Iubire la suprapreţ

[Teh]

Mulţumim pt. comentarii >:D< gosh, thanks, thanks, thanks. I am so glad that you like the story !

Lectură plăcută!

Capitolul 28

Te trezeşti într-o dimineaţă oarecare, nici măcar nu îţi dai seama bine ce zi este dar pur şi simplu te simţi bine. Când ţi se deschid ochii ai impresia că ai atins fericirea absolută, că doar tu ai fi putut s-o cucereşti, că nimic nu te va opri de la orice vei dori să faci. Nu ştii de ce, pentru ce acest sentiment ( nu s-a întâmplat nimic extraordinar ) însă, eşti fericit.
Şi apoi realizezi că a mai trecut un an din viaţa ta, că s-a schimbat numărul vârstei tale, că deşi acest lucru te lasă rece, eşti încântat. Încântat că ai crescut, că ai realizat ceva.
Ce ai realizat? Poate că nimic notabil. Dar în sufletul tău parcă ai trecut la o altă etapă, care de abia acum este vizibilă, fusese ascunsă undeva şi acum a fost dezvăluită, arătată – iar – doar ţie. Şi un zâmbet îţi apare în colţul gurii, nu îl poţi opri, vine din inimă. Tot ceea ce ai înfăptuit, ce ai câştigat, ce ai pierdut, ce el al tău. Emoţii ce te cuprind doar pe tine şi simţi că trăieşti. Şi nu doar tu, poate că deja ai recăpătat ceva ce ai pierdut.

[center]* [/center]

