Iubire la suprapreţ

[Teh]

Mulțumeeeeeeeeeeeeeeesc pt. comentariu Raluca. Și mulțumesc tuturor care citesc, de asemenea >:d<.
Am venit cu următorul capitol, care... sper să vă placă. Lectură plăcută!

Capitolul 14

Nu ai învăţat deja? Nu te-ai prins? Nu ai priceput?
Viaţa e nedreaptă, te joacă pe toate părţile. Pentru ea, tu eşti doar o altă piese pe care o joacă la cazino. Aruncă zarurile şi, odată cu ele, tot ceea ce ai întreprins tu, eu, noi, până atunci. . .
Partea proastă?
Ei bine, partea proastă este că nu ai ce să faci în legătură cu acest lucru. Pur şi simplu se întâmplă, nimeni nu poate să controleze asta. Destinul, viaţa – ceea ce ţi se întâmplă. Se spune că atunci când vrei să faci ceva cu foarte multă ardoare, atunci reuşeşti – că puterea se află la nivelul minţii, odată ce vrei să faci ceva, o să poţi, o să îl întreprinzi. Este o glumă. Oricât ai încerca, nu o să reuşeşti. Pentru că, viaţa deja a decis pentru tine.
Dacă este să mori, o să mori oricum; chiar dacă îţi doreşti să nu o faci.
Aşa se aplică regula şi în celelalte categorii ale existenţei tale... Dacă este să pierzi pe cineva, o să o faci.... Chiar dacă e vina ta sau nu, chiar dacă îţi doreşti sau nu....

*

- Ştii, Kristin! Ăla nu e un liceu de arte, este un liceu mixt, să spunem aşa, în care intră şi profilul de artă, unde sunt combinate cele trei : desen, muzică şi teatru. Nu există o categorie pentru fiecare, ce Dumnezeu! Iar i-ai minţit pe ai tăi?
Cred că era trecut de miezul nopţii când eu aveam această discuţie cu verişoara mea, Kristin. După ce am mâncat - înainte de asta am avut parte de un experiment eşuat din partea copilului pe care trebuie să îl dădăcesc ( i-a venit o idee magnifică prin care a încercat să gătească şi, ca urmare, pereţii mei au fost vopsiţi în paste şi sos – cum? Doar ea şi Dumnezeu ştie ) , ei bine, m-am băgat în pat pentru a dormi, eram obosit şi aveam de gând, în principiu, să merg la liceu mâine. Este de la sine înţeles că m-am învârtit pe toate părţile şi nu am putut nici să închid ochii pentru că auzeam într-una câte un „bang”, câte un „ pic” şi începeam să devin foarte nervos. Nu ştiu ce făcea bruneta, am presupun că despacheta, dar făcea un zgomot infernal. În final, am reuşit să aţipesc, eram prin pe jumătate în lumea viselor şi pe cealaltă în realitate, dar se părea că nu mai avea să dureze mult, şi aveam să adorm. Sunetele produse în camera alăturată se terminaseră, deci eram fericit. Eh, chiar atunci – buff! Se deschide uşa şi este trântită la perete, foarte violent. Câteva secunde niciunul dintre noi nu a zis nimic, ne-am privit în tăcere ... Apoi, am început fiecare în râs. Eu într-un gest isteric prin care încercam să mă abţin, să nu cumva să o strâng de gât şi ea... Presupun că era amuzată de gestul ei frumos. A închis uşor uşa şi s-a aruncat în pat, lângă mine. Fără pic de jenă, s-a băgat sub cearceaf şi mi-a luat perna, anunţând că ea doarme aici. Atunci, normal că m-am enervat şi nu am zis nimic.. Doar m-am ridicat din pat şi am luat o altă pernă, punându-mă apoi la locul meu.
Astfel, am ajuns să vorbim despre unde mergea ea la liceu, pentru că liceul de arte pe care îl ştiam eu era cam la marginea oraşului şi nu prea aveam de gând să o duc în fiecare dimineaţă până acolo. Am aflat aşa că, de fapt, ea era înscrisă la acelaşi liceu la care mergeam şi eu. Era o pacoste.
