O trecem pe feminin

[Teh]

Hei >:d< mulţumesc pentru com <3 mă bucur că vă place şi că vă lăsaţi părerea ! Mulţam fain !
Am venit şi cu următorul capitol. Uau, deja am ajuns la 40. : ))
Lectură plăcută!!

[center] Capitolul Patruzeci[/center]

M-am aşezat pe canapea, exact în camera în care m-a dus. Am aprins televizorul, nu ştiu pe ce program şi am stat aşa, uitându-mă la cutia aia electronică. De fapt, nu vedeam nimic. William a oftat şi a venit spre mine.
- O să îmi uzi canapeaua, ştii?!
A zis pe cel mai simplu ton posibil. Am scos limba la el şi m-am ridicat. Mi-am dat jacheta jos şi am aruncat-o undeva. A început să râdă.
- E bine că te simţi ca acasă.
Ştiam că nu se supără.
Adică, era vorba despre el. Putea să o facă, nu mă deranja nici câtuşi de puţin. Am dat din umeri plictisită şi l-am întrebat unde este baia. Mi-a arătat o încăpere, zâmbind jucăuş. Se bucura , probabil, că eram acolo. Avea un apartament destul de fain. Culorile erau deschise şi era decorat cu bun gust. Dar eu nu aveam acum chef de asta.
- Vreau să fac o baie. Îmi aduci nişte haine?
Aveam un ton plictisit şi totodată informal. Şi-a dat ochii peste cap şi ştiam că nu o face din cauza inpoliteţii mele. S-a întors curând cu un tricou de-al lui. M-am uitat câteva minute la el şi am luat obiectul vestimentar. A chicotit.
- Ai nevoie de ajutor? Să te spăl pe spate?
Se ţinea după mine, mi-am întors privirea şi i-am întâlnit ochii. Expresia uşor veselă i-a dispărut atunci când mi-a întâlnit faţa . Ştiam că arătam, probabil, deplorabil . Dar nu era asta cauza. Ci , ceea ce transmiteam prin acest chip. Poate că era cea mai mare indiferenţă, sau un fel de ură ciudată. Nu a stat locului aşa cum ar face oricine, cred... S-a apropiat de mine şi mi-a apucat câteva şuviţe de păr. S-a uitat la ele câteva secunde şi , dându-le drumu, m-a sărutat. Uşor şi fără prea multă pasiune. Doar mi-a atins buzele. Nu, fusese mai degrabă un pupic pentru că nu a folosit limba. Nu mi-a bătut inima prea tare. Eram amorţită.
I-am întâlnit iar faţa. Acum zâmbea. Dar nu superior. Am chicotit.
- Niciun efect, prietene.
Am rostit normal, pe un ton nostalgic. El a dat din umeri, aproape fericit.
- Da, te descurci şi singură.
Nu m-a văzut, dar atunci când m-am întors şi am intrat în baie, mi-am arcuit buzele într-un mod destul de vesel, pentru starea în care mă aflam. Şi Will era un idiot, dar măcar el mă cunoştea.
„ Te descurci şi singură.”
Åžtiam.
Dar nu asta mă făcuse pe mine să scap puţin din groaznica tristeţe. Ci modul în care o spusese, ceea ce mă făcuse pe mine să înţeleg. Era clar şi totodată contradictoriu. Eu nu îl iubeam pe Prinţ, şi el nu avea nevoie de dragostea mea. Probabil că eram un joc pentru el. Dar unul pe care l-ar fi jucat mereu.
Pentru oricine există ceva sau cineva special, mai presus de ceilalţi. Poate că asta eram eu pentru el. Nu îmi dădeam seama. Dar mă simţeam bine. Pentru că, parcă , redevenisem eu, cea care nu era înnebunită după şaten. Aveam să mă joc în continuare cu ceilalţi... Căci meritau...
Asta era pedeapsa mea, să sufăr după Daniel. O să o iau ca o învăţătură de minte. Apa curgea peste trupul meu, purificându-l. Iar eu îmi aminteam scenele din acea noapte, eu şi Dani. Fusese frumos într-adevăr. Mă simţisem bine... Nu, era puţin spus. Pur şi simplu se întâmplase şi nu o regretam.
