26-09-2010, 01:24 PM
Hi there :] Thanks de replay Biush şi mă bucur că îţi place *hugs*
Sufocare. Parfumul prea puternic ce vine de la persoana din partea dreaptă îmi provoacă o durere de cap îngrozitoare. M-aş întoarce să îi arunc vreo două înjurături, dar nu pot. E vina lui! Da, chiar aşa, mai nou s-a mutat cu ea în bancă. Doar gândul că o atinge non-stop mă scoate din minţi. Sunt geloasă şi ăsta e un dezavantaj enorm.
Chipul ei de păpuşă de porţelan mă ucide încet, dar sigur. Faţa mereu zâmbitoare îmi lasă un gust amar şi mai presus de toate toată dulceaţa aceea a ei..E insuportabil! Dar la o adică şi eu sunt masochistă. Continui să le arunc priviri pe furiş, conştientă fiind că asta nu îmi face bine.
Îmi pun capul pe masă şi îmi întorc privirea spre geam. Gândurile îmi zboară din nou la acea piesă. Mă tem de ea. Mă tem de gândul că voi fi penibilă în faţa lui şi a tuturor la urma urmei. Oamenii mă sperie, judecată lor îmi dă fiori, părerile lor mă vor băga în mormânt o dată şi o dată. De ce îmi pasă? Altădată nu mi-ar fi păsat, dar acum găsesc absolut normală această teamă de critici.
Şi îşi duce mâna în jurul ei. Gesturile mă dor, mă rănesc, mă sufocă. Dacă aş fi într-o carte d-aia de dragoste ar trebui să încep să spun că sunt fericită fiindcă şi el e fericit. Dar hai să fim serioşi, e nevoie de o ipocrizie ieşită din comun să scoţi aşa ceva pe gură. Cum să fii bucuros când gelozia îţi mănâncă sufletul? Toate vorbele alea dulci sunt doar nişte minciuni, nişte iluzii menite să te poarte spre nişte oameni perfecţi, fără gânduri rele. Dar astfel de oameni nu există! Nu pot să zâmbesc dacă el zâmbeşte fiindcă o ţine pe ea de mână. Nu îmi e suficient să îl privesc din umbră. Îl vreau! Să îl sărut, să îl strâng în braţe. Eu, nu ea!
Mă doare deja capul de la cât de mult gândesc. El se întoarce să se uite la mine pentru o clipă. Mă chinui să zâmbesc deşi eu vreau să urlu. Îmi vine să înjur, să o înjur. Încă îmi pun întrebarea aceea idioată. De ce ea şi nu eu?
Soneria mă face să pun capăt gândurilor. Mă plâng prea mult, dar nu mă pot abţine. Poate sunt chiar egoistă, dar nu îmi pasă. Eu îl iubesc pe el. El o iubeşte pe ea. Şi eu? Pe mine nu mă iubeşte nimeni. Ce film prost!
Cu aceste ultime strigăte în interiorul propriei mele persoane părăsesc clasa fără să mă uit înapoi de teamă să nu îi văd şi să o iau de la capăt. M-am săturat să stau şi să îmi imaginez povestea de dragoste care o visez. Dar ce altceva să fac? Nu ştiu. N-am experienţă, astfel de lucruri nu m-au interesat niciodată. N-am pus nicicând preţ pe sentimente, iar acum îmi blestem zilele pentru asta.
- Hey A.!
Vocea lui. Stai! De ce e aici? Sper doar să fie singur. Se aşează lângă mine pe bancă. Inima mea o ia razna, respir greu, mă doare capul. Ce caută aici? Prezenţa lui nu e sănătoasă pentru mine.
- Eşti supărată?
Ce concluzie! Stau cu capul pe genunchi, nu vorbesc, mă uit în pământ. O astfel de poziţie o are o persoană care radiază de fericire. Nu!
- Ghici.
Şi aşa se aşterne tăcerea. Mă înebuneşte, vreau să mă uit la el, să văd de ce nu spune nimic. Ridic capul şi îl privesc. Chipul lui e perfect. O suviţă de păr îi acoperă ochiul stâng, e aşa relaxat, fără nici o grijă...Doar eu sunt fraiera care se agită aiurea. Întoarce capul spre mine.
- Zâmbeşte! Nimeni nu merită să fii supărată.
Îmi ciufuleşte părul, se ridică şi pleacă. Ha? Asta ce a fost? Dacă ar ştii, poate ar gândi înainte să vorbească. Mă trezesc zâmbind ca o toantă şi privind lung cum se pierde în mulţimea gălăgioasă. Ba, merită să fiu supărată. El, din toţi chiar merită. Fiindcă el e unic, el e perfect. Pentru Matt merită să sufăr. De ce, habar n-am, dar ştiu că nu greşesc.