- Ştiu, Eric! Crede-mă că ştiu că nu e liceu de arte, mă doare-n paişpe. Crezi că nu m-am uitat pe hartă? E la dracu-n praznic liceu’ ăla stupid, no way! Plus că, eu vreau să merg în acelaşi loc ca şi tine, eşti popular – nu? Trebuie să mă infiltrez în lumea ta şi apoi...
Am chicotit şi aceasta a continuat cu nu ştiu ce baliverne despre faptul că popularitatea era cel mai important lucru posibil existent...
Stăteam întinşi şi ne uitam la tavan, pe întuneric – desigur. Kristin aproape că se lipise de mine şi eu m-am declarat fericit că nu eram vreun obsedat sexual, altfel cine ştie cum ar fi decurs această scenă total inocentă. Plus că nici nu mă puteam gândi la micuţa asta altfel decât ca la o surioară, ceea ce aş zice că era reconfortant. Ce-mi venea să o dau jos din patul meu.
- Auzi, vreau să dorm. Mai taci!
Într-un final, n-am mai putut rezista toată convorbirea asta, din partea ei bineînţeles. Aşa că am anunţat-o, într-un fel sau altul, că vreau să mă odihnesc. A pufnit şi a mormăit ceva de neînţeles şi după mi-a spus : „noapte bună”. I-am răspuns în acelaşi mod şi am pupat-o pe obraz. O mişcare foarte greşită din partea mea, pentru că s-a agăţat de gâtul meu şi aproape că m-a strangulat.
E de înţeles că de abia m-am putut odihni toată noaptea....

Ceasul meu deşteptător suna într-una; proastă idee să îmi iau un ceas deşteptător, cred că o să îl scot din funcţiune. Am vrut să deschid ochii dar parcă nici putere pentru aşa ceva nu aveam. Aşa că m-am întors pe o parte .... Nu era deloc confortabil. M-am întors şi pe cealaltă, încercând să trag perna pe de-asupra capului; dar nu puteam să mă mişc.
Ce naiba?
Un trup stătea exact lângă al meu, nemişcat şi total în calea mea. Uitasem complet de vară-mea. Am oftat şi am sărit din pat, stingând aparatul zgomotos şi dându-i un bobârnac în frunte lui Kristin.
Nicio reacţie. Am mai scos un oftat şi am făcut vreo două ture prin cameră pentru a-mi căuta hainele pentru liceu, nu ştiam unde le pusesem. Aveam de gând să merg să fac un duş, dar mai înainte trebuia să o trezesc pe prinţesa asta.
Am urlat odată, de două ori. Nicio reacţie. Acest lucru începea să mă sece.
- Eric, omule, cine e tipa asta din dormitoru’ tău?
Aveam câteodată câte o revelaţie din aceasta, nu ştiu cum îmi trecea prin cap- eram, clar, genial. Am strigat cât de tare am putut, şi se părea că avusese efect. Nu tonul vocii, cuvintele şi înţelesul lor. Bruneta a sărit imediat din pat şi a început să se uite în jurul său, buimăcită. Părul îi stătea în toate direcţiile, avea cearcăne şi pijamaua stătea ca naiba pe ea, foarte şifonată şi dezordonată.
Avea ochii întredeschişi şi încă îşi mişca capul dintr-o direcţie în alta, încercând să priceapă ce se întâmpla.
- Fato, nu mai sta aşa că trebuie să mergem la L-I-C-E-U. Merg să fac duş.. Şi nu te mai uita aşa la mine, deja suntem în întârziere.