Ar fi trebuit?
Nimeni nu îmi răspundea iar eu ascultam de propria persoană, oricum. Am ieşit din cadă şi m-am privit în oglindă. Faţa mi se mai redresase puţin , nu mai păream aşa tristă. Dar ochii nu îmi scânteiau. Nu aveau chef de viaţă. Ei vorbeau cu exactitate, îmi aruncau sentimentele la vedere. Ca toţi să înţeleagă faptul că şi eu sunt vulnerabilă. Şi mie nu îmi plăcea asta !
Să fiu neajutorată!
La dracu!
Am dat cu pumnul în perete. Cât de negândit. M-am lovit, durea. A început să îmi curgă sânge , mă tăiasem la unul din degete. Am început să râd . Nu era nimic amuzant, dar nu voiam să plâng. Mă durea mâna şi chiar dacă vedeam sângele, nu puteam reacţiona. M-am îmbrăcat, mi-am luat lenjeria intimă şi tricoul lui Will. Îmi ajungea până la genunchi. L-am măsurat . Aveam nevoie de ceva să îmi distragă atenţia. M-am mai uitat odată la reflexia mea.
Demnă de milă.
Aşa arătam.
Sângele încă se prelingea pe mâna mea.
- Makes me... damn... much smarter... Thanks... Thanks for making me a fighter....
Am început să cânt. Nu ştiu cum suna vocea mea. Şi de fapt, nu era ca şi cum aş fi cântat cu adevărat. Doar aruncam cuvintele pe o altă tonalitate. Am căzut pe jos, dar m-am ridicat curând. Nu aveam voie să fiu slabă. Am luat papucii de casă aflaţi acolo şi am ieşit din încăpere. Am ridicat privirea pentru a-l căuta pe Will.
Nu era.
Nu voiam să mă vadă aşa.
Deşi, nu conta. Am făcut câţiva paşi, apoi am simţit ceva în spatele meu. Nu m-am întors. Cineva mi-a prins mâna rănit . I-a dat drumul, eu nu am făcut nicio mişcare.
Am stat acolo, căci am realizat că se deplasase din spatele meu. Ţineam ochii deschişi, dar nu aveam o anumită ţintă.
Voiam să mă pierd, măcar puţin.
Curând, s-a reîntors aceaşi persoană, mi-a pus un bandaj la mână şi mi-a dat drumul. Asta doar pentru câteva secunde, căci apoi s-a întors... M-a luat în braţe, faţa mea fiind ascunsă undeva în haina sa. Cunoşteam mirosul, dar nu mă impresiona. Nu era acelaşi parfum pe care îl adoram... Şi probabil, l-aş fi urât dacă era la altcineva decât Dani. . .
Daniel..
Nu era un trădător?
Åži eu ce eram?
Ce mai conta? Dispăruse deja din viaţa mea. Am auzit telefonul sunându-mi. M-am depărtat din îmbrăţişare şi l-am apucat. Am văzut numele celui ce mă apela. Am stat aşa câteva secunde, doar uitându-mă la el. Blondul s-a apropiat de mine şi doar s-a uitat. Nu a făcut nimic, nicio mişcare.
Nu ştiu ce gândea.
Nu mă interesa.
Telefonul continua să sune. Altcineva m-ar fi întrebat : „ nu răspunzi?” şi eu nu aş fi ştiut ce replică să dau. Dar nu şi Prinţul înfumurat... A tăcut, doar privind. Probabil era satisfăcut. Puţin.
După ce s-a terminat apelul pe ecran mi-a apărut :

[center] 1 apel Dani[/center]

Am chicotit şi am apăsat butonul e debranşare a telefonului, aruncându-l pe măsuţă.
Chipul meu l-a întâlnit pe-al lui Will. Am încercat să zâmbesc. Pentru ce? Mi-am zis apoi şi am terminat cu asta. Nu voiam să mă prefac, nu aveam chef. Nu acum.
- Mă enervezi.
A spus el serios.
- De ce?
