O trecem pe feminin

[Teh]

Mersi de comentarii ! <3 am venit cu următorul capitol.
Nu mă înjuraţi , ucideţi sau altceva dacă nu vă place : 3 Sper să citiţi în continuare.
Direct, live şi în reluare : )) ... capitolul 33.

Lectură plăcută !

[center] Capitolul Treizeci ÅŸi Trei[/center]

- Ce ?
Am întrebat încruntându-mă.
Însă, asta nu l-a făcut pe acesta să se oprească din râs. Mi-am întors pentru câteva secunde privirea de la el şi după, reîntorcându-mă, l-am găsit zâmbind.
Un alt fel de zâmbet, deşi plin de amuzament totodată seducător. Mi-am dat ochii peste cap şi am simţit că nervii începuseră să mi se mai calmeze. Dă-l dracu pe Mircea şi toată prostia lui, o să mi-o plătească el.
Să mă lase baltă. Ok, o să vadă el ce înseamnă să laşi pe cineva baltă.
Cât despre Sonia, o să vadă şi ea.
Oh, ce rea eram.
I-am zâmbit şi eu lui Will.
- La ce te holbezi?
Întrebându-l asta, părea cel mai firesc lucru pe care îl puteam face în momentul de faţă. A dat din umeri , dar nu şi-a luat privirea de la mine. Ochii săi albaştri străluceau foarte ciudat. Mi se părea că şi părul îi lucea ceva mai mult decât de obicei.
- La tine.
A răspuns fără prea multă intonaţie în voce. Asta m-a făcut să rânjesc sarcastic.
- Vai! Ce descoperire.
E bine că nu am mai zis nimic, pentu că următoarele cuvinte ar fi sunat foarte nostalgice. Şi probabil tonul mi s-ar fi înmuiat puţin. Îmi amintisem de o fază din Grecia. Eram doar noi doi, ultima dată când l-am văzut acolo şi clipa în care l-am urât şi plăcut cel mai mult, toate de-odată. Ne priveam la fel ca acum, el zâmbea ca naiba şi mi-a reamintit replica pe care mi-a zis-o în ziua în care ne cunoscusem : „ O să te fac să te îndrăgosteşti de mine! ”
. Era aşa de sigur pe el, că nu l-am crezut. Ciudat, dar superioritatea lui mă stresa şi totodată atrăgea. Şi, am căzut în plasă ca toate proastele cu care a fost el.
Era enervant faptul că decăzusem într-atât şi m-am mustrat o grămadă, dar se întâmplase. Însă, atunci ... Ultima dată când ne văzusem în Grecia, eu i-am tras un altfel de surâs. Era cu mult mai superior şi îngâmfat decât al lui. Aroganţa mea strălucea, făcându-l să coboare de pe scena creată de el însuşi. Îmi amintesc şi acum, foarte clar, acea replică : „De fapt, eu o să te fac să îţi pierzi minţile după mine!”
Nu că mi-aş fi retras acest gând, dar fusese atât te intens atunci, încât mă miram cum putusem să îl arunc într-un sertar atât de îndepărtat de priorităţi.
- Ai avut dreptate, ÅŸtii.
A zis sec după ce s-a întors cu faţa la volan, apucându-l în mâini.
Nu am reuşit să zic nimic, nu că plănuiam asta, căci el a adăugat :
- Unde merge prinţesa?
Am chicotit.
- Cred că e inutil să îţi zic „ acasă” , nu?
A dat din umeri.
- Dorinţa ta e ordin pentru mine.
A accelerat, evitând să mă privească. Dar eu, pentru că nu era nimic altceva mai interesant prin preajmă, am început să mă uit la el. Îi analizam trăsăturile feţei. Le cunoşteam de multă vreme, şi nu se schimbaseră. Avea o aură foarte matură, totodată sălbatică. Puteai zări în ochi şi o oarecare urmă de blândeţe ; dar era greu să înţelegi cu adevărat o pereche de ochi albaştrii. Erau misterioşi şi totodată cruzi. Când eram mică , mică de tot, îmi era frică de ochi de genul acesta. Nu îi puteam niciodată citi şi înţelege. Deşi, nu o recunoşteam. Niciodată nu mi-am recunoscut temerile, mi-a fost întotdeauna teamă de trăsătura asta.
Acum, stăteam şi priveam, fără ca măcar să tresar. De fapt, mă intrigau.
- Mă, eu ştiu că sunt frumos şi d’aia te uiţi la mine, dar vrei să mă intimidezi într-atât încât să facem vreun accident?
A vorbit în final Will.
Poate că dacă era vorba de altcineva m-aş fi ruşinat şi mi-aş fi întors faţa, dar nu era cazul. Am oftat.
- Ai face bine să nu faci accident că eu nu vreau să mor.
A zâmbit. Acum avea tonul uşor sarcastic.
- Nici după ce ai fost lăsată baltă?
Aşa era el, foarte drăguţ şi sensibil. Mereu ştia cum să mă facă să mă simt mai bine. Uşor, furia a început să se renască, pentru că până acum parcă murise. Simţeam iar cum inima avea chef de cascadorii când, brusc, maşina s-a oprit. Eu eram încă îndreptată cu faţa spre blond, şi nu am putut reacţiona imediat atunci când s-a întors spre mine. Mi-a prins repede faţa între mâinile sale şi m-a tras spre el.
Fără ca măcar să pot zice sau face ceva, m-a sărutat.
Oh, şi ticăitul sălbatic din cutia toracică nu se oprea. Îmi făcea în ciudă, rupându-mi parcă pieptul.
TACI!
Aş fi vrut să îi strig.
OPREÅžTE-TE!
Dar era inutil. Nu mă asculta. Era independentă.
