Iubire la suprapreţ

[Teh]

Thanks dudes! >:d<
un capitol extra din perspectiva lui Nate. Enjoy!

Capitol Extra
Nate

A trecut atât de mult timp de când am iubit într-un mod romantic, încât mă întreb, câteodată, dacă nu am uitat cum este acel sentiment. Mă întreb… Aş mai putea să-l recunosc?

[center]*[/center]

Roselyn şi Eric erau, la momentul actual, cele mai importante persoane din viaţa mea. Îmi iubeam surioara mai mult decât orice; un complex? Este posibil, însă voiam să o văd fericită, să ştiu că nu o să sufere, cel puţin nu atât de mult încât să nu poată suporta, pentru că eram conştient de realitate. Voiam să îi văd zâmbetul în fiecare zi şi voiam, mai mult decât orice, să depindă de mine. Să fiu cu ea pentru totdeauna. Pentru că, într-adevăr, o iubeam mai mult decât orice pe această lume. Şi totuşi, eram conştient că legătura noastră nu avea să dureze pentru eternitate; eram fraţi, era normal să fim „ legaţi” unul de celălalt, dar nu avea să depindă de mine întreaga ei viaţă.
De îndată ce am înţeles acest lucru, mi-am dat seama şi de egoismul ce stătea ascuns în sufletul meu. Îmi fusese greu să fiu singur, chiar dacă – poate – nu o arătam. Sufeream înăuntrul meu şi îmi doream, îmi doream să nu o mai fac. Să pot merge mai departe cu un zâmbet sincer; aşa că am adoptat o atitudine nouă, mi-am centrat atenţia asupra altor lucruri, de la moartea ei. Ştiam că nu trebuia să o uit niciodată, pentru că dragostea noastră fusese prea pură şi sinceră. Era cea mai minunată fiinţă pe care o cunoscusem; deşi, ştiu că nu era nici pe jumătate atât de grozavă pe cât o credeam eu, avea o mulţime de defecte şi era foarte naivă şi slabă, era uşor de doborât din toate punctele de vedere. Dar nu mă deranja. Pentru mine era perfectă, fiinţa pe care o căutasem de când mă născusem; aşa simţeam când eram cu ea. O iubeam, o iubeam, o iubeam.
Şi de aceea, când am aflat cumplita veste a morţii sale, am uitat că sunt bărbat, am uitat multe lucruri şi inima mi-a fost năpădită de o suferinţă insuportabilă, în timp ce lacrimile mele curgeau şiroaie pe obraji. Nu le puteam opri, nu mă puteam ridica din genunchi şi inima mea părea că avea să se oprească în orice secundă; simţeam totul şi parcă nici un sentiment nu mă putea cuprinde. Eram absent de toată realitatea şi eram prins într-o lume nouă, una oribilă din care nu aveam nici o scăpare; o lume a suferinţei, o lume unde fiecare zâmbet este şters de pe chipul oamenilor.
Dar a trecut şi vremea aceea. Am putut merge mai departe, fără a o uita pe Alessia. Îmi aminteam fiecare gest minuscul pe care îl făcea, fiecare cuvânt, fiecare greşeală, fiecare zâmbet, fiecare lacrimă… Momentele cele mai fericite cât şi cele triste. Pentru că nu voiam, cu orice preţ, să îi şterg amintirea din inima şi sufletul meu. Voiam ca acolo să dăinuiască veşnic, ca cea mai frumoasă amintire a mea. Nepreţuită.

[center]*[/center]

