O trecem pe feminin

[Teh]

Uaaaaaaau!! Mulţumesc pentru comentari <333 mă bucur enorm că vă place, am mai zis asta, nu ?
Ok.... da , ştiu că e prea repede să vin cu următorul capitol )= )) scuze doh, dar la cererea cuiva, am zis să îl postez. E proaspăt scris şi de abia tipărit : ))
Sper să vă placă... <33333

Lectură plăcută!


[center]Capitolul Douăzeci şi Şapte[/center]
- Mersi!
Am strigat spre Liliana care tocmai îmi adusese ceva de mâncare în cameră ( micul dejun ) . Nu mai întârziasem azi cu trezitul şi afară încă ningea, deşi nu la fel de tare ca şi alarteieri. După ce am mâncat şi m-am echipat, am decis că e timpul să merg spre liceu . Ceea ce am şi făcut, am ieşit din casă şi , deşi Liliana a insistat să mă ducă cu maşina la liceu, am refuzat. Plus că, era destul de aiurea să circuli cu autovehiculul pe această vreme. Iar m-am întâlnit cu Iulia şi aveam de gând să îi propun să mergem împreună spre şcoală.
Nu am reuşit să o fac căci a venit curând la mine şi , involuntar, amândouă ne-am mişcat la unison şi ne-am îndreptat spre liceu. Doream să deschid un anumit subiet, să o întreb despre vărul ei. Însă, era tare prost dispusă în această dimineaţă ( gura îi merge ca o moară stricată uneori şi mi-a zis că s-a certat cu prietenul ei, Alin ) . De fapt, am presupus că era mai mult decât o simplă ceartă pentru ea, căci îi făcuse ceva urât. Din perspectiva ei. Eu credeam că erau amândoi prea imaturi ( vorbea adultul din mine ) şi niciunul nu ştia ce vrea . Înţelesesem că fuseseră colegi de clasă în generală, şi acum mergeau în acelaşi liceu ( clase diferite ) . Probabil nu îi convenea că se mai uita după alte fete, sau ceva de genul. Am decis că nu e treaba mea să mă bag şi am reconfortat-o cu câteva vorbe adevărate şi uşor alintătoare. Asta , desigur, nu a scos-o din dispoziţia de rahat şi doar acesta ne-a fost subiectul până ce am ajuns în faţa instituţiei.
Aveam legitimaţii acum, erau şi paznici la intrare. Ce bine că nu o uitasem ( nu aveam chef să merg până acasă – IAR – să o iau şi apoi să mă întorc. Plus că mi se părea că nu se mai opreşte ninsoarea. Era frumoasă, dar ce-i prea mult strică.
Intrând în incinta liceului , am trecut peste terenul de baschet şi ajunsesem curând la uşa de la intrare. Brusc, cineva a apărut din spate şi a luat-o pe Iulia în braţe. Am presupus că era Alin, dar mă înşelasem.
- Neaţa.
A spus acesta zâmbind dar eu nu am zis nimic. Ea a chicotit şi se părea că a văzut pe cineva în spate aşa că s-a pregătit să meargă într-acolo.
- Pa vărule.
A zis ea oarecum veselă şi a dispărut. Ok, nu am rămas cu gura căscată dar – clar! – eram uimită. Am privit iar acele trăsături, părul blond ascuns acum sub un fes negru, ochii albaştrii scânteind în contrast cu albeaţa zăpezii, trupul înalt şi binefăcut. Ok, un tip care arăta extraordinar de bine şi cu care ieşisem odată, sau de două ori. Şi cel care mă ajutase atunci când mi se făcuse rău, de la prea multă bătaie cu zăpadă.
- Bună Mirabela.
A spus acesta dornic de conversaţie, foarte sociabil. Nu am răspuns, şi nici nu am zâmbit. Am trecut mai departe, şi acesta m-a urmat. Am crezut că se va duce la clasa lui ( deşi recunosc că habar nu am unde este, mai ales că s-au făcut nişte schimbări în această privinţă săptămâna trecută – şi orarul se schimbase ) . Acesta era acum în spatele meu.
- Mă urmăreşti?