- Poate ar trebui să îi spui.
- Nu în viaţa asta! mă răstesc la Alex.
Dacă el m-ar întreba sau dacă şi-ar da seama ar fi ok. Dar de spus eu nu îi voi spune niciodată ce simt. Am mai făcut asta o dată şi a ieşit dezastruos...De ce de data asta ar ieşi bine? Nu! Scutur capul ca să îmi alung gândurile. Nu vreau să-mi amintesc. Îmi e suficient ceea ce trăiesc acum.
- De ce nu? N-ai ce pierde.
Îmi plec capul. Ce îi trebuie şi lui? Mă simt învisă, parcă tind spre părerea lui Alex. Dar nu! Nu voi face asta şi basta. Pur şi simplu îmi e prea frică. Îmi e frică de răspunsul care l-aş putea primi. El deja a ales-o pe ea, de ce şi-ar schimba decizia? Şi chiar dacă s-ar despărţi, sunt atâtea fete, cum să mă aleagă tocmai pe mine din toate? Sunt bună, dar nu suficient. Îmi ridic genunchii pe bancă şi îi înconjor cu braţele.Mă simt ciudat. Mă doare sufletul, am un nod în stomac, sunt agitată. Simt nevoia să fac ceva, altfel m-aş gândi prea mult la el şi nu vreau asta. Gândurile mele o iau razna şi simt că îmi explodează capul. Închid ochii. Nu vreau să văd nimic, nu vreau să văd pe nimeni. Mintea îmi expune prea multe imagini şi îmi e greu să urmăresc atâtea în aşa puţin timp. Sunetele din jur dispar, totul devine pustiu. În lumea asta sunt eu şi atât.
- Ştii că Julieta va trebui să îl sărute pe Romeo, nu?
Cuvintele sunt aşa puternice. Obrajii încep să îmi ardă, sângele clocoteşte în mine. Agitaţia mă face să sar de pe bancă. Lumea se desfăşoară din nou în faţa ochilor mei.
Văd chipul lui în minte şi sunt şi eu...Şi buzele lui. Sunt uscate, dar gustul lor e exact aşa cum mi-am imaginat. Dar dacă nu sunt eu şi e ea? Oare ea ştie să îi aprecieze dulceaţa şi să o preţuiască? Sentimentele mă curpind din nou. E un amestec ciudat...Sunt fericită, temătoare, geloasă, furioasă, agitată. Pe scurt: sunt îndrăgostită până în vârful urechilor.
2
Sufocare. Parfumul prea puternic ce vine de la persoana din partea dreaptă îmi provoacă o durere de cap îngrozitoare. M-aş întoarce să îi arunc vreo două înjurături, dar nu pot. E vina lui! Da, chiar aşa, mai nou s-a mutat cu ea în bancă. Doar gândul că o atinge non-stop mă scoate din minţi. Sunt geloasă şi ăsta e un dezavantaj enorm.
Chipul ei de păpuşă de porţelan mă ucide încet, dar sigur. Faţa mereu zâmbitoare îmi lasă un gust amar şi mai presus de toate toată dulceaţa aceea a ei..E insuportabil! Dar la o adică şi eu sunt masochistă. Continui să le arunc priviri pe furiş, conştientă fiind că asta nu îmi face bine.
Îmi pun capul pe masă şi îmi întorc privirea spre geam. Gândurile îmi zboară din nou la acea piesă. Mă tem de ea. Mă tem de gândul că voi fi penibilă în faţa lui şi a tuturor la urma urmei. Oamenii mă sperie, judecată lor îmi dă fiori, părerile lor mă vor băga în mormânt o dată şi o dată. De ce îmi pasă? Altădată nu mi-ar fi păsat, dar acum găsesc absolut normală această teamă de critici.
Şi îşi duce mâna în jurul ei. Gesturile mă dor, mă rănesc, mă sufocă. Dacă aş fi într-o carte d-aia de dragoste ar trebui să încep să spun că sunt fericită fiindcă şi el e fericit. Dar hai să fim serioşi, e nevoie de o ipocrizie ieşită din comun să scoţi aşa ceva pe gură. Cum să fii bucuros când gelozia îţi mănâncă sufletul? Toate vorbele alea dulci sunt doar nişte minciuni, nişte iluzii menite să te poarte spre nişte oameni perfecţi, fără gânduri rele. Dar astfel de oameni nu există! Nu pot să zâmbesc dacă el zâmbeşte fiindcă o ţine pe ea de mână. Nu îmi e suficient să îl privesc din umbră. Îl vreau! Să îl sărut, să îl strâng în braţe. Eu, nu ea!
Mă doare deja capul de la cât de mult gândesc. El se întoarce să se uite la mine pentru o clipă. Mă chinui să zâmbesc deşi eu vreau să urlu. Îmi vine să înjur, să o înjur. Încă îmi pun întrebarea aceea idioată. De ce ea şi nu eu?
