01-05-2011, 03:14 PM
Capitolul 30
M-am gândit de multe ori cum va fi momentul când mă voi împăca cu adevărat cu Rose, când voi renunţa la sentimentele mele profunde pentru ea – realizând, într-un final, că nu îmi împărtăşeşte acelaşi sentiment de dragoste. Da, de multe ori m-am întrebat, voi reuşi să trec peste aşa ceva? Să nu trebuiască să mai visez la o iubire care, pur şi simplu, nu există… Şi totuşi, am refuzat ca, în imaginaţia mea, lucrurile să ia o altă întorsătură.
Poate că m-am minţit în tot acest timp, poate că nu am realizat niciodată ce am în faţa ochilor. Poate am fost pesimist, văzând doar părţile negative. Dar cum îţi poţi controla sentimentele, lacrimile, zâmbetele, bătăile inimii accelerate sau scăzute?
Adevărul este că… Nu le poţi controla, şi oricât te-ai gândi la ceva, niciodată nu vei da de soluţia corectă. Cea adevărată. Ea vine pur şi simplu, când te aştepţi mai puţin.
Mai poţi spune atunci „te iubesc†fără remuşcări, fără să te uiţi înapoi, fără a te întreba de ce acum? Oare?
[center]*[/center]
Nu dorisem să îmi celebrez, neapărat, ziua de naştere. Era ceva peste care puteam trece fără prea multă agitaţie. Eram, oricum, o persoană destul de liniştită şi nu aveam nevoie de prea mult zgomot în viaţa mea. De aceea, surpriza pe care mi-au făcut-o prietenii mei, a valorat prea mult pentru mine, a ajuns la cel mai înalt nivel emoţional. Şi am fost fericit pentru această zi, era indubitabil una dintre cele mai frumoase din ultima vreme.
Lucrurile păreau să îmi zâmbească şi mie, într-un final. Rose se despărţise de Victor, eu puteam fi în preajma ei atât de mult cât îmi doream, căci ne împăcaserăm, eram prieteni şi puteam să sper că… Într-o zi, îşi va da seama că eu am fost mereu alături de ea. Ceea ce este puţin egoist din partea mea; dar astăzi era ziua mea, îmi permiteam să simt orice doream. De fapt, exageram… tot ceea ce voiam era să o văd fericită, chiar dacă acest lucru mă durea. Însă, în ultima vreme, nu procedasem în concordanţă cu acest fapt, nu? Când îi sunase telefonul lui Roselyn, profitasem de ocazie şi spusesem exact ce simţisem, i-o trântisem în nas lui Victor şi nu îmi părea rău pentru asta.
În primul rând, el nu fusese alături de ea atunci când avusese nevoie. Cum pot fi eu sigur că o iubeşte? Nu, sunt un nemernic. Îmi doresc să nu o iubească pe atât de mult pe cât o fac eu, pentru că simplul gând că pot împărţi cu cineva această dragoste, mă înnebuneşte. Şi realizez, cu stupefiere, că singura mea slăbiciune este Rose. Nu am observat acest lucru până acum? Nu îmi amintesc, dar o îndrăgesc atât de tare încât viaţa fără ea, acum că am recăpătat-o de partea mea, mi se pare goală, fără sens, fără logică, de parcă nu aş putea trăi.
Ceea ce este o uşoară exagerare… Dar nu îmi puteam reprima sentimentele. Mai mult decât atât, nu voiam să o fac!
Momentul în care îmi pusesem o dorinţă nu fusese jucat, nu – în nici un moment nu fusesem nesincer cu ea sau cu mine, sau cu cei din jurul meu. Acţionasem din impulsivitate, din ceea ce simţeam, nu am nici cea mai mică idee. Astăzi eram atât de aerian şi parcă nu aveam picioarele pe pământ, iubeam la intensitate maximă şi pentru prima dată mă bucuram de atenţia ce-mi era acordată. Pentru că era şi ea acolo.
Aşa că am privit-o. Am privit-o cu unul dintre cele mai stupide gânduri pe care le avusesem vreodată, transmiţându-i din privirea mea Vreau să ajung la tine. Ceea ce este insignificant, dar îmi dorisem să ne împăcăm, să fim la fel ca înainte. Mai mult de atât, dorinţa pe care o rostisem, Îmi doresc ca Roselyn să mă iubească. Îmi dorisem să fim împreună, să simtă aceleaşi lucruri pe care le simţeam şi eu pentru ea. Aşa că ochii mei i-au întâlnit pe ai ei şi am zâmbit onest, gândindu-mă că ea nu are nici cea mai mică idee de ce îmi trece prin cap, că nu îmi poate înţelege privirea – deşi, cât mi-aş fi dorit să o facă!
