O trecem pe feminin

[Teh]

Thanks >:D<hugs bugs.
about the mistakes... you'd probably find a lot of them. sunt făcute din greşeală, i mean din neatenţie şi din lene de a corecta. i'm sorry but i ain't correcting them because i'm so freakin' lazy. i know it's horrible but hey that's life!

[center]Capitolul douăzeci şi şapte[/center]

Cei mici se uitau la mine atât de fericiţi. Imediat au sărit peste mine, aproape doborându-mă! Mă oprisem pe undeva şi le luasem câte ceva, şi acum scotoceau prin cadouri, cu exclamaţii de fericire şi uitându-se mereu la mine. Ne aşezaserăm în sufragerie, eu stăteam în mijlocul lor şi primeam din când în când câte un pupic. Erau îmbrăcaţi în salopete de blugi identice; doar că Miriam avea tricoul roz iar frăţiorul ei purta unul verde.
- Şi, ce mai faci?, mă întreabă fratele meu dându-mi un pahar cu apă, pe care i-l cerusem. Mi-era foarte sete. Ana era în bucătărie, pregătea o gustare.
- Destul de bine; îmi merge OK. Tu ce mai faci?
A zâmbit.
- Foarte bine, cum să îţi explic, mai aşteptăm un frăţior pentru cei doi...
Am rămas stupefiată.
ÎNCĂ UNUL? Dar nu le ajungea deja doi copii? Pe bune, ce făceau dacă ieşeau iar gemeni, sau gemene, sau tripleţi... Cred că mi-a văzut privirea uimită.
- Hai, nu e chiar aşa..., încerca să se explice.
Am început să râd.
- Mă bucur pentru voi!
Eram sinceră.
Ăia mici începuseră să se fugărească prin casă, neatenţi la discuţia noastră. Stăteam pe canapea.
Fratele meu nu mai avea deloc trăsături de copil, era maturizat complet, nişte trăsături de bărbat puternic, bine făcut şi în haine de casă, era un soţ ideal, ştiam asta, şi un tată excepţional. Pur şi simplu se născuse pentru a întemeia o familie extraordinară. A apărut şi Ana, s-a aşezat. Burta nu se cunoştea încă. A văzut că mă holbez la ea, şi mi-a explicat:
- Sunt doar în două luni..
Nu că eu aş fi priceput ceva din explicaţia aceasta, dar am zâmbit şi am dat din cap. Se potriveau, şi ea avea aceeaşi aură de femeie de casă, îmbrăcată în haine cazuale, cu părul strâns la spate şi cu un surâs ce părea cu mult mai cald acum, decât înainte, când mi se părea o scorpie.
- Tu n-ai niciun gând?, mi se adresează fratele meu ridicând din sprâncene. Cristi era incuraibl.
- N-am! Hai, sunt încă tânără!, exclam plină de energie, pentru a întări spusele.
- Vremea trece repede; ai deja 24 de ani, un serviciu stabil şi nici măcar o relaţie... Nu ştiu, e ceva putred?
Am început toţi trei să râdem la vorbele lui Cristi. Eu mai mult forţat, pentru că nu îmi plăcea de nicio culoare că se băga în viaţa mea. Aveam alte preocupări, la care se mai adaugă şi faptul că nu prezentam nicio dorinţă pentru căsnicie sau copii. Adică, erau drăgălaşi, oarecum, dacă nu erau ai mei. Şi nu era de mine, viaţa asta... Probabil mi-era frică de un posibil eşec... La câte văzusem la părinţii mei, eram influenţată. Mi-era teamă de mariaj, probabil.
Am pierdut câteva ore jucându-mă cu ăia mici şi vorbind cu fratele şi cumanta mea. Mă găsisem să îi pun întrebări despre sarcină, şi ea îmi răspundea vioaie şi fericită. Cred că îi plăcea mult rolul acesta de mamă. Mi-am amintit că trebuia să o sun pe Aura, dacă tot eram în oraş. Am apelat-o rapid şi fusese uimită să afle că sunt aici.
- Pe bune?! Ce bine! Şi eu şi Raul suntem acasă! Hai, vino pe la noi!, a început să mă roage atât de frumos, cu acel ton pe care îl avea de când eram mici. Mi-a înduioşat inima, apucându-mă o nostalgie ciudată.
Urcându-mă în maşină, m-am decis să plec într-acolo. Ei se pregăteau de mutat, aşa că aveau o parte din lucruri strânse. Totuşi, m-au primit cu foarte multă căldură, cu îmbrăţişări şi săruturi pe ambii obraji.
- Ce mă bucur să vă văd!, le-am zis foarte sinceră şi ei mi-au răspuns la fel. M-au interogat pe toate părţile, aşa cum făcusem şi eu. Aflasem unde se mutau, un oraş în apropierea a lui meu.
- O să ne vedem mai des!, îmi zice roşcata veselă şi aproape că mă strânge de gât.
Îmi venea să o întreb: şi tu, ca ce lucrezi? Dar ar fi fost absurd. Pur şi simplu ea ea genul care o să stea acasă, ştiam asta. Era tipul de femeie care voia să fie protejată, ţinută sub papuc şi lui Raulinio îi plăcea să subjuge; erau cuplul perfect. Oare nu intervenise obişnuinţa? Oricum, nu voiam să îi mai studiez. O făcusem prea mulţi ani şi nu am ajuns la prea multe concluzii. Era viaţa lor.
Şi timpul cât am stat cu ei a trecut repede. M-am întors rapid acasă la Cristi, şi am dormit buştean cu ăia mici, vrând neapărat să stea cu mine cât mai mult posibil.
Dimineaţa de duminică a fost atât de plăcută, aproape că mi-au dat lacrimile. Când m-am trezit erau toţi în bucătărie, pregăteau masa. Zâmbeau. Erau fericiţi, copii zburdau de colo-colo. Era imaginea perfectă a unei familii. Ceva ce eu parcă aş fi stricat doar cu privirea. Am surâs larg, am fost îmbrăţişată, pusă pe un scaun. Am râs cu toţii, am mâncat, Ana i-a certat pe cei doi pentru că se îmbrânceau, se certau, iar eu mă simţeam uşor stânjenită pe lângă ei. Chair arătau o imagine perfectă... Aş fi fost chiar băgăcioasă să rămân prea mult pe lângă ei. Pe seară am urcat în maşină şi am plecat, cu o promisiune vagă: Voi mai veni pe aici!
Şi alt val de îmbrăţişări plăcute, şi câteva lacrimi din partea celor mici. Nu prea doreau să plec. Dar trebuia şi eu chiar aveam nevoie să mă detaşez, altfel cine ştie ce gânduri m-ar fi apucat.
Au înţeles că aveam de lucru mâine şi trebuia să mă odihnesc. Am condus foarte uşor, pierdută în gândurile mele, predispusă chiar unui accident căruia nu i-am dat atât de multă importanţă. Nu ştiu ce mă deranja; nu prea mă pricepeam. Voiam doar să ajung în apartamentul meu şi să mă culc, să uit ceea ce nu am avut şi mi-am dorit, sau ceea ce nu am; sau ... cine poate ştii ce se afla în cele mai ascunse colţuri ale minţii mele, acolo unde nici măcar eu nu puteam intra?...

