25-06-2010, 10:55 PM
San`q de pareri Sulfurici si Angel >:D< Ma bucur ca v-a placut capitolul si sper sa ma treceti p'aici.
Acum, am revenit si eu dupa un soi de absenta, cu noul capitol, ultimul din prima intrebare.
Chiar? Chiar se întâmplă? Cred că da, fiindcă iar simt acel nod nenorocit în stomac care parcă mă roade pe dinăuntru'. Nu am mai stat niciodată aşa, fără rost, în pat să visez la un băiat. Încă mă gândesc că ceea ce fac e aiurea, total lipsit de sens dar nu mă pot opri. Şi chiar nu am habar de ce, dar am impresia că toate visele acestea care îmi colindă mintea şi sufletul vor deveni realitate. Spunându-mi asta în gând, inima mea începe să bată mai tare şi sentimentul acela îşi făcea loc în tot corpul meu. Emoţia asta e ciudată, uşor dulce şi totuşi amară. Îmi provoacă suferinţă şi tot o dată îmi place. Ce pot să mai spun, într-un cuvânt e perfectă, le uneşte pe toate. Nu mai ştiu, sunt fericită sau pur şi simplu iubesc? Vreau să plang dar vreau să şi râd, sunt nervoasă dar e acolo şi ceva care îmi calmează furia. Şi sentimentul acesta trezeşte şi altele, iar eu trebuie să spun că acum sunt tristă pentru că el nici măcar nu ştie şi nici nu cred că i-ar păsa, sunt geloasă pentru că îi aparţine ei, sunt nesuferită pentru că îmi amintesc faţa tipei şi îmi vine să înjur şi sunt nervoasă pentru că ea nu îl merită şi nu dau doi bani pe fufă. Dar mai presus de toate sunt veselă şi pentru asta nu găsesc nici un motiv.
Deschid ochii şi întunericul îmi dă două palme. Ăsta e ceea ce se numeşte şoc. Când am închis ochii era soare şi totului tot, dar acum e noapte în toată puterea cuvântului. Dar totuşi, rămân în pat să mă uit pe pereţi. Întunericul acela m-a readus pe Pământ. Sunt din nou conştientă de faptul că el are o prietenă la care se pare că ţine. Niciodată nu s-a gândit la mine ca la ceva mai mult decât o amică şi pot să pariez cu viaţa pe asta. Inclusiv sufletul meu se înegreşte şi toate gândurile prind o nuanţă ştearsă, fără strălucire, ca şi cum am trecut în altă lume. La o adică e o altă lume, e realitatea şi aici lucrurile nu se întâmplă cum doreşte căpşorul meu bolnav. Acel nod din stomac este şi el prezent, mai dureros, mai profund. Ceva mă răneşte în inerior şi văd chipul său în minte. E perfect! Ah, dar starea asta mizerabilă nu mă părăseşte. Este exact ca o indigestie şi mi se pare că şi respir mai greu. Las nişte suspine să îmi alunece printre buze. Nu! Nu vreau să plâng din nou, nu are rost şi e prostesc pe deasupra. Nu vreau să mă transform într-o victimă a dragostei, nu o să las sentimentele să mă doboare.
Tac. Pentru prima dată creierul meu este complet gol şi sufletul pustiu. Nici un cuvânt pierdut şi nici o emoţie rătăcită nu se ivesc. Mă simt ca un robot şi parcă ar fi o pauză aceste momente de moarte psihică. Dar deja s-au dus. Toate au revenit ca o lovitură şi m-a lăsat fără suflare pentru o clipă. Gata, acum totul e gata. Mi-am revenit în simţiri şi în gânduri iar pauza s-a terminat. Pot să închid din nou ochii şi să visez.
- Hei, Adelle!
Intrarea lui Alex în camera m-a luat pe neaşteptate. Înainte să aprindă becul trag rapid o pernă şi mă bag cu nasul în ea. Faţa îmi e plânsă şi nu vreau ca şi alţii să vadă asta. Tac şi sper să plece, să mă lase în lumea mea. Nici măcar nu mai respir în speranţa că va pleca.
- Te simţi bine? spune acesta în timp ce mă zgâlţâie uşor. Nu ai mai ieşit din camera de patru ore.
Ok, chestia cu patru ore reuşeşte să mă facă să vorbesc. Deschid gura să zic ceva, dar mă opresc cu o secundă înainte si scot doar un sunet ciudat şi spart. El se urcă peste mine în pat şi încearcă din răsputeri să îmi vadă chipul. Îmi adâncesc şi mai mult faţa în perină, hotărâtă să o rup dacă e necesar. Îi simt mâinile cum mă prind de umeri şi peste câteva secunde deja mă întoarce pe spate. Ah, ăsta e unul din momentele în care nu îmi convine că e puternic.