Am spus eu rece şi impasibilă. Nu aveam chef azi de nimic. Mi-era frig şi am regretat puţin faptul că nu am acceptat oferta Lilianei de a sta acasă cu scutire. Bine, mă enervase vestea aceasta bruscă. Şi inima mea chiar accelerase, de furie. Cum naiba să fie el vărul Iuliei? El , cel care mă ajutase. Mă stresa acest gând. Şi nu îmi plăcea , prea mult, să îl accept. Sperasem eu, oare, ca Mircea să fi fost mai degrabă vărul vecinei mele? Nu. Desigur că nu . Sau poate că da. Ştiusem că era unul dintre cei doi. Bănuisem. Şi atunci? Nu trebuia să fiu atât de surprinsă. Cert este că sentimentele mi le ascundeam pe cât de bine puteam.
- Mă gândeam să îţi fiu escortă.
A râs şi a oferit unul dintre acele zâmbete false şi minunate ( estetic vorbind ).
A adăugat ceva.
- Voiam să vorbim.
Am vrut să deschid gura să îi zic : Nu avem nimic de discutat! Mă enervezi, exasperezi, scoţi din sărite şi nu am nevoie nici de tine şi nici de ajutorul tău de rahat! Nu am reuşit să o fac, pentru că a apărut Bianca şi mi-a sărit la gât , îmbrăţişându-mă. M-a furat de acolo, alergând cu mine spre clasa noastră, ţinându-mă strâns de mână.
Îmi aminteam de ziua trecută când venise în vizită ( îmi adusese şi un cadou pentru că eram bolnavă, chiar a fost emoţionant ) . Şi a stat o grămadă cu mine , aproape că îi venea să plângă atunci când îşi cerea scuze pentru faptul că nu fusese la liceu în ziua în care leşinasem.
Evident că asta a fost o dovadă destul de mare pentru mine că îmi este prietenă. Totuşi, era cam naivă. Dacă privea pe lângă ea o persoană rea, ce îi vroia orice dar numai binele nu, ar fi păţit-o rău de tot. Se vedea că nu are pic de experienţă cu d’ale prieteniei. Eh, aşa am crezut eu. Dar nu era corect, pentru că ne apropiasem foarte mult în perioada aceasta , de când mă transferasem eu în acest oraş, la acest institut. Ea nu vorbea cu ceilalţi aşa cum o făcea cu mine. Şi mereu avea încredere în mine, şi eu în ea.
Era un fel de legătură ciudată . Nu îmi amintea de cea cu a Aurei, în care eu mereu aveam grijă de ea şi îmi era teamă pentru ceea ce s-ar putea întâmpla ( ah şi cât o iubeam pe scumpilici! ) . Era diferit. Aveam grijă una de cealaltă, ne mai certam, ne împăcam – mereu existau conflicte şi rezolvări. Aveam alteori aceleaşi gusturi şi găseam sprijin reciproc. Ştiam că şi ea este puternică, aşa cum eram şi eu . Şi de aceea nu simţeam nevoia să o protejez, deşi în momente crtitce – nu ştii niciodată.
Acum că mă aflam în clasă, toţi săriseră pe mine cu întrebări şi alte alea, dar eu m-am retras cu Bianca într-un colţ şi am început să discutăm d-ale noastre. Mircea nu era , dar cu cinci minute înainte să se sune, a apărut. A venit spre mine şi Bia a plecat, simţind tensiunea şi înţelegând că voia să vorbească doar cu mine.
Nu mă deranja asta, şi eu eram curioasă ce dorea să îmi zică.
- Scuze.
A zis încet şi apoi s-a apropiat vrând să mă îmbrăţişeze. Mi-a pus o palmă pe umăr, dar a retras-o.
Am râs . Demonic s-ar putea zice.
- Pentru?
A dat din umeri.
- Nu contează. Ce mai faci?
Am constatat un sentiment ciudat, oarecum penibil. Nu ştiam ce era, însă exista o încordare între noi. Expresia feţei mele s-a răcit şi mai tare.
- Ce-ai?
Ok, crecd că era pentru prima dată când mă interesam de biata lui soartă, dar mă enerva. Adică, vine un tip la tine şi îţi zice într-una că eşti a lui, chestie care te exasperează la maxim şi totodată îţi place. Pentru că ştii că eşti plăcută şi asta vrea orice ( chiar orice ) fată. Apoi, după ce se întâmplă câteva evenimente minore ( pe care nu ţi le poţi aminti cu precizie ) îşi schimbă atitudinea. Şi, mai degrabă decât să zică : eşti a mea, te întreabă : ce mai faci?