A dat din umeri şi a căscat, fără ca măcar să mă bage în seamă. Era prea adormită pentru aşa ceva, iar eu nu aveam chef să stau să mă cert cu ea şi să îi explic faptul că nu o să o trezesc eu îi fiecare dimineaţă. Plus că era una dintre acele persoane care erau foarte greu de sculat din pat, ceea ce nu era deloc convenabil. Mi-am lăsat gândurile la o parte şi am intrat să fac un duş rapid şi călduţ, pentru a mă mai dezmetici. A durat foarte puţin să mă schimb, să îmi aranjez puţin părul ( nu că ar fi avut vreun efect ) şi să îmi pregătesc o mapă pentru orele ce urma să le am azi.
- Kristin, grăbeşte-te!
Azi aveam de furcă cu toate. Trebuia să o plimb pe Kristin prin oraş, să merg să îi fac o comandă pentru uniformă – cum de nu mă gândisem la asta până acum? Să îi explic lui Bridget că verişoara mea o să stea la mine o perioadă... Aa, da! Brid. Ar trebui să o sun să îi spun că întârzi puţin. Tocmai când pusesem mâna pe telefon să o apelez, micul obiect a început să sune. Era chiar blonda.
- Da?
Am răspuns aproape sec şi am fost întâmpinat de un val de scuze şi nu mai ştiu ce vorbe, pe care nici nu le-am priceput. Mi-a explicat că nu vine azi la liceu pentru că... ( nu am înţeles prea bine de ce ) , iar eu m-am mulţumit să o aprob şi să îi spun că o iubesc, porcării pe care i le spuneam destul de des. Chiar când am rostit asta şi am închis telefonul, Kristin a apărut pe uşă şi s-a încruntat.
- Mincinos mare ce eÅŸti!
Uimirea m-a lovit din plin. Nu pentru că acum arăta complet diferit, aranjată, dată cu anti-cearcăn, etc., ci pentru că era îmbrăcată în uniformă. Am tras un zâmbet larg şi i-am propus să mă urmeze şi să tacă. Ceea ce a şi făcut. Nici nu a avut rost să o întreb de ce era îmbrăcată aşa, pentru că mi-a explicat ea. Şi, la urma urmei, la ce mă aşteptasem?
Era vorba de Kristin. Tipa pregătită pentru orice când era nevoie.
Şi dacă nu ne grăbeam, întârziam sigur. Pe mine mă durea în cot, dar nu era prea drăguţ din partea ei să întârzie din prima zi.
- Chiar la fix, în două minute se intră la oră. Îţi ştii programul?
Ajunsesem în incinta liceului şi uşile de la clădire erau deschise, deci nu avea să fie nicio ceremonie azi, am intrat fără să mai aşteptăm, cum de altfel se părea că o făcuseră şi mulţi alţii. Ne îndreptam spre clasa ei când i-am adresat această întrebare. A zâmbit larg şi mi-a dat replică doar prin priviri : da, normal. Cu cine crezi că vorbeşti?
- Am literatură, cu una sau unul, Flaeming.
I-am explicat că era profesor. Pe care l-am şi prins ulterior pe culoar şi a fost de acord că ar trebui să o conducă el la clasă pe domnişoara asta plină de sine, pe care profesorul a numit-o : verişoara drăguţă a lui Eric. Ei bine, eu şi „tipul” ne cunoşteam de multă vreme, făcusem în primul an literatură cu el ( şi cum era ceva mai tânăr ) ne înţelegeam de minune. Era un idiot cu diplomă, dar nu aveam de gând să mă stresez eu din cauza asta; sau a aspectului său dezordonat şi cam neîngrijit. Am fugit la mine în clasă, şi am stat acolo toată ziua. Nici nu ştiu de ce, poate de teama unui tsunami ce sigur se afla pe holurile liceului...
Când orele s-au terminat ( chiar am stat până la sfârşitul programului propriu zis, de altfel – o altă zi pierdută degeaba, foarte plictisitoare ), a trebuit să mă îndrept spre clasa verişoarei mele, să o iau. Normal. Cum altfel? Nu o iubeam eu pe ea, mai mult ca orice? Sigur.
- Frate, nu mergi?