Am întrebat dând din umeri, indiferentă. El chiar avea acea aură interesantă acum. De parcă îi păsa cu adevărat de tot rahatul ăsta. Nici măcar eu nu ştiam dacă îmi pasă. La naiba cu tot !
- De ce?
A bufnit nervos venind spre mine. S-a aplecat pentru ca ochii noştii să se afle la o distanţă milimetrică. Eu nici nu am clipit. Rece, ca întotdeauna.
- Dacă şi de mine te ascunzi, atunci unde crezi că o să ajungi?
A replicat nervos. Eu nu am răspuns. Am râs, sarcastic.
- Ha? Cine te crezi?
A zâmbit.
- Un idiot, presupun. Nu?
Nu ştiu dacă era o confirmare sau nu, dar asta m-a făcut să zâmbesc sincer. Un gest ce nu a durat mult însă. Mi-am muşcat buza inferioară şi am vrut să pun înapoi o expresie veselă. Doar că sentimentele mă copleşteau. Aş fi vrut să arunc totul pe fereastră şi să o iau de la început. Dar pe ce fereastră?
- De ce ?
Am început să vorbesc fără să gândesc, lăsându-mă purtată de val şi de atmosferă.
- Nu ÅŸtiu.
Tonul blondului era trist, oarecum compătimitor. Dar nu pentru mine, nu ştiam pentru ce . Am chicotit şi m-am dus lângă el. I-am trântit un pumn în piept, cât de tare am putut. A înghiţit odată în sec şi mi-a făcut cu ochiul.
- E o idioţenie, ştii?
Am continuat, aproape ţipând. A dat din cap.
I-am mai dat un pumn în acelaşi loc.
Åži-a dat ochii peste cap.
- Mă enervează totul!
A dat din cap; când mă pregăteam să îi mai dau una, fiind condusă de furie, mi-a prins pumnul. Am stat aşa preţ de câteva clipe, lăsându-mi capul în jos.
- Eşti o laşă.
Mi-a zis simplu iar eu nu am răspuns.
Sinceră să fiu , nu înţelegeam pe deplin la ce se referă şi mi-era greu să o fac. Nu voiam. M-a lămurit totuşi , fără să cer măcar.
- Crezi că dacă te fâţâi aici şi îmi arăţi cât eşti de puternică o să fie bine. O să te duci acas’ la tine şi o să plângi ca o proastă şi după o să te prefaci că totu’ e ok. Află că nu e, bine? Ce vrei, să te duci la una din prietenele tale şi să le arăţi şi lor cât de slabă şi laşă eşti? Atunci.. Eşti invitata mea !
A vorbit fără să răsufle, mi s-a părut mie. Îmi ţinea ambele braţe baricadate. L-am auzit scoţând o înjurătură şi a vrut să îmi dea drumul... Chiar în clipa aceea... Inima mea nu a mai suportat. Pur şi simplu bătea cu mult prea multă putere. Îmi era frică şi... Şi eram cu adevărat tristă. Da, aşa era. Mă durea capul şi pieptul. Cred că şi inima . Nu aveam în cap nimic coerent şi iar mi-era teamă. Cine eram eu?
Şi de ce eram aşa de vulnerabilă?
Avea dreptate cu acea laşitate. Nu voiam să o arăt nimănui dar mulţi mă citiseră. Şi ... Şi ... Fugind aşa, însemna că sunt chiar mai rea decât păream. Incapabilă de a fi sinceră... Şi mereu mă lăudasem că eram o fiinţă onestă.
Fericire, tristeţe, victorie sau învingere... Trebuia să le arăţi şi să le simţi pe toate dacă nu le puteai ascunde cu adevărat... iar eu, în momentul acesta, nu eram capabilă de a ascunde ceva. Oricât de minuscul ar fi fost. . .
Mi-au dat lacrimile.
Nu mai puteam.
Mă durea, înjunghia, sfâşia. Voiam să urlu, să arunc peste tot cu toate. Nu era corect, să fiu atât de... Atât de... Atât de cum? Aşa erau fiinţele umane. Nu puteam să fiu altfel. Mi-aş fi dorit oare să fiu o persoană fără suflet şi fără simţire?