Normal că nu îmi plăcea.
- Medalionul ăla, e atât de important pentru tine?
Punct sensibil. Ce îl interesa pe el ce se întâmplă cu viaţa mea? Să se ducă dracului. Şi-a reluat atitudinea, şi atingându-mă a încercat să mă sărute. Bucuroasă că şi-a revenit şi totuşi simţindu-mă ciudat pentru clipele de mai devreme ,l-am împins.
- Ai vrea tu să ştii!
Am adăugat destul de tare pe un ton ce contura tachinarea. Fugind în banca mea, uşa clasei s-a deschis şi a intrat profesoara. A fost o oră plictisitoare de franceză.
Când aceasta s-a terminat , am decis să mergem puţin pe afară să ne batem cu bulgări de zăpadă. Eu am propus acest lucru şi toţi m-au privit uimiţi. Da, pentru că eu se întâmplase să leşin de la prea multă bătaie. Am râs în sinea mea. Hei, nu i-a pus nimeni pe acei băieţi să facă atâta exces de zel , plus că nu mai conta. Câţiva bulgări nu răneau pe nimeni.
Sau aproape pe nimeni, aşa că am decis şi noi să mergem şi să ne facem năravul. A fost amuzant. Am descoperit că lui Ştefan ( colegul de bancă cu care, ulterior, mă înţelegeam foarte bine ) i se aprinseseră călcâiele pentru o fată de la a IX a . O fată de statură mică, aşa mi se părea mie. Subţirică, dar nu lipsită de forme. Avea părul lung , uşor buclat ( mi se părea foarte copilăroasă, micuţă şi drăguţă ) . Era prea evident, după cum se uita la el. L-am încurajat şi curând a dispărut, după acea fată.
Restul a fost ok, pentru că m-am apropiat mai tare de unii îngâmfaţi din clasă.
Deci, era un grup de piţipoance pe care nu îl suportam, şi am realizat că de fapt acum le detestam chiar mai tare. Nu aveau creier, în locul acestuia se afla ceva... De fapt, nu se afla nimic. Era atât de gol încât nici vântul nu mai bătea pe acolo.
Chiar mă întrebam cum poate fi cineva atât de sec. Nu, nu prost. Şi prostia este ceva ce nu poate avea chiar oricine. Asta era mai mult idioţenie, cretinism, neştiinţă. Nu o puteam descrie în cuvinte, căci nu găseam unele potrivite. Eram dezgustată şi totodată amuzată. Lăsând toate aceste lucruri la o parte , m-am putut bucura de acea pauză frumoasă în care ne-am jucat şi am făcut o mulţime de poze ( adoram să fac asta ) .
Eu şi Bianca ne-am distrat ca două nebune. Aveam istorie a doua oră şi ce bine a fost că ne-a lăsat să ne încălzim , era oricum joi. Cine mai preda? Oh, să nu mi se răspundă la această întrebare!
Mircea stătuse foarte mult pe lângă mine când fusesem afară în pauză, oh ba chiar nu mai scăpam de el.
Asta a fost foarte amuzant, cum încerca totodată să îmi reamintească de faptul că eram a lui ( îi intrase ideea aceasta nebunească în cap, nu ştiu de unde ) şi pe de altă parte, la fel de straniu, parcă dorea doar să mă ţină departe de acest subiect şi să îmi atingă „ trecutul” . Să ştie ce legătură mă ţinea atât de strânsă de acel medalion. Ce făcusem eu de îşi băgase aceste idei în minte? Reacţionasem chiar atât de violent, cu ceva timp în urmă, când mă apucase de lănţic ? Nu îmi aminteam corect şi coerent ceea ce făcusem; era în ceaţă acea parte a vieţii mele. O amintire neclară, aşa că nu puteam răspunde.
Şi de-a dracului nici nu am vrut să întreb.
Ziua a trecut apoi repede, parcă vrând să ne facă pe plac, să luăm odată vacanţă. Nu se terminaseră orele de curs, dar noi am decis că este vremea să ne luăm tălpăşiţa. Bianca a plecat înaintea mea , căci am aflat că o aştepta unchiul ei la ieşire ( nu a insistat pe acest subiect, ştiam eu şi motivul ) aşa că ne-am salutat şi promis să ne vizităm, apoi ea a dispărut. Mi-am luat şi eu hainele şi am plecat până la baie. Nu mă îmbrăcasem cu geaca şi celelalte accesorii, voiam să mă aranjez la toaletă. Cât timp îmi vedeam de viaţa şi mersul meu liniştit, am auzit o voce care mi se adresa clar şi răspicat. Da, mie!