M-a strigat Nicholas vioi iar eu am dat din cap în semn negativ şi i-am spus că trebuie să o adun pe Kris. Bineînţeles, a urmat un val de întrebări infinite : cine, ce, unde, când, şi cel mai important : cum arată? Nu am răspuns la niciuna; dar asta nu l-a oprit pe bunul meu coleg să mă urmărească, cu pretextul că doar voia să meargă cu mine spre casă, în fine.
O profesoară tocmai ieşise din clasă, iar eu am deschis rapid uşa şi am zâmbit larg. Toate feţele s-au întors spre mine şi deja am auzit chicoteli. Bineînţeles, ce onoare! Vai! Eram prea prost dispus să iau în seamă toate aceste lucruri; normal, se gândeau cum de au venit doi tipi din ultimul an la ele în clasă, cum – doi tipi aşa de faini, vai! Desigur, pe mine mă cunoşteau ( cine nu o făcea ) ? Dar se întrebau, mai mult ca sigur , cine era blondul ăla cu părul şaten, destul de drăguţ, care mă urma. Oh, era minunat.. De abia aşteptam să mă car de aici.
- Kristin, hai.
Au fost singurele două cuvinte pe care am fost în stare să le rostesc. Fata a venit foarte repede şi s-a agăţat de braţul meu, obligându-mă să îi car ghiozdanul. Nu m-am putut împotrivi, cum era de înţeles.
Am mers puţin, şi încă puţin... Apoi am realizat că sunt privit foarte insistent şi m-am încruntat. Uitându-mă odată la verişoara mea şi odată la colegul meu, am înţeles care era problema. Am oftat şi am anunţat, pe un ton ce contura extraordinar de bine, plictiseala.
- Ea e Kristin, vară-mea; el e Nicholas, dar ai face bine să îi zici Nico, colegul meu.
Blondul a spus ceva, probabil : încântat, sau ceva asemănător însă nu am înţeles. Kristin nu a făcut vreun efort pentru a spune vreun cuvânt, mai degrabă l-a ignorat. Era, evident, cu nasul pe sus, plină de ea şi aşa mai departe. Se înţelegea, doar era rudă cu mine. În unele privinţe semănam prea tare; mi-era frică doar de faptul că tipului acestuia i se încinseseră călcâiele după drăguţa de Kris şi ştia unde locuiam... Iar eu nu , chiar NU aveam chef să îl am şi pe acesta pe cap. M-am bucurat când a trebuit să o ia în altă direcţie şi am rămas doar eu cu brunetă.
- Vărule, nici nu mi-a venit să cred. Când le-am zis ălora de la mine din clasă ( nişte rataţi, că veni vorba ) că eşti vărâ-miu, au rămas mască... Când mi-a anunţat Flaeming prezenţa, toţi erau gură cască; pentru că auziseră numele de Eyed. Iar eu le-am râs în nas, cum am putut eu mai bine. A fost aşa de distractiv! Şi totuşi, m-am plictisit. Nu ştiam în ce clasă eşti că aş fi venit să te vizitez.
Am tăcut amândoi în restul drumului spre casă; ajunşi acolo nu am făcut mare lucru. Ea s-a pus să deseneze nu ştiu ce, la ea în cameră, iar eu am pierdut vremea făcând curat în bucătărie ( după dezastrul pe care îl provocase domnişoara ) .
La un moment dat, am auzit soneria sunând. Odată, de două ori. Devenea exasperant. Pentru că terminasem de făcut curat, am mers să deschid. Mare mi-a fost surpriza când am văzut ce era pe hol. O pereche de pantaloni aruncaţi pe un scaun, o bluză prin altă parte... Oh, şi îşi scosese şi nişte pantofi.. Pentru ce Dumnezeu le împrăştiase pe aici? Deja începusem să mă enervez, aşa că atunci când am deschis uşa, am făcut-o cu destul de multă agresivitate.