Spatele îmi era puţin amorţit, dar de îndată ce m-am ridicat, senzaţia neplăcută a trecut. 11 octombrie. Desigur, nu era nimic interesant în asta dar ca oricare altă fiinţă umană, nu puteam să uit de ziua mea de naştere. Cel puţin, nu acum. Trebuiau să mai treacă câţiva ani până ce nu voi vrea să ştiu câţi ani am, dar nu era cazul. Am privit în jur. Îmi aminteam perfect faptul că rămăsesem la Nate să vedem un film, împreună cu Roselyn. Şi se pare că eu adormisem. De fapt, probabil, toată lumea. Eram atât de obosit. Şi azi trebuia să merg şi la club. Cu regret, pentru că nu aveam nici cel mai mic chef, aş fi vrut să fac puţină ordine în apartament, a trecut ceva vreme de când am făcut asta şi era destul de multă dezordine. Ridicându-mă de tot din canapea, l-am privit pe Nate care tocmai se pregătea să mă îmbrăţişeze, urându-mi un călduros „ la mulţi ani” şi făcându-mă să zâmbesc involuntar. I-am mulţumit, a spus câteva cuvinte de duzină şi înainte să pot replica, Rose a intrat în cameră şi m-a privit.
Parcă acum eram doar noi doi în încăpere şi puteam să citesc în ochii ei ciocolatii… ceva. Ce? Nu am idee. Ceva intens, profund, nostalgic. De dragul vremurilor trecute, se poate spune. Şi prea împins de unele impulsuri ciudate, fără să îmi dau seama, poate că eram euforic, poate că nu mă trezisem cum trebuie – cine ştie? Am deschis braţele larg, exact aşa cum o făceam când eram prieteni atât de buni şi i-am zis:
- Nu merit nici măcar o îmbrăţişare? Eşti prea crudă! Nici nu ai zice că suntem cei mai buni prieteni de când ne ştim!
Am abordat o falsă expresie supărată şi aceasta a avut efect imediat, am privit-o venind spre mine destul de grăbită, nu îndrăznesc să spun că a fugit, şi a aterizat în braţele mele atât de dulce şi normal, de parcă făceam asta în fiecare zi. Nu m-am putut abţine, am început să îi miros pielea, să o strâng mai aproape de mine, eram fericit pentru simpla ocazie pe care o aveam – de a o atinge, de a fi atât de aproape de ea. La naiba, poate că era greşit să fiu atât de vesel printr-o simplă atingere sau atenţie provenită din partea ei. Poate că eram uşor dependent de fiinţa sa. Cine ştie. Nu ştiu, nu mă interesează, azi – măcar acum, vreau să îmi dau frâu liber sentimentelor ( pe cât se poate ) şi să fiu cu ea, să nu îmi pese de tot ceea ce s-a întâmplat. Să uit toate prostiile ce îmi mişună în minte în fiecare secundă a existenţei.
Când spusesem „ cei mai buni prieteni” , o făcusem fără să o gândesc. O simţisem, aveam senzaţia aceea ciudată, dar adevărată, că trebuie să o zic. Ca atunci când faci ceva şi nu prea îţi dai seama, complet, cum o faci şi de ce, dar ştii că este corectă şi ai o nevoie profundă de ea. Mi-a şoptit uşor şi dulce, mai mult decât amical, atât de intim – ca şi înainte, exact tonul vocii trecute, de când ne înţelegeam atât de bine:
- La mulţi ani, Eric!
Şi poate că pentru oricine o astfel de urare simplă ar suna ca naiba. Poate că nu ar avea nici cea mai mică tresărire la aceste cuvinte! Cine ştie! Dacă ar veni din partea altcuiva, se prea poate ca nici eu să nu simt nimic cu privire la asta. Dar nu acum, când îi puteam auzi respiraţia, era atât de aproape de mine, când încă avea braţele înfăşurate în jurul gâtului meu iar eu o strângeam delicat de talie, când acele litere au fost auzite, înţelese, puse cap la cap, cu acel ton al vocii atât de ameţitor. Jur că îmi venea să o sărut. Nu pe buze, pe obraz, pe frunte şi să o strâng iar şi iar în braţe, să îi spun cât de mult înseamnă pentru mine ca ea să fie aproape.
În schimb, ne-am depărtat, iar eu i-am cuprins mâinile într-ale mele, zâmbind încă destul de vesel şi dorindu-mi din toată inima să nu fac vreo prostie pe care să o regret mai târziu.
- Am îmbătrânit, am zis fără să gândesc prea mult, chicotind.
