Iubire la suprapreţ

[Teh]

Vaaaaaai! Vă mulţumesc enorm pentru comentarii, de fapt noi vă mulţumim. Nu ştiu dacă sunteţi conştienţi cât de mult înseamnă o părere pentru noi, probabil că ştiţi deja ... but. Anyway, mulţam >:d<Beki, când am citit comentariul tău am avut fluturi în stomac * laughs * Mulţam, tuturor!

Lectură plăcută!

Capitolul 20

Viaţa ar însemna un mare nimic fără prietenie. O amiciţie adevărată, aproape de invincibilitate. Ceva ce ar data cu sau fără relaţii. Atunci când te gândeşti, ca şi fiinţă umană, la legături, te întrebi ce înseamnă ele cu adevărat?! Un prieten cu care ieşi întotdeauna şi căruia i te destăinui, cu care te simţi în largul tău şi îi spui adesa „frate” ? Oare doar asta înseamnă? Prea multîă superficialitate, într-adevăr.
Prietenia adevărată nu constă în ieşiri constante şi destăinuiri, nu – nu doar în asta. E mai mult decât atât. Este încredere şi totodată dragoste. O iubire ciudată, nu din aceea obsedantă şi nu te face deloc să suferi. Este o legătură mai puternică decât cea de sânge, pentru că pe aceasta din urmă nu o alegi tu. Un prieten ţi-l faci singur şi tu decizi dacă să trăieşti cu el sau nu.
Un amic adevărat te înţelege fără vorbe. Te cunoaşte fără explicaţii. Îşi dă întotdeauna seama ce este cu tine. Şi da, şi tu observi lucrurile acestea la celălalt.
Ajungi la un moment dat să te întrebi : ce am făcut să merit atâta bunătate din partea respectivului? Realizezi că exişti şi că se poate ca şi tu să însemni acelaşi lucru pentru partea opusă.
Partea bună? Întotdeauna o să existe acea legătură, prietenia adevărată nu se rupe niciodată, indiferent de obstacole.

[center]*[/center]