Atât de mult ţineam la ea… ceea ce nu ştiu dacă are vreo logică, dar am stins lumânările în speranţa că, deşi dorinţa mea nu se va îndeplini, Rose va fi întotdeauna lângă mine. Nu mă gândisem dacă aş suferi să o văd cu un alt băiat, sau dacă aş fi distrus psihic dacă m-ar mai refuza vreodată. Îmi trecuse prin minte doar gândul că… dacă ar fi să o pierd, nu aş mai ştii cum să trăiesc.
Dusesem toate aceste lucruri la extreme; pe mine însumi mă dusesem la extreme şi nu mă mai puteam întoarce. Eram irevocabil înnebunit după ea. Şi acesta era adevărul definitiv şi pentru totdeauna. Nu mai exista cale de întoarcere; inima mea pur şi simplu nu mai putea bate fără zâmbetul, privirile ei, existenţa sa…
Am zâmbit convingător, deşi nu ştiu de unde îmi luasem atât de multă încredere în mine. Am realizat, surprins, că o avusesem întotdeauna. Că eram arogant şi îngâmfat, şi totuşi, nu mi se părea că ar trebui să schimb ceva la mine. Nate nu o putea convinge pe surioara lui să iasă de acolo, nu avea nici cea mai mică şansă.
Dar eu? Poate că nu. Dar nu încercam să o oblig la nimic. Poate că aceasta fusese prima greşeală pe care o făcusem atunci când îi mărturisisem ceea ce simţeam pentru ea. Tonul îmi fusese prea convingător, deşi dulce – îmi amintesc prea bine, şi eram sigur, sigur, sigur că nu mă va refuza; simţeam că şi ea mă îndrăgeşte la fel de mult cum o făceam şi eu. Dar am clacat.
Aceasta însemna că trebuia să dau la o parte toată această încredere în sine? Cu fermitate, am refuzat.
- Asta e şi ideea, am zis păstrându-mi zâmbetul, nu voi face nimic. Voi sta pur şi simplu aici, aşteptând…
Şi m-am aşezat lângă uşă, lipindu-mi spatele de ea şi lăsându-mi, uşor, capul pe spate. Nate m-a privit nedumerit, parcă neînţelegând ceea ce făceam. Pentru o secundă, am crezut că se va aşeza lângă mine, apoi – cu o sclipire ciudată în ochii lui, a dispărut. Şi el şi Kristin, au plecat din apartament. Kristin mormăia ceva; se îmbătase, dar nu voiam să mă îngrijorez acum pentru ea; Nate urma să aibă grijă de ea foarte bine, nu aveam nici cea mai mică îndoială.
Plus că inima mea ducea o luptă foarte grea în această clipă. Bătea atât de tare încât aveam impresia că era împotriva fiinţei mele, vrând să-mi spargă pieptul în miliarde de bucăţi. Am respirat adânc, luând parcă energie pentru a putea… aştepta în continuare, fără să spun nimic.
Aş fi vrut să îi spun ceva, şi nu mă puteam abţine prea tare. Dar nu voiam să vorbim astfel, cu o uşă între noi, o barieră, fără a ne privi în ochi.
Mă tot întrebam ce voise să spună cu acele cuvinte, cu explicaţiile ei, tocmai atunci când Kristin ne întrerupsese. Dar am refuzat să desluşesc acest puzzle. Îmi era teamă să nu ajung la concluzii greşite. Şi aşa aveam un zâmbet permanent pe chip şi nu voia să dispară, nu prea curând.
- Te comporţi ca un copil, Roselyn. Iar fugi de responsabilităţi? Crezi că asta e o soluţie prea bună? Să te ascunzi de toată lumea, de mine?
Am tăcut, însă nu a venit nici un răspuns din partea ei. Pentru o secundă, m-am întrebat dacă aude ceea ce zic, dar am auzit un mormăit, deşi fără a înţelege ce zicea şi am priceput că auzea foarte bine ce vorbeam.
Am oftat.
- Kristin şi Nate au plecat. Suntem doar noi doi aici. Dar nu o să vorbesc aşa cu tine; nu până nu înţelegi că nu există bariere între noi, că nu ar trebui să te fereşti, că ar trebui să îmi spui ce simţi. Dar, uitându-te în ochii mei. Pentru că… Roselyn, eu am încredere în tine. Şi orice s-ar întâmpla, niciodată nu te-aş părăsi.