[center]*[/center]

Clar, nu mai vorbisem cu Daniel. Nu voiam să îl mai caut şi se părea că şi el mă uitase; aşa cum convenisem eu, pentru că totul fusese o simplă aventură şi nu vreau să mă angajez în vreo relaţie absurdă.
Zilele trecute au venit pe la mine Liviu, Jiji şi Coco. Sandi, nu. Era de înţeles. Pentru că mă ura după toată experienţa. Îl anunţasem că nu îl iubesc, dacă ne-am sărutat de câteva ori nu înseamnă nimic şi chiar mi se păreau absurde cererile lui. El era un romantic incurabil, nu uita atât de repede nimic, deşi trecuse... Multă vreme.
Cocolino era la fel de energică ca întotdeauna, crescuse şi era foarte plăcută, cu aceeaşi voce frumoasă pe care o adoram. Ne-am strâns în sufrageria mea, am băut câte ceva, am vorbit aiurea, mi-au spus de concertele lor, mi-au cântat, am mâncat pizza, ne-am uitat la tv. Fusese foarte plăcut.
- Transmiteţi-i salutări supărăciosului ăluia!, le-am zis pe un ton autoritar.
Au convenit şi au dispărut de sub privirile mele.
Mădălina îşi începuse vara ca şi femeie divorţată, cu o locuinţă trăznet şi o chiriaşă de şaisprezece ani, ce avea să vină din toamnă, când începea liceul. Îi plăcea asta. Nu mai vorbea cu mă-sa. Se certaseră. Cu tatăl ei se înţelegea perfect, Mirel o vizita non-stop; viaţa ei era perfectă. Cu Bianca nu vorbea nici acum; cu aceasta din urmă mă văzusem acum trei zile; era în perfectă stare şi îşi găsise un tip drăguţel, coleg de-al ei, nu prea înţelegeam toată acea tevatură.
Christian, drăguţul meu de frate vitreg mă sunase şi vorbisem cu el o grămadă. Voia să vină în vizită şi eu i-am spus că îl aştept cu braţele deschise. Cred că avea vreo 14 ani acum; ce repede trecuse vremea... Nu-l mai văzusem de o grămadă de vreme; mi-era dor de el. Şi înţeleg, la început de adolescenţă, de abia aştepta să călătorească singur cu avionul, să scape de părinţi, să vină la mine, să... Multe alte lucruri. Era plăcută viaţa asta. Vorbisem şi cu mama de curând. Şi ea o ducea bine, la fel şi Jonathan. Adusese o fată acasă, se pare că era logodnica lui. Nu mai vorbisem cu el.
La serviciu era cam rău. Primise şeful meu o plângere, pentru că era să leşin în plină stradă când făceam turul unui turist. Cred că aveam tensiunea slabă. Mă înţepa inima uneori, mâncam numai prostii, poate şi de-asta. Nu mai aveam timp să gătesc, vomitam mai mereu; era ceva obişnuit. Fiind mai mereu galbenă la faţă, nu îmi plăcea deloc de mine. Nu cred că mi s-a întâmplat vreodată să mă uit în oglindă şi să spun : arăt naşpa! În ultima vreme, aşa mi se părea.
Acum stăteam pe canapea, cu William alături de mine. Tocmai vomitasem, pentru că mâncasem nişte popcorn şi cred că avusese prea mult ulei, mi se făcuse greaţă. Mă simţeam groaznic.
- Ar trebui să vezi un doctor!, îmi zise blondul pe un ton foarte îngrijorat.
