O trecem pe feminin

[Teh]

Bună :X mulţumesc enorm de coinmentarii! Sper să vă placă în continuare <333
Ăh şi sper să îmi menţionaţi greşelile în continuare, căci nu m-am uitat după el, deci dacă există - mulţumesc dacă le scoateţi în evidenţă. Îmi amintesc de faptu că nimeni nu -i perfect :)) să mai cobor şi eu cu picioarele pe pământ.
Mersi mult că treceţi pe aici ! <3

În fine, lectură plăcută! :X

[center]Capitolul Douăzeci şi Şase[/center]

Nu ştiu când a trecut timpul atât de repede, chiar nu îmi pot da seama. S-ar zice că a fost o perioadă destul de încărcată, dar eu nu aş numi-o aşa. Căci nu mi-am dat seama când a sosit luna decembrie, chiar nu ştiu. Mircea mi-a făcut avansuri subtile, este adevărat. Dar nu atât de des, cum am fost ocupaţi cu teze şi teste, nu am putut fi non stop atentă la mişcările lui. Pentru prima dată în viaţă mă simţeam stresată, fiind toate lucrurile acumulate.
Eu, stresată? Da. Pentru că tatăl meu, pe care acum îl puteam numi idiot ( pentru tot ce făcuse ) nu îşi ceruse iertare . Nici faţă de mine, nici faţă de Liliana. Iar eu nu am putut discuta cu el nimic din cele ce se întâmplaseră, mă rugase Lili să nu o fac. Şi am vrut să îi îndeplinesc dorinţa.
De unde atâta bunăvoinţă din partea mea? Hei, nu eram chiar atât de rea. Mint. Mai degrabă fusesem şi eu ocupată, cu ale mele. Bia mă invitase la ea acasă , şi eu am acceptat. Avea un apartament de lux situat în centrul oraşului, şi toate cele de care dispunea o fată putred de bogată ( asta era ea ) . Am descoperit datorită mai multor relatări ale sale, faptul că fusese o snoabă. Acum nimeni nu o mai suporta, în afară de mine. Îmi plăcea de ea, şi de fostul ei prieten . Chiar dacă mă bucuram că îi dăduse papucii ( pentru că se plictisise de el ! Cum să nu o iubeşti pe fata asta ? ) . În fine, era un tip înalt , amuzant, slab, plin de pierce-uri şi cu un aer foarte blând. Totodată, atât de cald încât nu dădea niciodată drumul la acţiune. Aşa că e normal că s-a săturat de el.
Ea vroia acţiune, ca şi mine. Semănam destul în această privinţă.
Şi nu am uitat-o pe Aura , chiar deloc. Chiar a venit la mine în luna octombrie, spre sfârşitul acesteia. Într-un weekend; a fost foarte plăcut. Îi arătasem împrejurimile şi ne bucurasem împreună una de cealaltă. Am fost fericită să descopăr că, deşi ne depărtase distanţa, încă ţineam una la alta ( era un lucru foarte convenabil faptul că puteam vorbi la telefon şi să ne ţinem în temă cu tot ceea ce se întâmpla ) . Celelalte aspecte ale vieţii mele, au fost şi ele încărcate.
Spre exemplu Will, mă căuta o zi da şi o zi nu. Şi când îi învăţasem programul, venea zilnic, sau deloc. În clasă, vreau să zic. Şi nu mai scăpam de el, doar se uita la mine şi se mai ciondănea cu Mircea. Adevărul este că nu s-a întâmplat nimic spectacular, care să poată fi menţionat în mod deosebit. Nu îmi plăcea niciun tip nou, deşi erau mulţi sexy, am fost ocupată cu tezele aşa că nu am dat importanţă băieţilor. Eram într-o perioadă în care îi detestam; din cauza tatălui meu, poate.
Cert este că perioada aceea a trecut destul de repede, şi ne apropiam cu paşi repezi de vacanţă. Oh, vacanţa de iarnă!

M-am ridicat repede din pat, realizând că dormisem mai mult decât trebuia. Îmbrăcându-mă repede , de abia am avut timp să mă uit în oglindă înainte să plec. Acum purtam tot uniforma, însă erau piese mai groase şi aveam şi un dres ( destul de gros cât să ţină de cald, dar nu exagerat ) pe sub fustă. Asta scria în regulament. Oricum , purtam cisme înalte aşa că nu mă deranja. De fapt, venea chiar bine. Nu am avut timp să mănânc , aşa că am sărit peste micul dejun de acasă.