Petrecerea lui Eric se dovedise un real succes; nu eram deloc de acord ca Roselyn să bea, după toate problemele pe care le avusese. Eram un frate mai exagerat, se prea poate, dar refuzam să îmi las sora să se întoarcă la vechile obiceiuri, foarte proaste. Suferisem enorm din cauza acestui comportament al ei. Nu neapărat pentru mine, ci pentru ea. Nu voiam să o văd distrugându-se în faţa ochilor mei; nu fusesem capabil să văd adevărul cu ochii mei, nu până nu a fost pusă în faţa mea, Roselyn distrusă, Roselyn depresivă, tristă, arătând groaznic din toate punctele de vedere. O Roselyn ce s-a lăsat pradă viciilor nefaste ale lumii noastre. Nu fusesem un frate bun? Cum de ajunsese în acel stadiu?
După moartea Alessiei, ea a devenit prioritatea mea. Şi mi-am jurat, mi-am jurat ca niciodată să nu o mai las să ajungă în acea condiţie. Deşi, se pare, nu prea mi-am îndeplinit promisiunea. O vedeam adesea plângând, suferind. Şi ştiam că nu este vina mea, dar nici nu puteam face ceva să împiedic aceste lucruri.
Cred că atunci am realizat cu adevărat cât îl iubeşte pe Eric. Chiar dacă îmi plăcea Victor, aceasta se agăţa de el într-un mod egoist. Prea egoist, pentru că nu îl iubea aşa cum o făcea el. Îşi impusese să o facă. Nu înţelegeam prea bine de ce, îmi era milă de bietul băiat. Însă, Eric era persoana potrivită pentru ea. Pentru că el ar fi făcut orice pentru ea. Ştiam asta, o simţeam până în adâncul sufletului meu.
Aşa că atunci când mi-a spus că va sta el acolo, că va sta să o aştepte pe Rose, nu am stat pe gânduri. Ştiam, chiar dacă durea puţin, că el era singurul care o putea face să iasă din cameră, că el este singurul cu care voia să vorbească atunci şi că îl iubea, îl iubea – poate – la fel de mult pe cât o îndrăgisem şi eu pe Alessia. Aşa că am plecat, spunându-mi în gând cât de norocoasă este surioara mea să aibă un asemenea băiat pentru ea.
Îmi doream să îi spun în acel moment: Preţuieşte-l, ai grijă de el. Cred că devenisem prea sentimental din cauza propriilor mele pierderi. În orice caz, am ieşit din apartament; atât eu, cât şi Kristin. Realizând amândoi că cei doi aveau nevoie de nişte intimitate. Era noapte, destul de târziu dar Kristin se părea că vrea să meargă afară.
- E prea frig. O să mergem în apartamentul lui Eric, am spus pe un ton fără prea multă veselie, aproape oftând.
Ea a zâmbit, şi pentru o secundă m-am lăsat pierdut în imaginea zâmbetului ei, atât de plin de viaţă, de energie şi … fericire. O fericire ciudată ce ştiam că nu provine dintr-un motiv anume. Îi era atât de simplu să se comporte, să fie sinceră, să fie ea şi nu avea nici un fel de complexe, nu se temea de nimic, cel puţin nu acum. Ochii ei verzi aveau o intensitate misterioasă, de parcă te atrăgeau să îi cunoşti, nu te puteau lăsa să îţi iei privirea de la ei iar când, parcă, începeai într-adevăr să îi cunoşti, intensitatea dispărea, lăsându-te orb într-un univers străin. Şi chipul ei arogant avea acum o expresie atât de sinceră şi binevoitoare, jucăuşă, încât de abia mi-am dat seama că stăteam de multe secunde doar privind-o, fără a fi în stare să-mi iau ochii de la ea, gândindu-mă cât de drăguţă era.
Drăguţă.
Credeam că este mai mult decât atât. Îmi plăcea Kristin. Îmi bătea inima mai tare când îi vedeam zâmbetul atât de onest şi comportamentul ei atât de juvenil şi iresponsabil. Îmi doream să fiu cu ea, să am grijă de ea. Poate că dezvoltam un sentiment de iubire-frăţească până şi pentru verişoara lui Eric? Nu. Nu era asta. Încercam să mă mint, ceea ce simţeam acum, stând în holul acesta pustiu, şi aproape întunecat, nu era o emoţie frăţească. Îmi plăcea să stau cu ea, să o protejez, să îi privesc zâmbetul şi mă enerva la culme faptul că se îmbătase. Mă enerva că era atât de aeriană şi că nu îi păsa de nimic din jurul ei, deşi eram conştient că îşi cântărea toate posibilităţile înainte de a acţiona; pur şi simplu voia, uneori, să se lase în voia sorţii. Ca acum, când băuse. Şi mă enerva! Pentru că îmi era teamă, stupid, poate, că nu voi fi mereu în preajma ei să am grijă de ea şi că cineva ar putea să îşi dea seama de slăbiciunile ei, aşa cum o făcusem şi eu.
Åži atunci? Atunci, ce?
Şi de ce eram aşa de îngrijorat pentru ea? De când devenisem atât de indulgent faţă de o persoană atât de iresponsabilă? Ba nu… Întrebarea este, de când mă îndrăgostisem eu într-un asemenea hal de Kristin? Era doar atracţie fizică? Pentru că îmi plăcea de ea şi din acest punct de vedere. Îi adoram caracterul? E posibil aşa ceva? Zâmbetul? Ce?...
În timp ce mie îmi treceau aceste gânduri prin cap, bruneta a spus:
- OK, hai afară! Şi m-a apucat de mână, trăgându-mă uşor după ea, pe scări.
- Nu am chef să iau liftul! a spus zâmbind, fără a se întoarce spre mine. Mă ţinea încă de mână, un gest atât de simplu. Degetele noastre erau unite uşor, de abia atingându-se, fără a forma o strânsoare puternică. Însă, mă simţeam bine, de parcă un fior plăcut îmi inundase tot trupul, simţind-o atât de aproape de mine, enervându-mă pe faptul că putea face gesturi atât de tandre extrem de uşor şi faţă de oricine.
Cred că ceea ce doream cu adevărat era să fiu singurul cu care să se poarte aşa, nu?
Bătăile accelerate ale inimii mele mi-au confirmat gândirea. Şi mi-am dat seama, în acel moment, coborând scările, aveam multe de coborât, în timp ce mă ţineam de mână cu Kristin, în lumina becurilor, aproape bolnăvicioasă… Mi-am dat seama pe când inima îmi bătea atât de tare de parcă avea să îmi spargă pieptul, că ştiam, ştiam când mă îndrăgostisem de ea…