- De ce plângi? întreabă el foarte direct.
La început doar stau şi mă uit la el fără să respir măcar, dar tone de imagini îmi apar în minte. Îi sar în braţe şi încep să plâng. În astfel de momente îmi vărs amarul, dar de obicei o fac la un meci de basket, nu stând şi bocind în braţe la frati'miu. El mă strânge şi mai tare şi mă simt protejată.
- Adelle, vrei să îmi spui ceva?
- D...Da, răspund eu printre suspine.
Mă desprin din braţele sale dar refuz cu stoicism să ridic capul. Mai suspin puţin, timp în care încerc să pun un zid în faţa gândurilor.
- Matt...
Vocea mea sună ca dracu' iar suspinele nu se opresc. Plâng pe înfundate şi nu pot să controlez asta sub nici o formă. Îl văd pe Alex cum îşi apleacă capul. În tot locul se aşterne o linişte apăsătoare, iar atmosfera e aşa grea încât reuşeşte să mă sufoce.
- Ha! Adelle, eşti cea mai dorită fată din liceu. Toţi băieţii mă freacă la icre zi de zi să le aranjez o întâlnire cu tine. De ce tocmai el? De ce acum?
- Nu am nici un control asupra situaţiei! Nu mă critica. Dacă nu poţi să spui altceva mai bine lasa-mă!
Asta este a doua oară în viaţa mea când strig la A. Prima a fost cu patru ani în urmă şi prefer să nu mi-o amintesc.
- Îmi pare rău...Eu, nu vreau ca tu să suferi.
La aceste cuvinte afişez automat un zâmbet fals, dar mulţumitor. Nu are rost să îl fac să se simtă prost. Mă ridic şi îl sărut pe frunte, iar el iasă în sfârşit din cameră. Mă trântesc înapoi în pat şi încep să plâng cu disperare. Oare dragostea există? Da, există! O simt chiar acum. Dragostea e incorectă şi te face să suferi. Îţi frânge inima şi îţi joacă în picioare sufletul până îşi dă şi ultima suflare. Dar este şi frumoasă. Iubirea te face să visezi, să vezi lumea altfel şi trezeşte sentimente noi. E bună şi rea, nocivă şi sănătoasă. Într-un cuvânt e perfectă şi cel mai important, există.
Acum, am revenit si eu dupa un soi de absenta, cu noul capitol, ultimul din prima intrebare.
4
Chiar? Chiar se întâmplă? Cred că da, fiindcă iar simt acel nod nenorocit în stomac care parcă mă roade pe dinăuntru'. Nu am mai stat niciodată aşa, fără rost, în pat să visez la un băiat. Încă mă gândesc că ceea ce fac e aiurea, total lipsit de sens dar nu mă pot opri. Şi chiar nu am habar de ce, dar am impresia că toate visele acestea care îmi colindă mintea şi sufletul vor deveni realitate. Spunându-mi asta în gând, inima mea începe să bată mai tare şi sentimentul acela îşi făcea loc în tot corpul meu. Emoţia asta e ciudată, uşor dulce şi totuşi amară. Îmi provoacă suferinţă şi tot o dată îmi place. Ce pot să mai spun, într-un cuvânt e perfectă, le uneşte pe toate. Nu mai ştiu, sunt fericită sau pur şi simplu iubesc? Vreau să plang dar vreau să şi râd, sunt nervoasă dar e acolo şi ceva care îmi calmează furia. Şi sentimentul acesta trezeşte şi altele, iar eu trebuie să spun că acum sunt tristă pentru că el nici măcar nu ştie şi nici nu cred că i-ar păsa, sunt geloasă pentru că îi aparţine ei, sunt nesuferită pentru că îmi amintesc faţa tipei şi îmi vine să înjur şi sunt nervoasă pentru că ea nu îl merită şi nu dau doi bani pe fufă. Dar mai presus de toate sunt veselă şi pentru asta nu găsesc nici un motiv.