Mi-e imposibil să spun cum a sunat tonul meu. Am încercat să nu par îngâmfat, dar aveam o încredere pe care nu o puteam reprima. Şi o plăceam atât de mult pe fiinţa aceasta încât nu mă puteam abţine să nu îi spun acele cuvinte, să îi reamintesc că eu voi fi mereu acolo pentru ea, voi fi lângă ea orice s-ar întâmpla şi e de-ajuns un cuvânt, şi aş face orice pentru ea şi siguranţa ei. Chiar dacă acest lucru ar însemna să mă rănesc singur.
Da, acum realizam, în timp ce stăteam lipit de uşa aceasta, aşteptând ca frumoasa roşcată să iasă din dormitor, acum îmi dădusem seama cât de mult o iubeam, aş fi putut face orice, orice pentru aceasta şi nu mi-ar fi părut rău. Se părea că până şi suferinţa era o cale bună pentru mine, atâta vreme cât puteam fi alături de ea, o puteam sprijini şi aş fi putut fi umărul pe care plânge, mâna pe care o ţine când e fericită, zâmbetul care o face fericită…
Brusc, s-a auzit un zgomot. Cheia s-a răsucit şi uşa s-a deschis, atât de repede încât nici nu avusesem timp să îmi duc gândul la capăt. Nici să mă ridic, stăteam încă acolo, fără a apuca să mă întorc.
La fel de bruscă a fost şi mişcarea ce a urmat, ce m-a făcut să tresar. Braţele ei s-au înfăşurat în jurul spatelui meu, ţinându-mă strâns, parcă refuzând să îmi dea drumul. Era o linişte mormântală în apartament şi nici unul nu se încumeta să o spargă. Am simţit nişte lacrimi reci căzându-mi pe umeri şi am ştiut că plânge. Am ştiut că pot face ceva în legătură cu acest lucru şi mi-am promis, mi-am promis solemn să fiu mereu alături de ea, orice ar însemna acest lucru.
M-am ridicat uşor, având grijă să o îmbrăţişez rapid, să îi ascund faţa la pieptul meu, să îi mângâi părul şi să o trag cât mai aproape posibil de mine. Şi ea nu se împotrivea. Şi-a încolăcit mâinile în jurul meu şi îmbrăţişarea părea perfectă. Iar inima mea mai avea puţin şi sărea din piept.
- În tot acest timp, Eric, nu înţelegi… Eu… Eu chiar te… Eu chiar te iubesc! tonul ei a părut hotărât, dureros şi definitiv, de parcă se luptase cu sine o mulţime de vreme înainte să rostească aceste cuvinte. Era un ton pe atât de învingător, pe atât de dureros şi eu am simţit asta până în străfundul sufletului meu.
Cuvintele ei ajunseseră la mine şi emoţiile aduse de acestea erau pe măsură. Încremenisem, pur şi simplu, fără a înţelege cu adevărat ceea ce îmi spunea. Ascultasem şi eram sigură de însemnătatea cuvintelor sale, dar refuzam să cred că erau adevărate. Pentru că… Era prea de-odată. În pripă. De parcă până acum fusesem amândoi orbi şi dintr-odată, o rază de soare ne readuce vederea. Dar de unde ştim noi că aceea este o rază de soare, dacă nu am văzut-o niciodată până acum?
Totuşi, nu i-am dat drumul şi ea a continuat să plângă. Câteva minute bune, nu am făcut altceva decât să stăm acolo, în pragul uşii, îmbrăţişaţi şi ascultându-ne respiraţiile greoaie, eu ştergându-i ultimele lacrimi de pe obraji şi aceasta neavând o expresie anume. Părând un copil prin la ananghie care nu ştia ce să mai zică, nu mai ştia cum să reacţioneze.
I-am prins mâinile într-ale mele şi am privit-o în ochi; aceasta nu s-a ferit, parcă înfruntându-mă – într-un mod blând, duios şi plin de… de… Era dragoste? Compasiune? Înţelegere?
Am tras aer adânc în piept. Nu băusem alcool, însă ea da. Poate era sub influenţa vinului, dar înţelegeam şi eu că pricepea ceea ce spunea; era conştientă de vorbele ei, deşi poate doar acum prinsese curaj să le rostească. Eu eram mult mai lucid decât aceasta şi simţeam fiecare bătaie în cutia toracică, făcându-mă să tremur, aproape.
Am adoptat o expresie înţelegătoare, dar nu mai mult de atât, păstrând un ton rece.