- A nins!
A spus veselă Liliana atunci când mă pregăteam să ies. Am zâmbit.
- Mda, super tare. Şi eu mai sunt şi în întârziere.
A chicotit, şi i-am întâlnit expresia caldă a feţei. Ne înţelegeam minunat în ultima perioadă. Nu o consideram o mamă, dar nici o duşmancă. Eram un soi de prietene bune.
- Te duc eu cu maÅŸina?
S-a oferit aceasta binevoitoare dar am dat din cap în semn negativ şi, deschizând uşa şi salutând-o, am plecat spre liceu. Nu doar că se aşternuse zăpadă pe jos, fulgi mari încă îndrăzneau să acopere solul.
- Uau!
Am exclamat şi am fugit afară, învârtindu-mă pentru ca fulgii de zăpadă să se aşterne peste mine. Era atât de plăcut!
- E aşa fain afară!
A zis Iulia ce se apropiase de mine. Era şi ea destul de fericită azi, probabil fusese uimită să vadă că a nins. La fel ca şi mine. Purta o căciulă colorată, foarte drăguţă şi un fular cu aceleaşi nuanţe. Îi stătea bine. Am văzut că părul i se cam decolorase, însă cel mai probabil urma să şi-l revopsească . Păcat, eram curioasă care era culoarea lui naturală. Probabil castaniu.
- Şi tu eşti întârziată?
Mi-a zis aceasta veselă şi eu am dat din cap, reamintindu-mi brusc că mă grăbeam. Amândouă am început să mergem grăbite. Nu era o dorinţă profundă de a ajunge devreme, dar era atât de distractiv să fugi prin zăpadă. Parcă aveam nouă ani şi mergeam spre şcoală , jucându-mă, fiind fericită şi fără nicio grijă. Nu îmi mai aminteam cum gândeam la acea vreme, când totul era atât de roz. Poate că eu nu îl vedeam roz. Şi oare, pe atunci aveam o familie întreagă şi fericită?
Era prea mult de când se întâmplase, că nici nu mai ţineam minte.
Am ajuns curând la liceu, şi nu a fost surpriză faptul că erau câţiva băieţi afară. Iulia a început să fugă, recunoscând pe doi dintre ei ( colegi, am presupus eu ) însă, au prins-o şi au aruncat-o în zăpadă.
Ajunsesem prea târziu?
Am zâmbit involuntar şi m-am apropiat de intrarea în clădire, sperând oarecum să nu fiu văzută. Deşi, sincer, mi-ar fi plăcut o bătaie cu zăpadă. Doar pentru asta era iarnă, nu ? Şi era şi frig, meritam şi eu să fiu bătută cu zăpadă. Erau trei tipi în faţa mea.
- Ohoo!
A zis unul dintre ei, aplecându-se după un bulgăre. Am vrut să îi ocolesc, prinsesem un pic de veselie – nu ştiu de ce, şi chicoteam.
- Ce faci mă, dai în fata lu’ Will?
A zis unul dintre ei, era cel mai înalt. Însă ceilalţi doi parteneri ai săi nu l-au băgat în seamă, începând să arunce cu zăpadă în mine.
Am fugit. Asta pentru că eram nervoasă din cauza acelei replici de tot căcatul. Nu se putea să am aşa faimă, nu ? Ok, unii ar fi zis că eram iubita lui Mircea ( total neadevărat şi nefondat, deşi ne-am sărutat întâmplător ) şi alţii ziceau că îi aparţineam lui William ( cu care avusesem o legătură în trecut; acum total ruptă ) . Ei bine, eu ziceam că îmi aparţineam mie şi doar mie. Iar ei nu aveau nici un drept de tot rahatul să îmi dea mie „ funcţii” . A dracului de trebabă!
Pulsul îmi accelerase şi ştiam că mă înroşisem la faţă îngrozitor, simţeam sângele cum îmi urca în cap, şi cobora. Ciudat traseu.