Nu ÅŸtiu.
Nu voiam nimic acum.
Lacrimile doar curgeau iar eu nu le puteam opri. Pentru ceva vreme nici nu îmi dădeam seama dacă aş vrea să fac aşa ceva. Doar curgeau. Mi-a dat drumul la braţe şi m-a tras lângă el, îmbrăţişându-mă . Necondiţionat, aş spune. Nu îl cunoşteam prea bine pe acest blond nobil. Rareori devenea aşa.
Era chiar un idiot.
Îi bătea inima mai tare decât îmi bătea mie.
- Ce faci, plângi?
Mi s-a adresat trist şi totodată păstrând aura aceea hazlie.
- Da. Asta fac, nu vezi? Prostule!
Am răspuns printre suspine, trăgându-l de tricou. Acesta mi-a răspuns doar prin întărirea strânsorii. Nu m-a deranjat.
- ÃŽÅ£i ud hainele.
L-am anunţat indiferentă, încă luptându-mă cu plânsul.
- O să plăteşti pentru asta.
Mi-a zis scurt şi liniştit. A fost plăcut să aud asta. Era acelaşi nenorocit ca întotdeauna. Probabil... Mda, cred.
Nu ştiu când am adormit. Doar m-am aşezat pe canapeaua stupidă din sufrageria lui, şi el a stat lângă mine. Ne-am uitat la un film de groază şi după .. Nu ştiu, doar m-am trezit târziu în braţele lui. Avea ochii închişi. Uşor, m-am ridicat şi am mers la baie. Aveam faţa plânsă, m-am spălat şi am decis că arătam destul de ok. Era ora 1. Lili era probabil îngrijorată. Blugii mi se uscaseră, dar nu îmi puteam găsi tricoul. Nici sutienul . Nu le-am dat importanţă. Mi-am luat blugi pe mine, m-am încălţat – după mi-am luat şi geaca. Cadoul meu stătea încă pe măsuţă, lângă telefon. Le-am luat pe ambele şi am ieşit din apartament.
Înainte de asta, am căutat o pătură şi l-am învelit pe blond. Pentru că acum nu îl mai încălzeam eu. Avea o faţă destul de drăguţă în somn, părea nevinovat . Nu era nici pe departe aşa. Avea să facă mişto de mine pe tema asta, dar mai târziu.. Atunci când rănile mele se vor fi închis... Aşa era el.
Nu ştiu dacă am făcut zgomot şi s-a trezit, dar nu m-a urmat în orice caz. Am luat un taxi şi am mers acasă. Nu am fost prea surprinsă să o găsesc pe mama mea vitregă trează. M-a privit pierdută.
- Scuze. Ţi-am zis doar să nu mă aştepţi!
M-am adresat pe cel mai blând ton posibil.
- Cum puteam să fac aşa ceva?
Am dat din cap.
Gata cu plânsul!
Gata cu suferitul!
Mă durea în cot de tot ce se întâmpla. Bine, nu era chiar aşa. Mă durea ca dracu. Dar ce puteam să fac? Nimic. Arătasem deja că nu sunt chiar atât de laşă, aveam sentimente. Şi acum, era timpul să le dezlănţui. Mâine Dani va pleca, ştiam aeroportul şi tot restul. Dar nu aveam să mă duc să îl conduc şi să îmi iau „ adio”. Sau poate „ la revedere” căci nu se ştie când ne vom mai întâlni. Era şters din viaţa mea.
Dacă m-aş fi dus şi l-aş fi trat cu indiferenţă, l-ar fi durut mai tare. Dar aşa, m-aş fi rănit şi eu. Şi acest lucru nu îl doream.
Am adormit cu acest gând...

Dimineaţa a venit destul de curând. Era zece când mi-a sunat telefonul. Am răspuns fără ca măcar să văd cine mă apela.
Când am auzit vocea lui Will, eram gata să închid.
- Hei! Trezeşte-te odată, avem ceva de făcut.
Mi-a stârnit puţinel curiozitatea.
- Omule, eu încerc să dorm. Pricepi?
Eram destul de iritată . A început să râdă.