Deja îl anunţasem pe Marcu că o să trec pe la el mâine, îmi luasem o zi liberă pentru o vizită la medic. Nu aveam încredere în alţi doctori, şi voiam să îmi fac nişte analize generale. Nu era exclus să am probleme cu inima; era ceva ereditar, avusese şi tata. Nu mi-era frică de asta, mai degrabă mi-era silă să merg iar în spital, să mi se spună ce am. Eram plictisită, nervoasă, mereu irascibilă. Nimic nu-mi convenea.
I-am dat o replică acidă lui Will, făcându-l să zâmbească.
- Scuze... Nu ştiu ce am de la o perioadă...
Mi-a mângâiat părul, sărutându-mă pe frunte.
- Vrei să merg cu tine mâine?
L-am refuzat. A dat pozitiv din cap şi a plecat doar atunci când m-a băgat în pat. Mi-era puţin somn, era seara, nu foarte târziu. Doar dacă aş fi scăpat de senzaţia aceasta de rău, poate aş fi putut să adorm. Trebuia să-i fi cerut să stea cu mine! Sigur ar fi făcut-o...
Trecuseră doar cinci minute de când plecase şi eu aproape aţipisem când s-a auzit soneria.
Leneşă şi aproape împiedicându-mă, căci mă legănam pe picioare, am reuşit să deschid uşa.
- Ce-ai uitat?, am întrebat apoi cuvintele le-am înghiţit.
Nu era blondul. În faţa mea stătea silueta elegantă şi foarte simpatică a lui Daniel Bee. Trăsăturile lui perfecte. Îmbrăcat acum la fel ca întotdeauna, cu o servietă în mână. Probabil uitase să o lase în maşină, de abia venea de la lucru, se vedea pe chipul lui obosit. A intrat înainte să îl poftesc înăuntru. Eu mai aveam puţin şi cădeam pe jos. Fără să-l bag în seamă am fugit în baie şi am început să vomit, trântind uşa după mine.
- Ce-ai păţit?, m-a întrebat uşor îngrijorat când m-am întors. Mă spălasem pe faţă şi îmi periasem puţin dinţii. Gata! De mâine nu mai mănânc prostii şi nu mai beau Coca-Cola ca şi o idioată.
- Mi-e puţin rău, am zis indiferentă, punându-mă pe un scaun. Eram în bucătărie. Şi-a scos o ţigară şi a început să mă studieze. Cred că arătam groaznic, îmbrăcată în pijamaua cu pantaloni scurţi, un maieu aiurea, părul strâns la spate, cred că şi cearcăne aveam, fiind şi foarte palidă. Extraordinar! Doar că în această clipă nu îmi prea păsa. Ce dracu căuta el aici?
Se pare că îmi citea asta în privire.
- Nu a fost prea ok ce s-a întâmplat între noi, a început el să vorbească.
Aproape că am pufnit în râs.
Va să zică, ce, regreta că se culcase cu mine? Ok, nu eram în dispoziţia necesară pentru aşa ceva şi mă înecam cu fumul acela stupid şi foarte puternic de ţigară. Nu mai pleca odată din casa mea?
- Nu e ceea ce crezi; vreau să spun, nu e normal ca apoi să fi pierdut legătura. Eu nu asta mi-am dorit.
Şi-a stins ţigara. S-a ridicat de pe scaun, a venit spre mine, m-a strâns în braţe, m-a sărutat pe obraz. Nicio reacţie. Nimic nu s-a mai cutremurat în mine. Poate pentru că mi-era aşa de rău. A stat tot lângă mine multă vreme, privindu-mă. Eu aproape că dormeam pe scaun. M-a luat în braţe, m-a târât în pat. M-a învelit, mi-a închis ochii şi s-a aşezat lângă mine. Nu l-am mai băgat în seamă, am adormit pur şi simplu...