Am deschis uşa de la clasă şi , intrând furioasă, mi-am aruncat ghiozdanul pe bancă şi am pus geaca în cuier . A naibii de treabă; mi-am aruncat apoi şi căciula , fularul ( accesorii colorate, le adoram în anotimpul acesta ) cât şi mânuşile . Toţi se uitau la mine surprinşi.
- Ce-ai păţit , mă?
Mi s-a adresat Ruxandra destul de vulgar.
Am dat din umeri şi am ignorat-o, aşezându-mă pe scaunul meu. Nu am avut parte de liniştea dorită, căci pe banca mea s-a aşezat nimeni altul decât Mircea. Oh, grozav! De el aveam eu chef la ora asta.
- Ce vrei?
Am strigat aproape furioasă şi asta l-a făcut să zâmbească satisfăcut. Oh, bine. Dacă aşa vrei tu! Am zâmbit perfid şi am adăugat repede, înainte de a-i da şansa să zică ceva.
- Am înţeles. Eşti doar fericit că toată lumea din liceu îmi spune „ fata lui Will” . Nu ştiu de ce, dar e interesant. Să fiu privată de bătaia cu zăpadă doar d’asta, uau ce privilegiu. Nu-i aşa?
Aveam un ton sigur pe mine, îngâmfat aş putea zice. Nu era vina mea că eram plină de narcisism şi că mă bucuram de asta.
Expresia feţei sale s-a schimbat instantaneu. Îl deranja, bine de tot. Şi asta îmi aducea şi mie o oarecare plăcere, nenorocitul dracului . Nu, de fapt oricine se apropia de mine în acest moment era aşa. Blondul acesta părea oarecum adorabil, cu un chip atât de confuz şi furios. Din cauza mea, pentru mine. Deci , se poate, să mă placă cu adevărat. Iar eu, mai mult decât orice altceva, ador să îmi bat joc de sentimentele masculilor care se prefac a fi cei mai tari. De parcă ar fi adevărat faptul că femeile sunt inferioare.
Cum ajunsesem iar la aceste vorbe? Nici eu nu îmi explicam, probabil din cauza nervilor ce îmi străbăteau mintea, trupul, inima.
- Cine a zis asta?
A întrebat Mircea într-un final. Ochii săi verzi mă aţintiseră. O , ce drăguţ. Erau intenşi şi plini de o răutate neînţeleasă de mine. Totodată o blândeţe stranie, prea bine conturată pentru a nu fi vizibilă. O persoană ciudată. Aşa părea el, colegul de clasă ce flirta cu mine intens – zi de zi. Şi ce părea că creadă că şi eu îl plac, într-o anumită măsură era adevărat.
- EÅŸti curios?
Îmi reluasem atitudinea, înlăturând nervii. Nu mă mai ajutau acum.
- Da.
A zis scurt, apropiindu-se de mine şi cuprinzându-mi între degete câteva fire de păr. Le duse spre buzele sale, sărutându-le.
Gestul a fost văzut cu uimire de toată clasa. Erau stupefiaţi; cred că acesta ar fi cuvântul bun de folosit. Trebuie să recunosc că şi mie mi s-a părut drăguţ gestul; dacă nu ar fi fost totuşi atât de îngâmfat, şi oricum era fermecător – în felul lui.
- Sunt. Pentru că nu pot permite ca cineva să zică aşa ceva.
Nu mai era pe bancă, ci mai degrabă peste mine. Ok, eu stăteam pe scaun şi acesta se aplecase peste mine .
- Cum aÅŸa?
Am îndrăznit să dau replica, uitându-mă fix în ochii săi, fără a mă feri. Nu îmi era frică şi nu voiam nici să mă las intimidată, nici să fiu ruşinoasă. Nu eram aşa.
A zâmbit la gestul meu grozav şi curajos; probabil aşa îl vedea el. Puteam citi asta în expresia lui arogantă. La dracu! Eu sunt cea care îşi permite luxul îngâmfării şi narcisismului aici. Clar?
Nu am zis asta cu voce tare.
- Pentru că eşti a mea. Concluzie : nu e corect ca cineva să zică asta despre fata mea.