- Nu cred că vrei să te ameninţ. Să fi gata în zece minute că vin să te iau.
Am oftat şi m-am ridicat din pat. Am luat primele haine pe care le-am prins şi de abia am apucat să mă aranjez puţin când a claxonat o maşină în faţa casei.
- Liliiiiii, merg pe afară. Când vin o să pap, da?
- Bine puiule.
I-am auzit vocea din bucătărie şi am ieşit din casă. Eram nervoasă şi somnoroasă. M-am urcat în maşina lui William şi am început să îl înjur. M-a întâmpinat cu un zâmbet.
- Da’ unde te crezi , mă ? Acu’ ce dracu vrei? Zău aşa, eşti enervant. Nu te mai suport!
A pornit maşina şi asculta cum îl făceam în toate felurile , atacându-mă şi el la rândul său.
- Auzi, da’ unde mergem?
L-am întrebat într-un final, exact în clipa în care a frânat. Nu fusesem atentă la drum.
- Ce-i asta?
Am urlat furioasă, coborând din autovehicul şi gesticulând cu braţele.
- Iubiţelu’ tău pleacă şi tu nu spui pa-pa? Eşti îngrozitoare, mi bella.
M-am încruntat. Era prea târziu să fug. Ştiam asta. L-am găsit pe Dani chiar înainte să se îmbarce. M-a privit uimit şi eu mă gândeam cum să îl omor pe Prinţ mai târziu. Am mers spre şaten şi i-am tras un pumn în superbul chip. Nu a zis nimic, a înghiţit în sec. I-am mai tras unul în celălalt obraz.
- Pentru că meriţi cretinule!
Nu ştia cum să reacţioneze.
Purta o bluză simplă. L-am luat de guler, m-am ridicat pe vârfuri şi l-am sărutat. A participat şi el la acest mic gest. Cred că toţi cei din jur se uitau la noi. Nu îmi păsa. Eram atât de tristă, credeam că urma să mă sparg în bucăţi...
I-am dat drumul căci se anunţa plecarea avionului său şi trebuia să urce.
- Adio, Dani.
Am spus sec, făcând câţiva paşi înapoi.
- E doar „ la revedere” Mirabela.
A încercat să mă facă să mă simt mai bine. Am dat negativ din cap.
- Ai vrea tu , Bombonel.
M-am întors şi am plecat, fără a mă uita înapoi. Blondul zâmbea victorios şi superior. Îngâmfatul.
- De ce ai făcut asta?
L-am întrebat pe un ton domol, ce părea absent.
- De ce nu? E amuzant. Şi apoi, unul a plecat, pe celălalt îl dau eu din drum şi am cale liberă. Nu-i aşa că-i tare?
Ce direct a fost asta. I-am dat o palmă în umăr dar el a continuat să râdă.
- Ce te face să crezi că mai e doar unul?
Asta l-a făcut să stea puţin pe gânduri cât eu am început să fug spre maşina sa. Nu aveam chef să plâng dar doream să mă uit înapoi. Şi mi-era teamă că voi ceda. Câteodată e mai bine să eviţi.
După ce am urcat în vehicul şi Will a pornit motorul, m-am simţit mai bine. În siguranţă. Pericolul trecuse. Puteam redeveni eu. Deşi... durea!
- Ce avem la micul dejun?
Mi s-a adresat cel de la volan. M-am încruntat.
- Nu eÅŸti invitat.
I-am zis chicotind. A oftat.
- Bine, mă inviţi acum.
Am început să râd şi acesta m-a acompaniat la acest gest. Când m-a dus acasă nu l-am invitat înăuntru. Şi nici măcar când mi-a strigat numele nu m-am întors. Nu era nici el favorizat. Deşi , ştiu că pentru ceva timp o crezuse.
Zero sau o sută de lovituri.
Nu are importanţă.
Nimic nu mă va doborî.

Fighter.
_
*Makes me... damn... much smarter... Thanks... Thanks for making me a fighter... – versuri din „ Fighter” de Christina Aguilera.
* Fighter = luptător ( în cazul de faţă : luptătoare ) de la aceaşi melodie a Christinei Aguilera.