- Nu te pot contrazice! a strigat aceasta veselă, parcă uşor cutremurată de această scurtă revelaţie, făcută aproape în glumă.
- A trecut… destul de mult timp, am adăugat eu cu subînţeles, făcând referire la timpul trecut. Şi ştiam că şi ea îşi dăduse prea bine seama de această insinuare. Totuşi, buzele sale s-au arcuit într-un zâmbet cald şi mâinile sale, deşi reci, mie mi se păreau fierbinţi. Poate că ale mele erau aşa. Mi-era greu, pur şi simplu, să îi dau drumul.
Zgomotul telefonului meu ne-a despărţit, făcându-mă să tresar. Sau şi ea a avut aceeaşi reacţie? Mi se păruse că şi-a schimbat brusc expresia feţei, de parcă şi-ar fi amintit ceva. M-am întors, am căutat telefonul, era pierdut pe canapea şi am răspuns, observând cine mă apelează.
- Bună, Kristin.
Însă, nici nu am apucat să rostesc bine aceste două cuvinte că deja urările au început să curgă, să ţipe şi să îmi spună nu-ştiu-ce-lucruri. Greu de reprodus, vorbea prea repede. I-am mulţumit. Şi asta mă încânta.
- Ok, acum mişcă-ţi fundul în apartament şi hai – am nişte treabă cu tine azi şi nici că mă poţi refuza.
Am râs.
- Kristin, calm, de abia m-am trezit, lasă-mă să… deşi vorbeam atât de rar, s-a găsit să mă întrerupă şi să nu mă lase să opun rezistenţă.
- Nu accept nici un amărât de refuz! Îmi datorezi asta după ce m-ai lăsat singură aici fără măcar să îmi zici unde eşti. Groaznic! Nu o să ţi-o iert niciodată dacă în cinci minute nu apari în apartamentul acesta şi mă duci unde am nevoie.
Nu aş putea spune că am vorbit la telefon, pentru că tot ceea ce s-a întâmplat a fost să ţipe Kris şi apoi să îmi închidă telefonul în nas. Mă vedeam nevoit să merg într-acolo.
Privirea mea a întâlnit-o pe cea a lui Rose, îi transmiteam cât de rău îmi părea că trebuie să plec, aceasta aproape că a dat din umeri.
- Oh, dar poate ne vedem mai târziu! A zis aproape veselă.
Am chicotit.
- Nu ştiu, trebuie să merg la club, lucrez. Acum trebuie să fug, cine ştie de ce are nevoie Krisitin şi nu îmi permit să o las singură prea mult. Cine ştie ce idei îi mai vin.
S-a arătat destul de indignată, deşi nu aş putea spune cu precizie pentru ce, o citeam doar pe expresia ei. Am ghicit, într-un fel sau altul, că era din cauza faptului că lucram dar nu am îndrăznit să spun nimic cu privire la asta. Aveam un anumit program şi nu îmi permiteam să îmi iau liber pentru simplul fapt că era ziua mea de naştere. Trebuia să fiu responsabil. Şi chiar eram.
L-am salutat pe Nate, i-am făcut cu mâna foarte drăgăstos lui Rose şi am ieşit, imediat intrând în celălalt apartament. Kristin m-a întâmpinat cu nişte urlete de fericire şi îmbrăţişări sufocante, pe care le-am primit cu cea mai mare dragoste posibilă.
Era verişoara mea şi nu exista nici o îndoială a faptului că o iubeam deşi câteodată se poate spune că era destul de imposibilă. Aproape că m-a obligat să intru în duş, nici măcar nu apucasem să îi spun că îmi e foarte foame şi că vreau să mănânc ceva înainte, că deja îmi trântise uşa în nas. Am făcut baie, am ieşit, mi-am schimbat hainele şi mă pregăteam să intru în bucătărie pentru a mânca ceva când am zărit-o observându-mă cu mare atenţie.
Era îmbrăcată într-o pereche de blugi strâmţi, o bluză roşie , geaca o avea în mână, îşi prinsese părul, unghiile le dăduse cu ojă ( tot roşie ) şi era destul de aranjată. Deşi nu era dată cu fond de ten ( surprinzător ).
- Ce? Unde mergem? Am spus în apărarea mea.
- Unde? Uite-te la tine! Mergem să facem nişte cumpărături. Şi după mergem să mâncăm, faci tu cinste că e ziua ta. Şi apoi… Nu ştiu, mai vedem, am chef să ies şi chiar te voi fura pentru ziua asta, până mai târziu când vom veni acasă şi vom lua cina. Gătesc eu – a râs. Cred că îmi observase privirea îngrijorată când spusese că va găti, şi ridicasem sugestiv din sprâncene gata să sugerez că mai bine luăm cina la un restaurant.