Fusese într-o zi banală. Era soare, iar eu tocmai chiulisem pentru o oră de la teatru, vrând să iau o pauză. Era pentru prima dată când mă simţeam cu adevărat obosit şi aveam nevoie de un repaus. Şi, fără să vreau, am fost martorul unei despărţiri, a doi adolescenţi. Nu îi cunoşteam; sau mai degrabă, nu mă uitam spre ei. Dar eram în parc, stăteam aproape de aceştia şi, inevitabil, le-am auzit conversaţia.
- Nu se poate să fiu cu tine, pur şi simplu nu simt că ar trebui să o fac. Eşti pur şi simplu prea exagerată, ştii? Dacă te-ai schimba, poate. Dar eu nu am nevoie de o avalanşă lângă mine. Caut, ca orice tip normal, o iubită cuminte şi deşteaptă, nu o descreierată.
Cuvintele fuseseră rostite calm, dar hotărât. Şi păreau atât de dureroase încât am fost sigur că fata ar fi dorit mai degrabă să ţipe la ea, să îşi reverse furia ca să poată şi ea, la rândul ei, să riposteze. Astfel, în acel ambient apăsător, ea nu putea decât să tacă, să înghită în sec şi să răspundă pe acelaşi ton. Îmi părea rău pentru ea; până am auzit vocea, recunoscând-o, alături de cuvintele ei atât de indiferente.
- A, asta era? Aşa zi, m-ai scos în parc să îmi zici doar prostia asta? Te rog; şi cine a zis că suntem împreună? Pf, nu mă înţelege greşit, nu-mi caut iubit – şi a zâmbit, eu m-am uitat spre ea şi am zărit expresia ei. Pentru orice care nu o cunoştea, era cea mai onestă faţă pe care o văzuseră şi cu un strop de ironie; însă, nu şi pentru mine. Ştiam că era furioasă, că îşi dorea să îi tragă o palmă. Era verişoara lui Eric, ce stătea mândră în faţa băiatului care o respingea cu atât de multă cruzime. Şi ar fi vrut să reacţioneze violent, să îşi reverse furia. Dar nu îndrăznea. Se abţinea atât de mult încât devenise atât de drăguţă, iar eu nu îmi mai puteam lua ochii de la ea. Chiar dacă atunci nu realizasem acest lucru, mă fascinase din prima secundă. Puterea ei.
- Eu… începuse băiatul respectiv, dar ea i-a tăiat-o scurt.
- Ai zis că nu durează decât cinci minute care s-au scurs deja. Mai am şi alte lucruri de făcut, OK? Ne mai vedem! A zâmbit din nou, puţin încurcată, de parcă îşi cerea scuze. Şi am ştiut, din nou, că îi venea să îi tragă o palmă.
De ce o cunoşteam atât de bine? Poate pentru că era uşor de citit; nu ştiu, dar o înţelegeam din toate punctele de vedere.
A stat acolo, neclintită, cât tipul acela a plecat, depărtându-se, fără a se uita înapoi. Şi doar când acela a dispărut de tot, ieşind din parc, luând-o pe o altă stradă, aceasta s-a lăsat pe vine. Şi şi-a prins capul în mâini, uitând că este într-un loc public.
Cum ar fi trebuit să reacţionez, într-un mod normal? Nu ştiu. Însă m-am dus la ea, purtat de impulsivitate, lucru ce nu mă caracteriza, şi lăsându-mă pe vine, la nivelul ei, i-am pus mâna în cap.
- Hai, doar nu vrei să te vadă ceilalţi plângând.
Şi m-am ridicat, neştiind dacă îmi recunoaşte vocea sau dacă o să îmi urmeze gestul, dar s-a ridicat.
- Nu plâng, prostule. Nu pentru un motiv atât de… atât de… Atât de … pro… prostesc, a încercat să îngaime printre lacrimi iar eu i-am acoperit instinctiv faţa, trăgând-o spre mine, îmbrăţişând-o şi cuibărind-o la pieptul meu.
Atunci, nici nu am dat aşa de multă importanţă acelui gest. Dar acum îmi aminteam faptul că mi se păruse atât de drăguţă şi mi-era teamă să nu îi vadă şi altcineva faţa vulnerabilă, atât de adorabilă când plângea, abţinându-se. Şi mi-a zis atunci că nu vrea să plângă, dar că nu îşi poate abţine lacrimile şi inima dezamăgită.
- Urăsc băieţii, mi-a spus, strângându-mă în braţe, fără a îndrăzni să îmi dea drumul.
Iar eu, ca printr-o prostie, nici măcar nu m-am inclus în categoria pe care spunea că o detestă. De parcă mă credeam infinit superior şi cu puncte în plus în faţa ei…