- Nu e corect ceea ce îmi faci, Rose. Sunt de acord cu orice îmi zici tu; te iubesc atât de mult încât aş ucide pentru tine. Ce naiba, acesta sună ca şi un paradox. Dar nu este, eu aş face orice pentru tine şi nu ar trebui să primesc nimic în schimb, decât să fi alături de mine; ca prietenă, ca orice. Nu ţi-am cerut şi nu o să îţi cer nimic niciodată. Dar… Te rog, măcar acum, nu te juca cu mine. Nu îmi spune că mă iubeşti pe tonul acesta atât de adorabil şi irezistibil, pentru că nu mă voi putea controla. Te voi îmbrăţişa şi săruta şi nu îţi voi mai da drumul niciodată; şi vei regreta mai târziu, nu? O vei face, când Victor va veni la tine să vă împăcaţi şi eu voi fi pus pe al doilea plan, încă odată…
- Nu! a strigat atât de tare încât m-a făcut să tresar, s-a uitat în ochii mei, fără a-şi feri privirea, obligându-mă să fac acelaşi lucru. Nu e adevărat, Eric! Eu… Încă de când mi te-ai confesat, în clasa a şaptea, eu te-am iubit… Nu ca pe un prieten. Şi ca pe un prieten. Dar mai mult de atât! – câteva lacrimi i s-au rostogolit pe obraji dar a refuzat să le lasă să curgă aşa că şi le-a şters repede cu mâinile – doar când te-am pierdut am înţeles cât de mult ţineam la tine şi te voiam în preajma mea, nu doar ca pe un amic… Victor este… A fost… O să recunosc – a oftat, făcând câţiva paşi în spate – îl iubesc şi pe el. Într-un mod ciudat, vă iubesc pe amândoi. Dar pentru el… simt altceva; m-am obişnuit cu el, mi-am impus să simt aceste lucruri tocmai pentru că mă trata atât de frumos şi ţinea atât de mult la mine. Mi-am impus, înţelegi? Dar … cu tine, nu pot! Nu pot să impun nimic, pur şi simplu… simt.
A vorbit atât de repede, gesticulând, şi fără a se interesa de ceea ce făcea, părea să spună toate aceste cuvinte din suflet iar eu eram ţintuit locului, fără vreo forţă anume, nefiind capabil să mă mişc, pricepând cuvintele ei şi fiind trist, fericit, zbuciumat. Mă încercau tot felul de simţăminte şi mi-era teamă să spun ceva, orice!
Însă, apoi a tăcut, încheind grav, lăsând capul în jos şi adăugând pe un ton scăzut; atât de adorabil încât de abia mă puteam abţine.
- Ştiu că o să crezi că e a doua variantă, planul B, acum că nu mai sunt cu Victor. Dar nu e aşa… Trebuia să îţi zic asta, nu vreau să te mai mint. Nu e corect faţă de tine. Azi, când ţi-ai pus dorinţa aia… Am sperat, într-un mod prostesc că… că…
Şi nu a mai putut continua, pur şi simplu nu mai avea cuvinte şi lacrimile începuseră iar să i se scurgă pe obraji, ea încerca să le ascundă iar eu … Eu am îmbrăţişat-o, fără a mă mai gândi prea mult la consecinţe. Chiar dacă eram doar un înlocuitor al lui Victor, în momentul acesta nu mă deranja. Tot ceea ce voiam era să fiu alături de ea; orice s-ar fi întâmplat, orice, orice, orice…
- Te iubesc, prostuţo. Mai mult decât orice pe lumea asta. Nu mă interesează dacă o să realizezi că îl doreşti mai mult pe Victor pentru tine; sunt dispus să renunţ oricând, în schimbul câtorva momente atât de fericite. Ştiu că ceea ce simţi pentru mine e adevărat, nu poţi minţi atât de bine.
Nu cred că aveau vreun sens cuvintele rostite de mine. Dar nici nu mă interesa. M-am apropiat de ea, am apucat-o de bărbie şi am privit-o pentru câteva secunde îndelungate. Zâmbea, un surâs ciudat, pe care nu îl mai văzusem până acum dar parcă emana fericire. Şi buzele noastre s-au lipit uşor, într-un gest aproape inconştient, sărutându-ne parcă pentru prima dată, prima dată cu adevărat, fiind în sfârşit conştient că şi ea mă iubea; poate nu la fel de mult, cu aceeaşi intensitate şi însemnătate… Poate că mâine mă voi trezi şi voi conştientiza că a fost doar un vis, poate. Dar nu mă deranjează. Nu vreau să mă ciupesc acum şi să realizez că a fost doar un vis frumos, vreau să trăiesc acest moment mai mult decât orice.
Pentru că în această clipă, nu am nici un regret.