În acea zi, nu m-am simţit atât de bine dispus pentru a merge la liceu. Am lenevit prin pat şi mi-am făcut un ceai pentru că mă simţeam cam răcit. Speram, într-adevăr, să nu fie gripă. Kristin mersese la şcoală şi când se întorsese mi-a făcut ochi dulci, spunându-mi că ar vrea să plece să doarmă la o colegă în seara aceea. Eu eram prea extenuat pentru a o refuza. Ca să fiu sincer, m-am simţit încântat de faptul că nu mai pleca aiurea şi îmi cerea voie. Asta era oarecum exagerat, m-aş fi mulţumit şi cu simplul fapt să îmi explice unde pleacă, când se întoarce; ca o înştiinţare.
- Da, măi. Du-te, vezi să nu faci prostii pe acolo. Ah şi i-aţi şi cheia că nu ştiu dacă sunt acasă când te întorci.
A zâmbit fericită şi a sărit în pat peste mine dându-mi un pupic pe obraz şi sugrumându-mă. De abia puteam respira cu gesturile ei exagerate.
- Auzi, ce-i cu atâta fericire? Ha!? Ce s-a întâmplat azi la liceu de nu ştiu eu şi te face atât de ... Ieşită din normele veseliei? Oh, să înţeleg, a apărut vreun tip cine-ştie-cum pe acolo şi tu de abia aştepţi să ieşi la atac?, am zis pe un ton suspicios ridicând din sprâncene.
Aceasta a chicotit şi s-a ridicat din pat făcându-mi cu ochiul.
- Ce vrei? Sunt şi eu adolescentă! N-am voie să trăiesc ca lumea?
Am dat din umeri.
- Apropo, ştii că duminica asta e 11 octombrie, nu? Ar trebui să ştii foarte bine lucrul ăsta şi să nu te duci la serviciu că altfel fac ca trenul! A ridicat tonul după care a scos sugestiv limba la mine şi a fugit din cameră, trântind uşa după ea. Mai târziu am auzit-o ieşind şi din apartament şi atunci m-am ridicat şi eu din pat.
Mda. Ziua mea de naştere. Îmbătrânisem, clar. Mi-a venit să râd la acest gând. Nu eram, oricum, deloc încântat de acest lucru. Nu aveam chef de petrecut o zi de naştere, ca la carte sau nu, era pur şi simplu o altă duminică obişnuită în care eu împlineam 19 ani.
Am privit pe fereastră şi am observat că cerul era destul de întunecat, am oftat şi am decis să mă îmbrac. Probabil urma să plouă, dar nu asta mă deranja acum. Aveam chef să vorbesc cu Nate, aşa că urma să merg după el şi în gaură de şarpe. Pe naiba, probabil era la teatru la ora asta, nu? Nici nu îi mai ştiam bine programul, fusesem şi eu prea ocupat, să spunem aşa.
Am optat pentru o pereche simplă de blugi, un tricou şi geaca, apoi am ieşit din apartament. Am vrut să bat la uşă mai întâi, dar mi-am zis că mai bine îl sunam. Suna foarte ciudat dar nu voiam să o văd chiar acum pe Roselyn. Nu după faza în care ea nici măcar nu s-a uitat la mine. Eram aşa un laş, uneori. Mi-era teamă de ceea ce mi-ar fi putut transmite ochii ei azi. Şi era clar că eu nu doream să o văd atât de indiferentă faţă de mine. Gândul că nu aş mai putea-o tulbura, nici măcar enerva vreodată, mă ataca până în măduva oaselor şi mă despica în miliarde de părţi, făcându-mă un nimic în faţa acestei lumi imense.
A răspuns după al doilea apel, amicul meu.
- Salut, bine că te-ai trezit să-mi răspunzi. Ai treabă?
Mi-am imagiant că deja zâmbea foarte larg, chiar înainte ca el să vorbească.
- Salut- salut! Nu aveam telefonul lângă mine, de fapt tocmai am terminat ( în mare parte ) pe aici. Sunt la teatru, spuse cu o voce foarte entuziasmată, cum era întotdeauna când era adusă în discuţie „treaba” lui.
- Aha, ia lasă tu tot ce faci că te scot la prânz ( stai, nu ştiu dacă e prânzul , dar nu asta contează ).
A râs.
- Mda, mă scoţi la masă dar plătesc eu? Mi-a amintit de o veche glumă pe care i-o făcusem într-o zi, nu se supărase – evident, dar ne amuzaserăm copios.
Cam pe anul trecut când am împlinit eu 18 ani, am ieşit undeva şi eu eram lihnit aşa că am comandat o grămadă, la fel şi el. Şi la final i-am zis că nu am niciun ban aşa că a trebuit să plătească el tot. Mai târziu, am primit o amendă de la un poliţist şi a trebuit să o plătim pe loc, doar că Nate nu mai avea niciun ban la el, atunci mi-am scos portofelul şi am făcut onorariile. Bineînţeles, au urmat nişte tunete şi i-am zis că voiam doar să mi se facă cinste.
- Haide mă, cum aşa? Când am făcut eu ceva asemănător? Mă cunoşti, doar... Hai, lasă asta, vezi că în cinşpe minute ajung.
Înainte să îi aştept confirmarea, căci orice s-ar fi întâmplat ar fi acceptat, am închis şi am urcat în lift, am luat un taxi şi m-am aflat curând la locul cu întâlnirea. Nate era chiar acolo, tocmai se uita la ceas când am ajuns lângă el.
- Ai întârziat două minute, a spus pe un ton serios şi teatral. Mi-am cerut scuze imediat.
- Şi, ce-i cu tine, omule? Nu cred eu că mori de foame!