Da, de atunci mă îndrăgostisem cu adevărat de Kristin.
Ajunsesem afară atunci când m-am întors realitate, fiind rupt din propriile gânduri. Era noapte, stăteam la lumina artificială şi ne priveam. Bătea vântul, cerul era înnorat. Cred că avea să plouă. Şi tot ne uitam unul la celălalt, neîndrăznind să spunem nimic.
- Eşti chiar un tip de treabă, mi-a zis din senin, întorcându-se cu spatele la mine, făcând câţiva paşi în faţă, îndemnând-o s-o urmez. Apoi, ne-am aflat iar unul în faţa celuilalt, şi eu de abia realizam că mâna mea încă o ţinea pe a ei. Şi chiar aşa era, o ţineam strâns, fără a dori să dau drumul degetelor sale.
- Mersi? am rostit uşor confuz, neînţelegând unde vrea să ajungă.
- Nate, nu fi idiot.
Şi am tăcut amândoi, zâmbind. Era rece şi nu aveam gecile pe noi, tremurând unul sub privirea celuilalt, fără a îndrăzni să facem vreun gest. Adia vântul, scuturându-i părul şi aceasta îşi lăsase capul pe spate, uitându-se la cerul înnorat.
- E cam nasol afară, a spus într-un final, reîntorcându-se în poziţia iniţială şi într-o fracţiune de secundă s-a proptit în braţele mele, îmbrăţişându-mă strâns, cuibărindu-se la pieptul meu, adăugând: şi frig…
Însă, eu tot nu am spus nimic, în schimb m-am rezumat la a-mi înconjura şi eu braţele în jurul ei şi a-i mângâia părul, fericit de faptul că puteam să stau atât de aproape de ea, neîndrăznind să îmi analizez sentimentele, să mă mai gândesc şi la altceva.
- Eşti cel mai drăguţ, Nate. Îmi pare rău că te plac atât de mult, nici măcar nu merit. Te plac atât de mult încât am avut nevoie de nişte alcool să pot să îmi dau drumul la gură!
A rostit aceste cuvinte pe un ton pe care nu îl auzisem până acum, neîndrăznind să mă privească, era atât de… de indecisă, de nehotărâtă, temătoare. Iar eu i-am dat drumul, dând-o puţin la o parte.
- Kristin, nu vorbeşti serios. E din cauza alcoolului, eşti în stare de ebrietate.
Am încercat să nu par prea dur, dar nu cred că reuşisem. A zâmbit ironic, parcă aruncându-mi o palmă peste faţă.
- Nu ştii, Nate? –a râs – Nu ştii că îmi amintesc orice fac atunci când sunt beată? Că doar atunci prind destul de mult curaj să fac lucrurile pe care simt să le fac? Ştii, nici măcar eu nu sunt atât de dementă, pur şi simplu altfel nu aş avea curaj să îţi spun că-mi place de tine, că vreau să fiu cu tine, că mă enervează faptul că eşti atât de drăguţ şi bun cu toată lumea - începuse să vorbească neîntrerupt, aruncând cuvintele cu multă „pasiune”, parcă simţind cu adevărat tot ceea ce spunea, aproape ţipând – mă enervează! Ştii de ce? Pentru că realizez că nu sunt specială pentru tine, aşa te comporţi cu toată lumea şi nu vreau… Nu vreau să fiu prinsă în asta, nu vreau să realizez că m-am îndrăgostit pentru prima dată cu adevărat de cineva şi nu îl merit… Şi nu o să se uite niciodată la mine. E sub demnitatea mea. De aia am nevoie să beau să îţi spun astea şi să mă arunc în braţele tale… Şi ştiu că mâine îmi voi aminti tot. La naiba, s-a dus şi tot alcoolul din capul meu şi încep să fiu lucidă…