- Tu eÅŸti Mirabela, nu-i aÅŸa?
Era oarecum rece şi prea îndrăzneaţă. Tonalitatea ridicată a vocii unei fete.
- Eu’s, cine mă caută?
Am răspuns plină de curaj, întorcându-mă spre cea care mi se adresase. Am analizat-o şi la fel a făcut şi ea. Avea o privire plină de dispreţ, şi a mea era la fel. Era genul de tipă prea machiată, prea dichisită, prea vrând să arate la modă când se făcea de râs. Culori neasortate, brăţări puse aiurea, uniforma şi-o purta ca dracu. Ok, nu zice nimeni să te îmbraci într-un anumit fel, dar era clar că se străduise excesiv pentru nimic.
Oh, ba era pentru ceva. Să se facă de râs.
Nu ştiu cum arăta faţa ei pe sub tona de machiaj aplicată dar ceva îmi zicea că nu vreau să aflu. Poate era chiar mai aiurea.
Avea o mulţime de inele pe degete. Naşpa.
- Cu mine ai tu treabă, fufă ce eşti. Ai venit aici doar ca să te dai în stambă, vai ce să zic. Ai face bine să te mai calmezi că mie nu-mi prea place atitudinea ta.
A venit spre mine şi eu nu am vrut să mă feresc. Nu aş fi făcut-o nici într-o mie de ani. De fapt, mi-a venit să râd căci mă luase prea în serios.
Iar eu nu aveam de gând să îi dau importanţă.
Poate că ar fi trebuit să o fac?
Fără să îmi dau seama s-a năpustit asupra mea. Am crezut că urma să mă lovească, şi a fost foarte normal ca pulsul să îmi accelereze, furia să mi se adune şi sprâncenele să mi se încrunte. Adrenalina, oh cât o iubeam. Nu a fost aşa. Nu a vrut să îmi dea palme, pumni sau picioare. Alta era ţinta ei.
O subestimasem. Creieraşul ei funcţiona . Avea prea multă informaţie şi aş fi vrut să ştiu de unde era adunată. Am scrâşnit din dinţi realizând că mi-a fost smuls de la gât medalionul. Lănţicul se rupsese, dar ochii mei se îndreptaseră spre chestiuţa în formă de monedă ce zăcea pe podea. Am aruncat haina, ghiozdanul şi tot ce mai aveam în posesie, şi am sărit la bătaie.
Curva dracului. Cu ce drept făcea ea aşa ceva?
Am apucat-o de laţe ,trăgând-o tare de tot de păr. Avea extensii, am realizat eu . Trântind-o pe jos, am reuşit să îi trag un picior în burtă şi m-am aruncat asupra ei, dându-i câteva palme peste faţă.
A ripostat, lovindu-mă cu picioarele şi încercând să mă zgârie. Nu a reuşit, sau nu ştiu dacă a făcut-o. Eu nu mai simţeam multe, eram condusă de furie şi impulsuri. Am ridicat-o, ţinând-o strâns de păr şi am aruncat-o iar pe jos. Nu fusese prea multă vorbăraie.
- Târfo, unde morţii mă-tii te crezi? Nu mai atinge ce nu-i al tău dacă nu vrei să îţi pocesc şi mai rău mutra aia, decât e ea deja. Vai de capu’ tău, acu’ ridică-te şi pleacă înainte să-mi sară dracii!
Am aruncat aceste vorbe nervoasă, exact după ce îi dădusem cu şutul în stomac. Oh, şi eram atât de binevoitoare – o lăsam să scape.
A apărut cineva acolo, m-am întors şi l-am văzut pe Will privindu-ne . Zâmbea. Nu ştiusem de ce îi dăduseră lacrimile proastei pe care tocmai o bătusem, probabil pentru că îl văzuse pe domnişorul prinţ şi voia să pară victima. Oh, dar ea nu îl cunoaşte pe William aşa cum o fac eu.
S-a uitat la ea indiferent.
- Tu ce naiba faci acolo? Nu vezi că eşti în plus? Ia dispari.