Şi ce puteam eu face, în astfel de clipe? Să mă las pradă jocului nebun ce mă atingea, fără ca măcar să ropostez? Sau nu. Să dau înapoi tot ce am, cu forţă şi răzbunare. În modul meu.
Am încercat să îl îndepărtez pe blond, deşi ca să fiu total sinceră cu mine îmi plăcea sărutul. Avea nişte buze foarte moi şi , uhh, delicioase ( ca să le numesc aşa ... ) . Şi ştia să sărute într-un fel, nu aveai cum să nu adori. Limba lui deja intrase în gura mea, explorând fiecare colţ pofticioasă. Şi îi răspundeam. Involuntar, aşa cum am zis deja că era acest lucru.
De fapt, aşa mă comportam eu cu el.
Nu ştiam niciodată ce se va întâmpla.
Corpul meu răspundea într-un anumit mod, mintea în altul iar... Sufletul ? Uitam că am aşa ceva când eram în preajma lui.
Fără să îmi dau seama, mâna mea se afla acum pe pieptul lui în timp ce o alta îl trăgea de păr. Îi puteam simţi bătăile inimii.
Şi eu crezusem că a mea îmi făcea probleme. La el părea deja că va exploda, terminându-l.
S-a oprit din micul nostru joc, şi s-a întors spre volan trecându-şi degetele prin păr. Închisese ochii, lăsându-şi capul pe spate. Parcă încerca să se controleze. Şi-a trecut limba peste buza inferioară, ştergând saliva ce rămăsese acolo.
Saliva mea.
Plus, mica muşcătură ce i-o lăsasem alături.
- Ca un drog.
A spus acesta mai mult pentru el, repornind mersul maşinii. M-am mulţumit cu un chicot.
- De ce naiba nu mă laşi în pace?
I-am propus acest subiect de discuţie; asta a fost pe cel mai indiferent ton posibil. Deşi eram curioasă ; cine nu ar fi fost? Poate că doar voia să îşi bată iar joc de mine.
Ha!
De parcă ar fi reuşit.
A zâmbit sincer, poate mai onest decât nu a făcut-o niciodată. Tocmai lua o curbă. Era linişte. Ploaia cădea la fel de furioasă ca întotdeauna, numărând secundele în care eu aşteptam un răspuns.
Pic – pic – pic!
A vorbit.
- Nu ÅŸtii?! M-ai blestemat.
Am ridicat dintr-o sprânceană şi nu m-am mai uitat la acesta preţ de câteva secunde. Îmi plăcea mai nou să admir ploaia ce se lovea de parbriz. Mi-am amintit vag de faptul că eu mereu îmi înfrunt problemele şi aflu tot ceea ce îmi doresc.
- Ok, ridic blestemu’, eşti liber Făt- Frumos. Vrăjitoarea te-a scăpat de sub vrajă.
Nu ştiu cum naiba puteam să vorbesc atât de calm şi frumos cu el. De obicei ne ciondăneam şi eu mereu îi scoteam ochii. Mai clar, era insuportabil. Oarecum mă minţeam pe mine însumi şi doream să îl văd ca pe o scursură. De fapt, probabil că asta şi era. În fine.
A început să râdă, oarecum trist. Totuşi, nu şi-a lăsat prea mult la iveală adevăratele sentimente.
- Nu e aşa simplu, dacă erai o vrăjitoare, poate. Dar ce zici de prinţesele care fac vrăji? Chiar mai rele. Nu există remediu, mi bella.
Oricât de puţin l-ai fi cunoscut pe Will, acum puteai observa că vorbeşte cât se poate de serios. De aceea, vrând să sparg gheaţa, am început să râd . Era gestul oarecum demonic pe care îl făceam adesea. Doar pentru a tachina sau a enerva pe ceilalţi.
- Ai ajuns la mâna mea.
I-am zis scurt, zâmbind.
Şi era adevărat.
Pentru că , dacă nu îi păsa de mine ( la dracu, eu acum realizam ) nu venea după mine. Îi dădusem doar un beep şi cred că deja era pus pe drum. Imediat m-a sunat, şi apoi doar i-am dat instrucţiuni şi a apărut la locul la care l-am vrut eu.
Ce om, zău.
S-a strâmbat şi brusc a oprit maşina. Desigur, nu eram acasă la mine. Era un loc nu atât de populat, erau doar câteva case la depărtare. Era mai mult o pajişte ( cred ) erau şi nişte copaci, dar tot la fel – nu se aflau deloc aproape. A coborât din autovehicul şi a venit să îmi deschidă uşa.
- Plouă, hello. Eu nu ies!
L-am anunţat încăpăţânată.
Mi-a făcut cu ochiul şi m-a tras afară fără voia mea. Acum ne aflam doar noi doi, aici – într-un fel de pustietate.
- Will...
Am început să vorbesc cu destul de multă forţă în voce.
- Ssst!
A scos acesta şi m-a lipit de el. Nu ţinea nicio umbrelă, dar eu aveam geaca lui şi îmi acoperise capul, ca să nu mă plouă. Am realizat că era de fapt un fel de stâncă, de aici se putea vedea întregul oraş. Luminile, şi apa căzând peste el. Părea un loc interesant.
- Uau, cu asta vrei să mă impresionezi?
Am spart eu iar tăcerea.
Åži la dracu, cine nu ar fi fost?
Mi se părea atât de extraordinar că mi se făcuse pielea de găină. Stând acolo şi observând frumuseţea artificială îmbinându-se cu cea naturală. Era un loc splendid.
- Ţipă! Aici poţi să faci ce vrei.
A strigat acesta la mine. Da, chiar ridicase tonul extrem de mult . Însă, nimeni nu era în preajmă să ne audă, să ştie ce vorbim. Nu ne controla nimeni.