Se uitase în ochii mei de data aceasta, şi am observat o lacrimă scurgându-i-se pe obrazul stâng, pe care a şters-o rapid, şi m-a înfruntat din nou cu forţa aceea pe care o iubeam atât de mult la ea. Iubeam? Folosisem acest cuvânt? În mod inconştient… mai ciudat era faptul că simţeam cu adevărat ceea ce spusesem.
- La naiba… nu îmi vine să cred că o să fac asta, dar … şi înainte să mai continue, a făcut un pas în faţă şi la fel de rapid pe cum se mişca de obicei, s-a agăţat de gâtul meu, m-a tras aproape de ea, nici măcar nu realizam ce face până ce buzele noastre nu s-au lipit, formând un sărut. Un sărut cald şi totodată pasional, unul aproape sălbatic, profund, în timp ce limbile noastre se uniseră într-un mic joc, iar eu o trăgeam mai aproape de mine, vrând să-mi lipesc şi mai tare buzele de ale ei, trupul ei tremura uşor, inima mea se zbătea într-un mod nebun, mâinile mele pur şi simplu nu le mai puteam controla, o trăgeau mai aproape de mine, de parcă era posibil. Parcă ne lipiserăm, cu consimţământul amândurora, sărutându-ne într-un mod nebunesc, incontrolabil, deloc specific mie… Dar îmi plăcea şi nu voiam să îi dau drumul, de teama că magia aceasta s-ar rupe. Mi-era frică, ciudat, să nu dispară, să nu îşi retragă cuvintele, să nu le fi spus la întâmplare. Dar cum era acest lucru posibil? Când îi puteam simţi corpul cum tremura şi recunoşteam cuvintele ei atât de sincere?
Sărutul s-a sfârşit. S-a depărtat uşor de mine, zâmbind timid, prima dată observând un asemenea gest la ea.
- Sunt o proastă, nu? Te rog… nu te supăra pe mine şi să nu mă ignori de acum încolo, nu o să mai fac idioţenii din acestea…
- Nu! am zis prea repede, ca şi un adolescent scăpat de sub control, ştiu că privirea mea era nedumerită, impulsivă, pentru prima dată când mă comportam aşa. Mi-am reglat tonul, ruşinat de ieşirea mea şi am continuat: Nu… m-aş simţi groaznic dacă nu ai mai face asta, Kristin.
Un surâs confuz s-a prins de chipul ei, neînţelegându-mi tonul aproape disperat.
- M-aş sparge în bucăţele dacă nu te-ai mai agăţa de gâtul meu, dacă nu ai mai face toate lucrurile pe care le faci, dacă nu mi-ai mai zâmbi… De fapt, aş muri dacă nu aş mai face asta măcar odată…
Şi înainte să poată reacţiona ( ea, de data aceasta ), am prins-o în braţele mele, purtându-mă fără pic de stăpânire de sine, mi-am lipit buzele de ale ei şi am sărutat-o în felul meu, tandru, uşor, mângâitor şi plin de dragoste. De parcă îmi dorisem să fac acest lucru cu multă vreme în urmă, de când o cunoscusem, neîndrăznind să îi mai dau drumul. Mâinile noastre s-au unit într-o legătură strânsă şi ne lipisem unul de celălalt, ea se ridicase pe vârfuri pentru a ajunge la mine iar eu mă lăsasem puţin în jos, dorindu-mi ca acest moment să nu se termine niciodată.
- Kristin, dacă uiţi mâine, nu o să te iert niciodată.
I-am rostit uşor la ureche, simţindu-mă cum roşesc, fericit că nu îmi putea zări chipul în acea clipă.