Şi cât de repede i-a executat ordinul, fără a se uita înapoi. Nu prea am vrut să îi dau importanţă blondului, dar am făcut-o atunci când am sesizat că micul medalion se afla în mâinile sale. Nu ştiam când îl căpătase. Mi-am luat haina pe mine şi ghiozdanul.
Am aşteptat să zică ceva.
- Chiar îţi place chestiuţa asta, nu?
A ridicat în aer obiectul şi l-a privit. Părea curios.
- Hmm... Je t’aime!
Părea că citeşte inscripţia aflată pe acesta.
- Dă-l odată Will.
Am adăugat plictisită. Ochii lui scânteiau şi mi-a zâmbit perfid. Atât de superior şi plin de sine. Aroganţa lui , cea fără margini, îşi făcuse apariţia.
- Deci... E foarte preţioasă pentru tine. Să baţi pe cineva doar pentru asta, nu – nu! Cred că e unul dintre cele mai importante lucruri .
Uau, cum de ai ghicit? Cât de stupid ! Lăsasem prea mult garda jos. Am decis să fiu , pe cât puteam, neutră.
- Oh, zi odată. Mi-l dai sau mă car de aici?
A dat din umeri. Ce enervant. Mă avea la degetele sale în această clipă. Şi nu ştiam ce urma să facă, niciodată nu îl cunoşteam îndeajuns de bine. Acest prefăcut mă întrecea în toate, idiotul!
- Ţi-l dau mi bella .
Aproape că am răsuflat uşurată, mergând spre el . Mi-am călcat ceva pe mândrie, să mă apropi atât de el pentru a mi se da ceva! Oh, dar vroiam să recapăt acel lucru preţios. Era, aşa era într-adevăr. Îmi amintea de cineva, şi de ceva anume. Şi atunci când nu îl mai aveam, parcă ceva era smuls din mine. Nu mă simţeam bine aşa, nu îmi plăcea. Era într-un fel ciudat dureros. Mie nu îmi plăcea să fiu tristă!
Brusc, m-am oprit. Faţa lui mi-a spus să rămân locului, nu era sincer. Oh ,nu ! De fapt nu era sincer în ceea ce zicea, sau făcea. Nemernic mincinos.
- Cu o condiţie ţi-l voi da, desigur.
Am ridicat sceptic din sprâncene în timp ce mă luptam cu mine să fiu calmă. Îmi bătea inima foarte tare şi doream să nu mai ţină medalionul meu între degete, să mi-l dea şi să nu mă mai gândesc la asta. La faptul că îmi fusese luat. Durea, ca dracu. Aveam şi eu o slăbiciune. Toată lumea avea dreptul la aşa ceva, nu?
- Mă săruţi şi eu ţi-l dau . Simplu, nu-i aşa?
Am rămas mască la propunerea lui de caca. Să îmi calc eu pe mândrie şi să merg să îmi ating buzele de ale lui, să cad plasă acestui nefast om, ce dorea doar să mă prindă în mrejele sale. Să decad, să mă reîntorc la o perioadă de mult uitată?
Pentru ce?
Da. Pentru acel „ Je t’aime” pe care ajunsesem să îl iubesc. Pentru acea persoană...
M-am apropiat, cu paşi înceţi şi m-am ridicat pe vârfuri. Feţele noastre se atingeau, buzele mele erau aproape... Aproape de urechea lui, inima îmi bătea foarte repede. Da, eram... entuziasmată.
- Ai vrea tu!
Am strigat destul de tare cât să îl fac să se cutremure. Mi-am reluat personalitatea rece şi fără a mă uita înapoi, am plecat zicând :
- Ştii, m-ai subestimat. Poţi să îl păstrezi, o să îmi cumpăr altul.

Când am ajuns acasă m-am simţit victorioasă. Şi totodată tristă. Îmi lipsea, aşa că am scotocit prin cameră şi mi-am luat un alt lănţic ( unul primit de la buna mea prietenă Aura ) pentru a umple golul lipsă din jurul gâtului meu. Nu, după aceasta l-am îndepărtat şi nu am mai pus nimic. Acel capitol era şters, sau cel puţin încuiat. Nu aveam voie să îmi calc propriile reguli. Cu aceste gânduri am intrat în baie , pentru a mă relaxa.
Dani nu era aici. De ce trebuia să păstrez eu ceva de la el? Toate au plecat odată cu el în America , pentru a rămâne acolo! Subiect încheiat.
Nu?
_
*mi bella = frumoasa mea