- Ce căcat! Ce zi aiurea! Ce viaţă!
Am început eu să urlu fără niciun pic de reţinere. Dădeam din mâini şi fugeam pe acolo, de parcă m-aş fi bucurat de peisaj. Eram udată, acum simţeam că părul meu era ud şi se părea că fac duş. Dar nu îmi păsa. Mă învârteam şi strigam tot felul de cuvinte fără sens, ce aveam pe suflet – indiferent care erau acele lucruri.
Şi drept să zic, nici măcar eu nu am realizat ce ziceam.
Curând, blondul m-a luat în braţe şi a început şi el să mă învârtească, iar eu îl loveam, acesta răspunzându-mi printr-un surâs stupid.
Vai!
Ce se întâmpla?
Nici nu îmi dădusem seama.
Era chiar un loc în care te puteai dezlnănţui....
Curând , m-a dus înapoi în vehicul.
- Mersi – mersi. Dacă o să răcesc, e numai vina ta, prostule!
Nu era niciun bai că îl jigneam, acesta chiar a primit vorbele cu multă „ onoare” . Se părea că băiatul acesta nu s-ar fi simţit prost pentru nicio vorbă urâtă. De fapt, eram convinsă că ştia cât de multă falsitate pusesem eu în acel cuvânt.
Mă simţisem bine dar nu aveam de gând să îi spun şi lui asta.
Oricum, intuiţia îmi zicea că deja îşi dăduse seama.
- Auzi!
Am adus alt subiect în vorbă, atunci când chiar mă ducea acasă la mine. Era foarte vesel.
- E?
S-a uitat la mine. Eram la semafor, de abia oprise.
- Trusa de prim ajutor, unde-i?
S-a uitat mirat la mine şi mi-a indicat spre acel loc. M-am prefăcut că iau un bandaj, încă fiind şi eu surprinsă.
- Drăguţă maşina, de când o ai?
Acum era ÅŸi mai nedumerit.
- Bella, ce dracu?
Am chicotit.
- O am de vreun an, eu ştiu – habar nu am.
- O împrumuţi des?
Am venit eu repede cu următoarea replică. A fost de-ajunsă expresia feţei sale, crispată, ca să îmi dau seama care era acest mister. Mircea nu avea o maşină la fel ca aceasta.
De fapt, cea cu care mă dusese acasă în ziua în care fusesem bătută ( oh, încă nu mă răzbunasem ) , era a lui William.
În timp ce, blondul acesta se dusese să pedepsească un anumit grupuleţ de fetiţe care nu fuseseră cuminţi.
- Ştii, eu tot nu înţeleg.
Am recunoscut într-un final. Ajunsesem în faţa casei mele, dar nu ieşeam.
- Ce?
A spus acesta pe un ton nevinovat, de parcă nu îmi dădusem deja seama.
- Vrei să-mi explici?
Era ultima mea întrebare, putea deduce asta din tonul meu. A oftat.
- Nu-i clar? E exact aşa cum îţi imaginezi, avea nevoie de ceva cu care să te ducă acasă, şi asta-i tot.
Åži eu puteam citi tonul lui nesincer.
- Şi între timp tu ai fost să te baţi din plăcere, oh pardon ca să îţi rămân eu datoare ... Când , simplu, puteai veni tu să mă ajuţi şi să pici drept erou , şi aşa – toată lumea fericită. Poate chiar te iertam, cine ştie!
Vorbisem foarte repede şi se vedea că eram supărată. M-a oprit, ţipând.
- Nu Mirabela! Nu , mulţumesc. Eu nu am nevoie de aşa ceva. Eu te plac, dă-o dracului de treabă. Ştiu ce ţi-am făcut şi nu îmi pare rău, ăsta sunt eu. Dar că te iubesc, asta o ştiu şi nu am nevoie nici să ţi-o zic ţie, nici să îţi bag asta pe gât. Am făcut ce am crezut că-i bine, acu’ ieşi şi pleacă, zău!
S-ar putea spune că asta am făcut. Am deschis portiera, şi aproape că m-am cărat de acolo. Totuşi, m-a prins de mână chiar înainte de asta. M-a tras spre el, fusese atât de rapid ! Nu am avut când să reacţionez. Faţa lui era lipită de a mea acum. Avea ochii închişi, de parcă m-ar fi simţit mai mult decât o puteam face eu însumi.
Mi-a căutat buzele, şi nu l-am ajutat în niciun fel. M-a sărutat uşor, fără ca măcar să îşi folosească limba.
- Dacă o să mai ai nevoie de mine, sună-mă. Preţu’ e acelaşi.
Am ieşit, ploaia nu se oprise. Am vrut să îi dau geaca.
- Mi-o dai data viitoare. A spus acesta accelerând. M-am întors şi am fugit în casă, fără să mă uit înapoi.
De unde ştia el că urma să îl mai sun eu vreodată pentru ajutor?
Nici măcar nu o făcusem intenţionat!
Şi trebuia să facă ce doream eu, că doar mă plăcea.
„ Iubea” .... Dar nu. Exagera.
Era imposibil.
El nu ştia să fie atât de dulce cu persoanele din jurul lui . Era un insensibil fără inimă.
Şi totuşi, de ce creatura asta din cutia toracică urla ca şi o nebună când era în preajma mea ? Când trupurile noastre erau aşa de aproape unul de celălalt?
Am decis să nu îmi mai bat capul cu lucrurile de genul acesta. Nu meritau.
De fapt, mă minţeam.
Meritau.
Şi mă durea capul de la atâta gândit, atâtea sentimente ce se zbăteau în mine. Atâtea chipuri. Atâtea suflete.
Era greu să le duc pe toate, şi mă simţeam – în această seară – vulnerabilă.
Să tac şi să înghit era o soluţie.