Soneria mă face să pun capăt gândurilor. Mă plâng prea mult, dar nu mă pot abţine. Poate sunt chiar egoistă, dar nu îmi pasă. Eu îl iubesc pe el. El o iubeşte pe ea. Şi eu? Pe mine nu mă iubeşte nimeni. Ce film prost!
Cu aceste ultime strigăte în interiorul propriei mele persoane părăsesc clasa fără să mă uit înapoi de teamă să nu îi văd şi să o iau de la capăt. M-am săturat să stau şi să îmi imaginez povestea de dragoste care o visez. Dar ce altceva să fac? Nu ştiu. N-am experienţă, astfel de lucruri nu m-au interesat niciodată. N-am pus nicicând preţ pe sentimente, iar acum îmi blestem zilele pentru asta.
- Hey A.!
Vocea lui. Stai! De ce e aici? Sper doar să fie singur. Se aşează lângă mine pe bancă. Inima mea o ia razna, respir greu, mă doare capul. Ce caută aici? Prezenţa lui nu e sănătoasă pentru mine.
- Eşti supărată?
Ce concluzie! Stau cu capul pe genunchi, nu vorbesc, mă uit în pământ. O astfel de poziţie o are o persoană care radiază de fericire. Nu!
- Ghici.
Şi aşa se aşterne tăcerea. Mă înebuneşte, vreau să mă uit la el, să văd de ce nu spune nimic. Ridic capul şi îl privesc. Chipul lui e perfect. O suviţă de păr îi acoperă ochiul stâng, e aşa relaxat, fără nici o grijă...Doar eu sunt fraiera care se agită aiurea. Întoarce capul spre mine.
- Zâmbeşte! Nimeni nu merită să fii supărată.
Îmi ciufuleşte părul, se ridică şi pleacă. Ha? Asta ce a fost? Dacă ar ştii, poate ar gândi înainte să vorbească. Mă trezesc zâmbind ca o toantă şi privind lung cum se pierde în mulţimea gălăgioasă. Ba, merită să fiu supărată. El, din toţi chiar merită. Fiindcă el e unic, el e perfect. Pentru Matt merită să sufăr. De ce, habar n-am, dar ştiu că nu greşesc.
- Poate ar trebui să îi spui.
- Nu în viaţa asta! mă răstesc la Alex.
Dacă el m-ar întreba sau dacă şi-ar da seama ar fi ok. Dar de spus eu nu îi voi spune niciodată ce simt. Am mai făcut asta o dată şi a ieşit dezastruos...De ce de data asta ar ieşi bine? Nu! Scutur capul ca să îmi alung gândurile. Nu vreau să-mi amintesc. Îmi e suficient ceea ce trăiesc acum.
- De ce nu? N-ai ce pierde.
Îmi plec capul. Ce îi trebuie şi lui? Mă simt învisă, parcă tind spre părerea lui Alex. Dar nu! Nu voi face asta şi basta. Pur şi simplu îmi e prea frică. Îmi e frică de răspunsul care l-aş putea primi. El deja a ales-o pe ea, de ce şi-ar schimba decizia? Şi chiar dacă s-ar despărţi, sunt atâtea fete, cum să mă aleagă tocmai pe mine din toate? Sunt bună, dar nu suficient. Îmi ridic genunchii pe bancă şi îi înconjor cu braţele.Mă simt ciudat. Mă doare sufletul, am un nod în stomac, sunt agitată. Simt nevoia să fac ceva, altfel m-aş gândi prea mult la el şi nu vreau asta. Gândurile mele o iau razna şi simt că îmi explodează capul. Închid ochii. Nu vreau să văd nimic, nu vreau să văd pe nimeni. Mintea îmi expune prea multe imagini şi îmi e greu să urmăresc atâtea în aşa puţin timp. Sunetele din jur dispar, totul devine pustiu. În lumea asta sunt eu şi atât.
- Ştii că Julieta va trebui să îl sărute pe Romeo, nu?
Cuvintele sunt aşa puternice. Obrajii încep să îmi ardă, sângele clocoteşte în mine. Agitaţia mă face să sar de pe bancă. Lumea se desfăşoară din nou în faţa ochilor mei.
Văd chipul lui în minte şi sunt şi eu...Şi buzele lui. Sunt uscate, dar gustul lor e exact aşa cum mi-am imaginat. Dar dacă nu sunt eu şi e ea? Oare ea ştie să îi aprecieze dulceaţa şi să o preţuiască? Sentimentele mă curpind din nou. E un amestec ciudat...Sunt fericită, temătoare, geloasă, furioasă, agitată. Pe scurt: sunt îndrăgostită până în vârful urechilor.