Am început efectiv să râd. A fost involuntar, spontan aş zice. M-am ridicat de pe scaun, depărtându-mă puţin de locul în care stăteam înainte, încercând să îmi înăbuş amuzamentul. Sarcastic vorbind, pe jumătate mă enervase replica lui.
- Te dezamăgesc, nu sunt a ta. Nici a lui.
Privirea îmi era sfidătoare şi rece. Neiertătoare.
- Dacă zici tu.
A spus acesta calm şi părăsi încăperea înainte ca eu să mai pot protesta. Cât de aiuera, eu eram cea care cădea de proastă atunci. M-a salvat profesorul care a intrat în sală, deşi am observat că Mircea nu se întorsese.
Mai bine aşa. A adăugat conştiinţa mea , iar eu i-am refuzat raţiunea. Mi-ar fi plăcut doar să îi dau câteva palme peste faţa aia albă, să înţeleagă un lucru: mă stresa. Şi , ajungând şi eu cu mintea limpede să realizez că eram condusă de impulsuri, mi-am zis că asta îşi dorea el să fac. Şi nu eram chiar atât de proastă să îi dăruiesc un asemenea lux.
În prima pauză m-am ferit să ies afară, simţind clar termenul de pericol. Nu eram atât de binedispusă să fiu târâtă prin zăpadă. Oh, dar nu a fost să fie pentru mine . Căci au sosit curând nişte băieţi de la o clasă mai mare şi m-au luat din clasă. Nu îi cunoşteam ( cel puţin aşa cred ) dar arătau destul de bine. M-am opus atunci când m-au luat pe sus, serios vorbind. M-au luat în braţe şi dus afară, apoi pur şi simplu m-au aruncat în zăpadă ( încă ningea ) . Având grijă să primesc o bătaie ca lumea .
Nu ştiu ce au zis în tot timpul acesta, probabil au râs. Eu simţeam că îmi arde faţa şi mă zbăteam pe acolo să mă ridic şi râdeam – oh, chiar făceam asta. Pe jumătate sarcastică, desigur. Atunci când au terminat cu mine eram un pacheţel alb îngheţat.
- Bârrr!
Am reuşit să murmur în timp ce îmi dădeam o parte din zăpadă jos de pe haine. Mă luaseră pur şi simplu în uniformă, aveam doar cămaşa pe mine – şi acum era şi aceea udă şi pielea mea la fel. Mda, purtam doar aceasta şi nu şi sacoul pentru că era o căldură formidabilă înăuntru.
Ca orice alt laş existent pe planetă, fiecare dintre ei au plecat şi eu rămăsesem aruncată pe jos. Nu aveam nevoie de ajutorul lor, şi curând am putut sta în picioare pentru a mă deplasa în clasă.
Atunci am primit un bulgăre în cap. Asta m-a exasperat. Vreau să zic, deja nu mai puteam suporta frigul şi era frumos să te baţi aşa cu bulgări, şi toate cele – dar deja era exagerat. M-am întors fulger pentru a vedea cine îndrăznise să facă un asemenea gest şi am întâlnit frumoasa faţă a lui William. Era mai bine să îl ignor. Însă, fără să realizez, era prea târziu pentru aşa ceva. Ceea ce se citea în expresia feţei mele, o ştia doar el. Căci odată ce a văzut s-a apropiat de mine, a fugit în timp ce eu mă îndreptam spre intrare. M-a prins în braţe, mâinile sale înconjurându-mi trupul şi m-a cărat până în sala mea de clasă.
Aş fi protestat dar îmi era prea frig pentru aşa ceva, şi cred că eram roşie – sau vânătă peste tot. Simţeam că mi se închid ochii, că adorm. Această stare mi-a fost stricată de urletele altui blond. Ok, nu zisesem eu că va fi dificilă treaba asta?
- Pune-o jos.
Oh, te rog Mircea! De data asta, lasă-l în pace pe cretinul acesta de Will. Sunt obosită şi chiar vreau să adorm, e cald aici şi uscat. Iar eu sunt rece şi udă, mi-e frig. Termină.
Nu am putut să zic asta, eram vulnerabilă şi nu vroiam să arăt mai mult decât deja o făcusem. Plus că ştiam că tremur şi că aveam o faţă de câine părăsit. Prima dată când este involuntară.
- Termină cretinule.