I-am făcut cu ochiul şi ne-am îndreptat paşii spre dreapta, pe trotuar. Ceva mai departe era o cafenea şi eu chiar aveam nevoie de un alt ceai. Începusem să strănut, iar şi simţeam că dacă îmi faci vânt o să cad pe jos. Probabil mă încerca şi un fel de febră.
- Oh, nimic. Ştii, aveam chef să ies şi să vorbesc cu tine, a trecut ceva vreme de când am făcut ultima dată asta.
A aprobat tonul meu uşor îngrijorat şi a adăugat şi el, rapid.
- Mda, ai şi tu dreptatea ta. Am fost ocupat. Şi tu la fel, cred. Dar ce naiba ai păţit? Ai o faţă... A gesticulat ceva din mâini şi s-a uitat urât la mine, de parcă m-aş fi neglijat. I-am făcut cu ochiul, arătându-i spre localul unde voiam să mergem. A consimţit.
- Nu am nimic, mă-ncearcă o răceală. Nu sunt distrus fizic, sau cel puţin nu eram. Sufleteşte, se cunoaşte ce stare am.
Încercând să schiţez un zâmbet, am reuşit să scot o strâmbătură de la el. Probabil nu îmi ieşise gestul aşa cum ar fi trebuit.
- Eu nu te înţeleg, pe bune. E soră-mea, şi normal că am unele reţineri dar dacă o iubeşti atât, ce naiba te opreşte? Înţelegi că eu sunt pus mereu între ciocan şi nicovală...
Nu era nevoie să îi fac desene ca să poată pricepe despre ce vorbesc. Aveam o încredere extraordinară în el. Timp de atâţia ani fusese singurul care mă înţelesese perfect în orice, chiar şi atunci când îi explicasem care fusese faza cu Roselyn. Nu avusesem nicio reţinere pe acest plan, ştiind cât de bine mă pricepe. Fusese cam egoist din partea mea, o recunosc. Şi totuşi, Nate nu mi-a reproşat niciodată nimic.
- Ce vrei să fac? Am şi eu o limită şi doar îmi cunoşti orgoliul, nu am cum să îl dau la o parte de două ori! Ah, apoi – ea e atât de fericită cu Victor, ce drept am eu? Ea şi-a găsit tipul perfect. Nu putem nega, aşa stă situaţia, drăguţ, frumos, cu personalitate, nu face niciodată greşeli. Ce pot adăuga? Îl cunoşti şi tu şi nu poţi să negi: îl simpatizezi şi îl consideri ideal pentru Rose, am zis pe un ton iritat – pe care, deşi încercasem să îl disimulez, nu reuşisem.
Nate a început să râdă, probabil de gelozia mea, şi am cotit spre stânga, intrând în cafenea. Am comandat amândoi câte un ceai, aşezându-ne confortabil la o masă în apropierea unei ferestre.
- Îmi place Victor, o recunosc, Eric. Se comportă exemplar cu Roselyn, aceasta chiar vrea să îi destăinuie „ faza cu drogurile”, are atât de multă încredere faţă de el. Eu nu sunt prea sigur, cum ai zis, există limite. Oricum, el e un băiat bun. Nici tu nu o poţi nega.
De ce să mint? M-a deranjat tonul lui obiectiv şi foarte liniştit, de parcă era un lucru absolut normal ca idiotul de Archibald să umble cu surioara lui.
- Oh, da! Perfect, asta trebuie să mai facă şi îmi ia absolut totul, soră-ta! E o egosită, scuză-mă că îţi zic. În ultima perioadă chiar aveam impresia că ăsta era singurul lucru care ne mai unea, un secret ca acela. Acum, pe dracu – nimic! Chiar vrea să mă depărteze total de ea, foarte frumos! Oh, şi lasă-mă să îţi zic, nu mă interesează cât de bun e, mă doare în paişpe de el. N-aş vrea să-l mai văd, mă calcă pe coadă de fiecare dată când îl întâlnesc! Am replicat furios, încercând să nu mă ridic de pe scaun.
Nate a zâmbit spre chelnerul ce se hotărâse să îmi ignore pornirea. Nu vorbisem atât de tare încât să îmi atragă atenţia. Am sorbit puţin din ceai şi parcă m-am mai liniştit.
- Surioara mea e tare egoistă, o recunosc. Dar... Eric, noi o iubim oricum, nu-i aşa?
Sclipirea din ochii lui m-a înfiorat. Am oftat şi am dat pozitiv din cap, avea dreptate- orice s-ar fi întâmplat... Eu nu aş fi încetat să simt ceea ce simţeam pentru ea.
- Ştii, s-a întâlnit cu două dintre „fostele prietene” într-un club şi a trebuit să le dau o mână de ajutor să o lase în pace; încercau să îi pună droguri în băutură, halal amice. Nu ştiu ce căuta cu ele şi nu vreau să mă gândesc, dar sper că după asta nu o să o mai caute niciuna din ele.
Nate s-a crispat uşor dar am observat că nu este uimit de remarca mea. A luat ceaşca din faţa sa şi a gustat puţin, apoi lăsând-o jos a vorbit.
- Le-ai bătut? Cred că uneori te implici prea mult, să nu îţi faci probleme – Eric Eyed, a ridicat uşor tonul, molestându-mă, apoi a făcut o pauză şi a vorbit din nou. Dar îţi mulţumesc că ai grijă de ea, înseamnă mult pentru mine. Noroc că erai şi tu în localul ăla, nu?
Am oftat. Uitasem că amicul meu habar nu avea de acea parte schimbată din viaţa mea.
- Omule, acolo lucrez. M-am angajat într-un club d’ăsta ca barman.
Cum era de aşteptat, s-a încruntat scrutându-mă din priviri. Am zâmbit, pentru că nu puteam reacţiona altfel.