Cineva mi-a sărit la gât chiar înainte să pot reacţiona. Buzele ei le-au întâlnit pe ale mele, iniţiindu-le într-un sărut ce voia să fie pasional. Şi-a strecurat mâinile în părul meu şi a început să tragă, de parcă venea sfârşitul lumii. Am strâns-o în braţe şi mi-am plimbat limba prin gura ei, un gest ce devenea monoton. Cu piciorul, am avut grijă să trântesc uşa. Şi aş fi continuat, probabil, să o duc în patul meu, dacă nu s-ar fi împiedicat de perechea aceea de pantofi roşii.
- Ce-s ăştia?
A strigat imediat, expresia feţei schimându-i-se instantaneu; ochii i se măriseră şi cred că se pregătea să îmi dea o palmă, fără să aştepte alte explicaţii. Chiar în acel moment, bruneta a ieşit din camera ei ( şi era îmbrăcată într-o pereche de pantaloni foarte scurţi şi un maieu ce îi scotea formele în evidenţă ) , strigând la mine că vrea ceva de băut.
Şi de aici, a început tot balamucul! Doamne, ajută-mă să fac faţă.
Bridget a început să ţipe, să îi dau explicaţii, ce însemna asta. Eu încercam să îi spun că ea este verişoara mea, dar nu mă lăsa să deschid gura, aruncându-mi în faţă faptul că hainele acelea spuneau totul, că nu ştiu ce naiba mai visa ea. Kristin începuse să râdă, aruncând paie pe foc.. Îmi venea să urlu; dar, chiar în acel moment, sătulă de zgomotul ăla infernal, Kristin a deschis uşa şi a luat-o pe Bridget de bluză, aruncând-o afară. Totul s-a petrecut prea repede, nici nu am avut timp să reacţionez, a târât-o afară, a azvârlit-o şi a închis uşa după ea.
Ce naiba?
Buzele mele se mişcau într-un mod bizar, mi le muşcam ca să nu încep să râd. Amuzamentul îmi intrase până şi în piele. Kristin se încruntase, dar – văzându-mi expresia, a început să râdă cu zgomot.
- E iubita mea, ÅŸtii.
A fost singurul lucru pe care am putut să îl spun. Aceasta a dat din umeri.
- Ia să nu mai fie că nu îmi place de ea.
A făcut o pauză, îndreptându-se spre dormitorul ei.
- Mai bine te-ai duce după ea, s-ar putea să facă cine ştie ce şi nu vreau să o am pe conştiinţă.
A trebuit să fiu de acord cu această ultimă afirmaţie, aşa că am ieşit şi am prins-o pe Brid chiar când voia să intre în lift. Ciudat, nu începuse încă să plângă. A început să mă lovească cu pumnii în piept şi să îmi strige că eram un ticălos, că nu o meritam, că nu mai ştiu ce lucruri... insulte de tot felul, pe care –nu credeam că era posibil să le rostească. Mai că îmi venea să o las acolo şi... Dar chiar în acel moment, a apărut Nate şi se uita la noi cu o expresie oarecum amuzată. A trebuit să oftez şi să îi dau un sărut blondei, ca să o fac să tacă şi să termine cu aceste accese de violenţă. Prietenul meu a trecut mai departe – şi chiar când l-am auzit închizând uşa, am întrerupt sărutul.
- E vară-mea, dacă nu mă crezi, nu mă interesează. Ce naiba, nu mă laşi nici să îţi explic, ţipi la mine şi totodată la ea, cum crezi că s-a simţit? Dacă asta vrei, să te las în pace – află că pot să o fac.
Nu ştiu cine se credea ea ca să îmi facă mie o asemenea scenă. Stăteam în hol, chiar în faţa liftului. M-am întors şi m-am îndreptat spre apartamentul meu, părând – probabil – profund îndurerat. Îmi venea totuşi să scap odată de Bridget, începea să mă calce pe nervi. Nici nu mă gândeam vreo secundă că nu avea să fugă spre mine şi să mă îmbrăţişeze. Normal, asta a şi făcut.