Apoi mi-am amintit că lucrez.
- Da! Ţie îţi convine de minune, nu pot comenta. Însă eu lucrez şi nu vreau să fiu toată ziua pe drumuri, am oftat. Totuşi, dacă insişti…
Nu m-a lăsat să continui.
- Ce? – a ţipat. Nu lucrezi deloc! A zâmbit destul de demonic, aş putea spune, încât m-am văzut nevoit să o întreb despre ce naiba vorbeşte.
Åži ea mi-a explicat.
- A durat ceva să găsesc numărul acela idiot de telefon dar până la urmă am dat de el – râse. Mda, nu a trebuit decât să dau un mesaj, dar apoi m-am răzgândit şi mi-am zis că voi fi cu mult mai convingătoare la telefon. Tipul care mi-a răspuns părea destul de supărat pentru faptul că erai bolnav şi nici măcar nu îl anunţase-i! ( a ridicat iar tonul ) Dar! Nu îţi face griji, i-am explicat că nu e nimic grav doar că în seara asta aş prefera să te ţin acasă să te tratez, ştii tu – trebuie! Plus că e ziua ta, am adăugat eu. Şi el a fost stupefiat – adică, nu i-ai spus nimic despre asta şi bla, bla, bla. Mi-a zis să nu te duci azi sub nici o formă că se va enerva. De fapt, mie îmi datorezi totul, probabil i-a plăcut vocea mea.
Eram gata să protestez. Nu pot spune că mă stresa prea mult ceea ce făcuse, după cum o cunoşteam eu pe Kristin… şeful meu nici măcar nu îmi va simţi lipsa. În orice caz, nu trebuia să se bage în această chestiune. Poate eu chiar doream să lucrez, plus că îmi trebuiau banii. Dar nu am apucat să protestez pentru că m-a apucat de mână şi următorul lucru de care mi-am dat seama a fost faptul că ne aflam în mall, şi ea proba haine.
Şi da, mă plictiseam.
I-am spus şi ei asta, şi nu ştiu nici eu de ce, asta a făcut-o să râdă şi m-a băgat într-un alt raion, făcându-mă să probez o grămadă de haine. Asta mai mult mă deranja dar având în vedere că eram destul de calm, am suportat bine, doar cu câte un oftat, ici şi acolo. Adevărul este că timpul trecea foarte repede şi nici măcar nu mi-am dat seama prea bine când am ajuns să fiu încântat de ceea ce făceam. La final, am cumpărat o pereche de blugi, câteva tricouri, o pereche de adidaşi şi o giacă. Se pare că aveam nevoie de haine noi ( nu erau cuvintele mele ) iar Kristin nu şi-a luat decât o geantă. Pentru ce naiba îi mai trebuia încă o geantă, nu ştiu, dar era simpatică. Apoi am mers să mâncăm, eram uşor absenţi faţă de tot ceea ce se întâmpla în jurul nostru, dar draga de ea nu m-a lăsat decât să mănânc un sandviş şi apoi m-a făcut să plecăm de acolo, pe motiv că s-a plictisit. Asta după ce s-a uitat la telefon.
- E târziu? am întrebat-o.
- Mda, cam aÅŸa!
- Ai ceva de făcut? Am continuat cu interogatoriul.
- Da, trebuie să mergem acasă şi să îţi dau cadoul.
Am râs, mi se făcuse uşor somn, ieşisem din local şi acum ne îndreptam spre apartament, mai aveam puţin până la metrou. Îşi agăţase braţul de mine, şi curând m-a luat de mână. Mergeam aşa absenţi şi eu chiar aveam impresia că ea îmi este ca o soră, de parcă am fost întotdeauna aşa dar nu mi-am dat seama până acum. Şi, de fapt, cred eu – dacă îmi era soră cu adevărat, nu ne-am mai fi înţeles atât de bine. Oricum, ne certam în felul nostru şi asta compensa, într-un fel sau altul. Eram pe cale să devin nostalgic, căci îmi aminteam de fratele ei, când Kristin a vorbit.
- Auzi, dar cum naiba fac şi eu să trec la mate? Uite, vezi, avem o profesoară. PROFESOARĂ! Foarte idioată. Eu mă pricep cât de cât, ştii asta, şi ce crezi? M-a scos la tablă şi nu am ştiut. La drept, cine putea ştii? Era prea complicat, nu era pentru mine exerciţiul acela ( şi cine naiba m-a pus să merg la un curs de matematică? ) – ok, i-am zis că nu ştiu, m-a trecut la loc şi mi-a pus 1. Cred că mă consideră antipatică…
Şi până acasă, acesta a fost singurul nostru subiect de discuţie.