- Oh, şi eu acum aflu? Dacă aveai nevoie de bani..., a început vechea replică pe care o (cam) uram.
- Stop, stop. Dacă am nevoie de bani îi câştig şi singur, lasă-mă să termin şi eu cu studiile apoi o să îmi iau ceva mai bun, acum e tot ce pot prinde.
Am tăcut amândoi, privind pe fereastră. Un moment nostalgic s-a înfiripat între noi, de parcă am fi adus brusc înapoi trecutul, era o aură tristă pe lângă noi.
- Nu vreau să suferi mai mult decât e necesar, ştii? Eşti prietenul meu, e normal să cred asta. Întotdeauna ai putut conta pe mine, nu înţeleg de ce nu apelezi la ajutorul meu!
Spusese acestea fără a mă privi, nici eu nu mi-am întors atenţia spre el. Ci tot privind în afară, i-am răspuns.
- Ce spui? Tu eşti singurul la care vin când am probleme. Nu tu mă cunoşti cel mai bine? Şi nu îţi face griji... Singura boală pe care o am se numeşte „ Lipsa gravă a iubirii lui Roselyn”, în rest sunt O.K.
A râs la remarca mea şi ne-am întors iar unul spre celălalt, începând o discuţie despre ceea ce a mai făcut el la teatru în ultima perioadă. Trecuse destul timp de când stăteam acolo, el mi-a cerut numele localului în care lucram. M-a întrebat ce mai face Krisitn, cum o duce , etc. Eu i-am explicat despre fratele ei şi cât de ataşată este de el, şi până la urmă am început să vorbim despre trecut, despre când eram mai mici, despre părinţii mei. Niciodată când discutam cu el nu mă îndurera subiectul acesta.
- Şi Bridget? N-am mai văzut-o pe la tine.
M-a întrebat în cele din urmă, pe picior de plecare. Am plătit eu consumaţia, după o mică ceartă cu el, şi apoi am ieşit de acolo.
- Ah? Bridget? Ştii că nu e frumos să foloseşti oamenii! Am încetat să o mai fac, îmi pare rău pentru ea, m-am agăţat cât am putut de aceasta... Devenisem uşor dependent, pentru că era singura mea legătură cu Rose. A făcut prostia să aducă în discuţie familia mea, Kristin s-a înfuriat, etc., etc. Am terminat-o de tot cu ea. Ştii şi de ce am reuşit să mă desprind, nu?
A dat din cap.
- Vară-ta asta te ajută o grămadă cu tot. Trebuie să înţelegi, totuşi, ea nu e Jack.
Am oftat la tonul său mustrător.
- Crede-mă, ştiu. Şi tu cunoşti cât mă irită rudele care îmi amintesc de trecut. Dar ea e la fel ca mine, în sensul că şi ea a pierdut pe cineva drag. Oh, şi pe cealaltă parte... Seamănă atât de mult cu Roselyn! Incredibil, înfăţişarea le desparte, evident. În rest... Aveam un zâmbet larg şi chicoteam în timp ce spuneam acestea.
- Aoleu, aceleaÅŸi ieÅŸiri, egoism...
- Şi toane? L-am completat. Dap! Am exlamat rapid. Nici nu observasem când ajunseserăm în faţa locului de unde îl întâlnisem. Era destul de târziu, nici ploaia nu o observasem prea tare. N-aveam umbrelă, bine că îmi luasem geaca.
- Eu trebuie să plec, m-ai luat din treabă şi acum trebuie recuperat. Ah, stai să îl sun pe Victor să îi spun să aibă girjă de Roselyn, cum eu întârzii.
Am scrâşnit din dinţi. Pe dracu, trebuia neapărat să îmi strice ieşirea asta cu idiotul acela! Şi ce fusese cu glasul acela total amuzat?
- Oh, minunat! Da, sună-l! De ce nu? Superb, cineva trebuie să aibă grijă de ea. Ah, prefă-te că nici nu sunt aici! Nu mă deranjează!
A început să râdă şi între timp a răspuns şi Archibald la telefon.
- Oh, Victor, scuze de veselie. Aşa, ăă, ştii ? Eu nu pot ajunge prea devreme azi acasă, ai putea să ai grijă de surioara mea mult prea (ne)descurcăreaţă? Te rog mult! Poţi să îi dai şi ceva de mâncare? Ok, mersi.
A închis şi m-a privit, cercetându-mă. Am oftat.
- Sunt bine, mă. O să mă duc şi eu acasă şi o să mai beau un ceai după mă culc şi ăla sunt.
Tonul meu înfrânt părea să îl amuze. Ne-am salutat iar eu am plecat spre apartament, cu ploaia ce mă uda straşnic, din cap până în picioare. Nu mă deranja prea tare dar avea să o facă mâine când urma să am o gripă demenţială. Însă, azi nu voiam să mă gândesc la asta.
Paşii mei cunoşteau prea bine drumul aşa că nu necesitau atenţia mea. Nu îmi amintesc câte secunde, clipe – minute, au fost până ce am ajuns în apropierea blocului dar ştiu că atunci m-am trezit şi am rămas pironit blocului din cauza acelei imagini.
Victor stătea la intrarea din clădire şi dincolo de el, Rose. Vorbeau. El era udat de ploaie iar ea se chinuia parcă să îi explice ceva. Părea atât de... Romantic. Tainic. Dureros, pentru mine. Am rămas locului, parcă neputându-mi mişca picioarele, simţindu-mă – poate pentru prima oară, cu adevărat – înfrânt. Ratat. De parcă totul se terminase pentru mine.
Da, de parcă pierdusem totul.