[center]*[/center]

- Pe bune? Aşa s-a întâmplat?
Bia era foarte surprinsă de toată povestirea pe care i-o dăruisem. Nu îi venea să creadă că Mircea plecase aşa , pentru soru-sa şi că William ( adică „ înfumuratul ăla fără pic de blândeţe ” cum singură l-a numit ) a venit după mine la un simplu beep.
- Da , mă . Da! Caca, zău. Oricum , o să i-o fac eu lui Mircică, nu ştie cu cine se pune. Pe mine nu mă lasă baltă.
A început să râdă.
- Băi, şi William ăsta. Te iubeşte mult.
Era foarte veselă Bianca azi.
- Normal. Nu se poate altfel.
Tocmai intrasem în curtea liceului şi l-am zărit pe Florin.
- Uite-Å£i gagicul!
Am atenţionat-o dar nu l-a căutat cu privirea.
- Nu mai e !
A spus-o pe un ton obiÅŸnuit.
- Cum aÅŸa?
Am cerut să aflu.
- S-a îndrăgostit de mine, mi-a zis-o. Adică, frate! Prea de tot, mai avea puţin şi voia să mă prezinte părinţilor. I-am dat papucii.
Eu am început să râd. Altceva nu ştiam ce să fac.
Aceasta a dat din umeri.
- Te-a speriat!
Am verificat eu, tonul îmi era destul de clar ( dar nu vorbeam prea tare ) . S-a uitat la mine vinovată.
- Hei, nu e vina mea. E drăguţ şi îmi place de el, dar eu nu vreau să cunosc părinţii nimănui!
Poate că mi-ar fi părut rău pentru Florin, dacă nu era băiat şi nu eram atât de supărată pe masculii ăştia , în clipa de faţă .
L-am salutat totuşi când s-a uitat spre noi, deşi Bia s-a prefăcut că nu îl vede. I-am întâlnit ochii trişti şi am înţeles : „ şi băieţii plâng câteodată...” .