Am intrat în apartament, am aprins lumina, m-am dus la baie. Totul devenea o monotonie incredibilă. Deşi eu eram fericit şi zâmbeam ca prostul, nici măcar nu aveam idee de ce făceam asta. Mă distrasem ( incredibil ) mergând la cumpărături cu draga mea verişoară şi glumind, într-una. Tot cu gândul „ ce să prepar de mâncare”, am ieşit şi din baie, găsind-o pe Kristin în faţa mea, aproape că m-am ciocnit de ea. Avea părul prins acum şi clipea des din gene.
- Ce-i? o întreb.
- Nimic.
- Bine.
Foarte scurt. Apoi văd că mă apucă iar de mână şi mă târăşte după ea, eu amuzându-mă de efortul ei. Ne vedem amândoi în faţa apartamentului de vis a vis şi nici măcar nu am timp să o întreb „ ce se întâmplă” că intră, fără măcar să bată ( ce naiba înseamnă asta ? ). Lumină totală, zâmbete şi un „ La mulţi ani” strigat în cor.
Ar fi prea mult să spun că inima mea s-a oprit în loc, dar aş putea spune că s-a umplut de căldură înstantaneu. Imediat, parcă a început să bată mai repede, s-a oprit şi şi-a reluat cursul normal, iar eu păstram o expresie blândă pe chip. Zâmbeam, probabil, căci nu îmi dădeam seama prea bine şi sentimentul de fericire ce mă cuprinsese nu putea fi înlocuit de nimic altceva în acea clipă. Nate stătea acolo rânjind vinovat, cu ochii lui calzi şi expresia aceea pe care pur şi simplu nu puteam să o apreciez niciodată îndeajuns de mult. Îmi dădeam seama ce prieten bun era. Kristin stătuse agăţată de gâtul meu, mă sărutase pe obraz, mă îmbrăţişase şi mă făcuse să mă simt atât de iubit încât îmi venea să îi strig şi ei asta. Iar ea… Rose, stătea aproape cuminte lângă fratele ei, zâmbindu-mi… Nostalgic, ca atunci, ca mai de mult, atât de frumos şi de profund, de intens încât atunci inima mea a început să bată şi mai tare, făcându-mă să mă gândesc la cât de norocos eram… Fiind înconjurat de atâta dragoste, nu puteam reproşa nimănui, niciodată, nimic. Şi asta mă făcea să mă simt extraordinar…
Am păşit înainte, nici nu ştiu prea bine ce am zis, cred că am mulţumit, zâmbeam încă şi nu eram capabil de nimic. Şi apoi, fără să îmi dau seama prea bine de ceea ce fac, sau poate că în subconştientul meu, ştiam, dar m-am uitat la Roselyn profund, i-am cercetat privirea, ochii săi parcă îmi aparţineau, parcă citeam prin ea şi am îmbrăţişat-o. Cum se putea, să o fac cu atâta uşurinţă, nu ştiu, dar nu mi-am putut abţine instinctele, inima ce acum se zbătea cu o veselie absurdă.
„ Te iubesc” era să rostesc inconştient, dar de pe buzele mele au ieşit cuvintele:
- Ce m-aş face eu fără voi?
Şi stupid, fără să îmi dau seama, devenisem slab pentru un acest unic moment. M-am regăsit repede după propria-mi replică, deşi sufletul mi-era încă tulburat şi venea într-una întrebarea aceea: Ce am făcut să merit atâta fericire?
M-am născut. Am iubit. Am aşteptat. Iar am iubit… Şi totuşi, nu are sens, îmi erau date prea multe, la fel ca şi zâmbetele tuturor, urările şi gândurile lor, pe care le puteam citi cu uşurinţă.

Dacă ar fi fost cu putinţă să pot vorbi cu părinţii mei acum, ar trebui să le recunosc, cu părere
de rău sau nu, că mai fericit de atât nu puteam fi….