Deschid ochii şi întunericul îmi dă două palme. Ăsta e ceea ce se numeşte şoc. Când am închis ochii era soare şi totului tot, dar acum e noapte în toată puterea cuvântului. Dar totuşi, rămân în pat să mă uit pe pereţi. Întunericul acela m-a readus pe Pământ. Sunt din nou conştientă de faptul că el are o prietenă la care se pare că ţine. Niciodată nu s-a gândit la mine ca la ceva mai mult decât o amică şi pot să pariez cu viaţa pe asta. Inclusiv sufletul meu se înegreşte şi toate gândurile prind o nuanţă ştearsă, fără strălucire, ca şi cum am trecut în altă lume. La o adică e o altă lume, e realitatea şi aici lucrurile nu se întâmplă cum doreşte căpşorul meu bolnav. Acel nod din stomac este şi el prezent, mai dureros, mai profund. Ceva mă răneşte în inerior şi văd chipul său în minte. E perfect! Ah, dar starea asta mizerabilă nu mă părăseşte. Este exact ca o indigestie şi mi se pare că şi respir mai greu. Las nişte suspine să îmi alunece printre buze. Nu! Nu vreau să plâng din nou, nu are rost şi e prostesc pe deasupra. Nu vreau să mă transform într-o victimă a dragostei, nu o să las sentimentele să mă doboare.
Tac. Pentru prima dată creierul meu este complet gol şi sufletul pustiu. Nici un cuvânt pierdut şi nici o emoţie rătăcită nu se ivesc. Mă simt ca un robot şi parcă ar fi o pauză aceste momente de moarte psihică. Dar deja s-au dus. Toate au revenit ca o lovitură şi m-a lăsat fără suflare pentru o clipă. Gata, acum totul e gata. Mi-am revenit în simţiri şi în gânduri iar pauza s-a terminat. Pot să închid din nou ochii şi să visez.
- Hei, Adelle!
Intrarea lui Alex în camera m-a luat pe neaşteptate. Înainte să aprindă becul trag rapid o pernă şi mă bag cu nasul în ea. Faţa îmi e plânsă şi nu vreau ca şi alţii să vadă asta. Tac şi sper să plece, să mă lase în lumea mea. Nici măcar nu mai respir în speranţa că va pleca.
- Te simţi bine? spune acesta în timp ce mă zgâlţâie uşor. Nu ai mai ieşit din camera de patru ore.
Ok, chestia cu patru ore reuşeşte să mă facă să vorbesc. Deschid gura să zic ceva, dar mă opresc cu o secundă înainte si scot doar un sunet ciudat şi spart. El se urcă peste mine în pat şi încearcă din răsputeri să îmi vadă chipul. Îmi adâncesc şi mai mult faţa în perină, hotărâtă să o rup dacă e necesar. Îi simt mâinile cum mă prind de umeri şi peste câteva secunde deja mă întoarce pe spate. Ah, ăsta e unul din momentele în care nu îmi convine că e puternic.
- De ce plângi? întreabă el foarte direct.
La început doar stau şi mă uit la el fără să respir măcar, dar tone de imagini îmi apar în minte. Îi sar în braţe şi încep să plâng. În astfel de momente îmi vărs amarul, dar de obicei o fac la un meci de basket, nu stând şi bocind în braţe la frati'miu. El mă strânge şi mai tare şi mă simt protejată.
- Adelle, vrei să îmi spui ceva?
- D...Da, răspund eu printre suspine.
Mă desprin din braţele sale dar refuz cu stoicism să ridic capul. Mai suspin puţin, timp în care încerc să pun un zid în faţa gândurilor.
- Matt...
Vocea mea sună ca dracu' iar suspinele nu se opresc. Plâng pe înfundate şi nu pot să controlez asta sub nici o formă. Îl văd pe Alex cum îşi apleacă capul. În tot locul se aşterne o linişte apăsătoare, iar atmosfera e aşa grea încât reuşeşte să mă sufoce.
- Ha! Adelle, eşti cea mai dorită fată din liceu. Toţi băieţii mă freacă la icre zi de zi să le aranjez o întâlnire cu tine. De ce tocmai el? De ce acum?
- Nu am nici un control asupra situaţiei! Nu mă critica. Dacă nu poţi să spui altceva mai bine lasa-mă!
Asta este a doua oară în viaţa mea când strig la A. Prima a fost cu patru ani în urmă şi prefer să nu mi-o amintesc.
- Îmi pare rău...Eu, nu vreau ca tu să suferi.
La aceste cuvinte afişez automat un zâmbet fals, dar mulţumitor. Nu are rost să îl fac să se simtă prost. Mă ridic şi îl sărut pe frunte, iar el iasă în sfârşit din cameră. Mă trântesc înapoi în pat şi încep să plâng cu disperare. Oare dragostea există? Da, există! O simt chiar acum. Dragostea e incorectă şi te face să suferi. Îţi frânge inima şi îţi joacă în picioare sufletul până îşi dă şi ultima suflare. Dar este şi frumoasă. Iubirea te face să visezi, să vezi lumea altfel şi trezeşte sentimente noi. E bună şi rea, nocivă şi sănătoasă. Într-un cuvânt e perfectă şi cel mai important, există.