă lasă rece, pute, dar nu mă pot opri. E greşit, sunt conştientă, dar o fac doar când sunt tristă. Ce scuză patetică, mă calcă pe nervi până şi faptul că o gândesc. Până la urmă o sting şi o arunc pe geam; mai bine aşa şi las fereastra deschisă să se aerisească. Toată lumea ştie că fumez câteodată, dar prefer să ascund momentele în care fac asta cât de mult pot.
Mă întreb cum o să fie ziua de mâine...Groaznică, neplăcută, urâtă, asta e clar, dar totuşi...Merită să sper? Merită! Nu plec cu lupta gata pierdută, cine ştie, poate chiar o să iasă ceva bun din toată întâmplarea asta. Sau poate nu. Gândurile mele, toate se bat cap în cap şi asta mă intrigă extraordinar. De ce? Cum de se întâmplă asta? Chiar aşa am ajuns, să nu fiu în stare să îmi ordonez ideile? Sper să nu, fiindcă e grav dacă am ajuns aşa. Toate fetele îndrăgostite sunt aşa, ca mine? Poate da, poate nu. Nu-mi mai pasă! Am ceva de făcut, trebuie să învăţ! Iau hârtiile de pe birou şi aprind becul. Lumina mă zgârie pe ochi, dar o suport cu stiocism şi încerc să mă concentrez pe cât posibil.
- Mai repede! Pumnal trimis de soartă! /Aici ţi-e teaca! Rugineşte-acolo / Dar adu-mi moartea.
Şi moare. Ea chiar moare. De ce? Pentru ce? Eu aş fii în stare? Sufletul mă provoacă din nou la o conversaţie cu propria-mi persoană, iar eu o accept. Mă uit la foi, mă uit pe pereţi, îmi spun din nou versurile în minte. Îl văd! Şi mă doare că îl văd...
Concentrarea mea e dusă, nu mai are nici un rost să mp chinui să memorez chestia asta. Arunc hârtiile pe birou şi mă trântesc din nou în pat. O simt pe Dee cum se pune lângă mine. Îmi e somn şi nu pot să dorm. Cum vine asta? Dacă adorm o să îl visez, din nou şi deja m-am plictisit de visul ăla, dar dacă nu dorm mă gândesc la el şi trează. Ce porcărie.
Mă ridic din nou în picioare. Mă doare tot corpul, nu am stare, sunt agitată. Iau ceasul de pe birou şi mă uit la el. Cadranul luminos şi cifrele nu îmi spun nimic.
- Patru şi jumătate.
Abia când pronunţ ora cu voce tare conştientizez că mă învârt prin cameră de două ore şi ceva. Oare restul de locuitori din această casă dorm? Nu prea cred, toţi sunt trezi datorită mie. Telefonul începe să răsune zgomotos în buzunarul genţii. Bine, acum sigur nu mai doarme nimeni.
-Culcă-te dracului o dată, nebuno!
Mda, nimeni nu dormea şi Alex era cel mai afectat de asta. Pun telefonul pe silenţios şi sting becul. Pijamaua nu mă atrage de nici o culoare dar dau jos de pe mine pantalonii şi tricoul şi mă trântesc pe pat. Nu-l fac, n-are rost, oricum nu o să dorm. Până la urmă apuc bluza de pijama şi o îmbrac fără poftă.
Închid ochii de formă şi simt cum mă ustură; încerc să îi redeschid, dar nu mai pot. Corpul meu pare că se topeşte, chiar nu ştiam că sunt aşa obosită. Dorm şi nu visez. Pe bune? Chiar am scăpat de imaginea lui? Ce bine! Dar am concluzionat prea repede, imaginile se perindă din nou prin mintea mea aiurea, fără vreo directţie sau vreun punct de pornire. Acestea pur şi simplu îmi strică visele, le controlează. Da, ăsta se numeşte ghinion; ghinionul de a te îndrăgosti. Sau poate-i noroc?