A spus prinţul acesta neînfricat, nemernicul cu faţă de înger ce mă căra în braţele sale. Îi adresase aceste vorbe celuilalt, cel ce părea a-i fi duşman de această dată. Nu ştiu ce s-a mai zis , sau ce s-a mai făcut, căci acum eram pusă pe podea. Uau, când s-a întâmplat asta? Ameţită, m-am ridicat şi clătinat pe propriile mele picioare ( pun pariu că păream beată ) şi am încercat să mă deplasez. Hainele mi se lipiseră de piele şi ştiu că se scurgea apă din mine.
Am fost prinsă de mână şi întoarsă. Puteam zări o pereche splendidă de ochi verzi. Oh nu, nu mă prinsese pe mine ci medalionul meu. M-am retras repede , cu puţina forţă ce îmi rămăsese. Acel lănţic era un dar de la Daniel, alt idiot care mă părăsise!
Nenorocit fără suflet! Dar ţineam la acea bijuterie fără semnficaţie! Oh da, doar un „ Je t’aime” aruncat aiurea , de pomină. Mă feream, lovindu-l pe Mircea. Nu a fost ceva voluntar, dar l-am îndepărtat de mica mea comoară. Şi apoi?
Apoi m-am împiedicat şi am căzut . Simţeam că am febră. M-am prăbuşit pe podea şi nu am putut să mă ridic.
Cineva a făcut-o pentru mine. Un trup cald , nişte braţe puternice – cred. Nu ştiu cine, căci am închis ochii şi am adormit. Sau am leşinat. Nu îmi amintesc.

Atunci când m-am trezit mă aflam în patul meu de acasă, oh... Acel loc pe care acum îl numeam aşa. Eram lucidă dar nu îmi aminteam clar ce se întâmplase cu o zi în urmă. Dormisem o grămadă.
- Ce s-a întâmplat?
Am întrebat-o eu pe Lili ce se învârtea prin cameră.
- Oh, te-ai trezit! A spus ea fericită. S-a aplecat spre mine, m-a ajutat să mă aşez în fund şi mi-a pus o pernă la spate. Am zâmbit şi eu mulţumită, aceasta mângâindu-mi fruntea.
- Ce tare, n-am murit!
Era o replică stupidă , probabil , dar asta m-a făcut şi pe mine şi pe ea să râdem.
- Nu. Se pare că nu. Ce băieţi îngrozitori, şi nu ştiam că ai anemie – tu ştiai? Oh, foarte urât. Oricum, eşti mai bine acum. Mâine ai putea să mergi la liceu – însă, dacă vrei să te mai „ odihneşti” rezolv eu cu o scutire.
Am refuzat oferta generoasă. Mâine era joi ( adică, hello ! era o zi în uşoară, oricum vineri nu mă mai duceam. Era ultima săptămână înainte de vacanţă . )
- Cum vrei. Îţi aduc ceva de mâncare?
Am acceptat această propunere şi când s-a întors i-am cerut să îmi spună cum am ajuns acasă – chiar nu îmi aminteam.
- Păi te-a adus un băiat blond – am uitat cum îl cheamă!
Nu a putut să mai zică altceva, pentru că şi-a făcut apariţia Iulia. Ne-a lăsat singure. Oh, şi cât de clară fusese Liliana. Un tip blond. Asta mă mulţumea. Am râs în sinea mea, mă durea direct undeva.
- Ştii, văru-meu te-a adus acas’.
Avea un ton glumeţ şi eu l-am acceptat, nu am întrebat cine era ruda ei ( nu am apucat, fir-ar ) . I-a sunat telefonul şi înainte să petreacă fie chiar şi cinci minute cu mine, a dispărut.
După ce am mâncat, am adormit la loc.

Oh, şi chiar şi atunci realizasem că încă aveam acel medalion la gât. Acum, privind înapoi, ştiu că probabil nu aş fi putut observa detaliile, nici dacă le-aş fi căutat. Eram prea prinsă în jocul meu nebun, de a fi o fată puternică. Aşa cum am reuşit întotdeauna să mă menţin.
A fost bine? Pentru acea vreme, indubitabil . „ Mai bine regret ceva ce am făcut, decât ceva ce nu am făcut. ” Încă mă ghidez după acest motto.