- Eric! Iartă-mă.. te rog. Nu am vrut... Nu mi-am dat seama... Nu mă părăsi... Te rog...
Ce ajunge să spună o fată îndrăgostită, plină de iubire. Mi-a părut rău pentru ea, şi totuşi nu aveam ce să îi fac. Dacă şi eu ştiam ce înseamnă să suferi, atunci să afle şi alte persoane.
După ce am convins-o că lucrurile merg OK între noi, Brid şi-a luat tălpăşiţa anunţându-mă că a fost prea mult pentru o zi, pentru ea. Iar eu am fost fericit, nu cred că puteam suporta încă o scenă între ea şi vară-mea.
Altă surpriză, ziua nici măcar nu avea să se termine. Când intram în apartament, Kristin ieşea.
- Unde pleci?
Am întrebat-o pe un ton în care era conturată mirarea.
- Afară. Am întâlnire.
Am rămas stupefiat. Ce naiba, unde se credea fata asta, să facă ce vrea ea, cum are chef?
- Cu cine ai tu întâlnire?
Încercam să îi explic că nu are voie nicăieri şi tocmai voiam să îi interzic să plece undeva, când mi-a dat o replică care m-a făcut să intru în casă, să tac din gură şi să mă gândesc la trecut.
- Uite ce e, tu nu eşti frate-meu ca să îmi zici ce să fac. Nici mama, nici tata. Nici măcar ăştia doi nu ar putea să îmi interzică mie ceva. Fac ce vreau; acu’ mişcă din faţa mea, fără supărare- pur şi simplu vreau să ies.
În mod normal aş fi băgat-o cu forţa în apartament. Dar acesta nu era un caz normal. Nu eram fratele ei; ştiam asta. Doar murise şi el, odată cu părinţii mei.
Ce nevoie aveam acum de Roselyn, simţeam nevoia să vorbesc despre asta, să îi spun ceva, orice. Fie doar să stau lângă ea, să o ţin de mână... Sau.. Doar să o privesc. Să ştiu că este alături de mine. Împins de cine ştie ce sentiment din mintea, sufletul, inima mea... Am apelat-o cu număr ascuns. Nu ştiu dacă a sunat, aşa cred – dar am închis rapid şi am aruncat telefonul pe undeva.
M-am băgat la mine în pat şi am adormit. Ştiu că m-am trezit târziu, când a apărut şi Cenuşăreasa, cu mult trecut peste miezul nopţii.
- Am fost îngrijorat.
Îmi venea să ţip la ea şi să îi trag, poate, şi o palmă pentru faptul că a plecat aşa şi că a umblat cine ştie pe unde. Totuşi, nu asta mi-a ieşit pe gură. Duhnea a alcool, dar nu ştiu dacă era beată. Am îmbrăţişat-o şi ceva în atitudinea ei îmi spunea că avea să plângă.
- Nu plâng, prostule. Fratele meu nu m-ar lăsa niciodată să fac aşa ceva. Nu ştii? Ai mei zic că eram prea mică atunci când a murit , ca să îmi mai amintesc de el... Dar ce ştiu ei! Ştiu ei ceva? Habar nu au! L-am iubit, aşa mică cum eram... Ştii? Nu îmi mai amintesc nimic din acea perioadă decât de el, e prea viu în amintirile mele... Dacă mă întrebi de am făcut acum o săptămână, n-am habar... Dacă mă întrebi cum a fost la plajă, acum nu ştiu câţi ani, când am mers cu Jack, atunci aş putea să îţi descriu fiecare detaliu....
Nu am avut cuvinte pentru ceea ce mi-a zis, cine ar fi ştiut ce să spună în astfel de cazuri?
Am strâns-o tare de tot în braţe şi am iertat-o, pentru seara asta, că plecase aşa – fără să ştiu de ea. Mi-am promis să nu o las să facă lucruri pe care o să le regrete, să nu o las să sufere, să nu... Dar mi-am dat seama că eu nu pot face nimic.
Nici în legătură cu asta, nici în legătură cu altceva.