[center]*[/center]

Când m-am trezit, dimineaţă, nu mai era nimeni acolo decât eu. Îmi lăsase un bilet ridicol pe care l-am aruncat la gunoi. M-am îmbrăcat cazual şi am luat maşina, fără să mănânc ceva, ducându-mă la doctorul Marcu. După o oră de condus, m-am aflat acolo, dornică să îmi fac analizele acelea idioate. M-a întâmpinat foarte vesel, până ce m-a văzut în ce stadiu mă aflam. Aşa groaznic arătam?
Mi-a făcut nişte analize. Mi-a pus o grămadă de întrebări.
- Şi inima te înţeapă?...
I-am explica că „ da”. Prima dată părea să vrea să îmi dea un alt verdict, până să afle de inima mea. Apoi a zis că mai bine aşteaptă analizele, ca să nu vorbească aiurea. Să vin mâine să le iau. Mi-a mai pus nişte întrebări la care nu am răspuns, fiind absentă. Când am plecat m-a bătut uşor pe umăr, nu prea i-am îneţels gestul.
Am fost fericită doar când am ajuns acasă. A doua zi am fost la lucru, am stat puţin. Mă simţeam ceva mai bine ca înainte, măcar nu îmi mai venea atâta să vomit. Chiar puteam purta un zâmbet larg pe faţă, toţi erau încântaţi să mă vadă aşa. Bineînţeles, am stat puţin pentru că apoi am plecat după analize. Nu prea voiam să mi le spună la telefon.
Îmi venea să alerg prin spital, mă simţeam puţin mai grasă, la câte porcării mâncasem, e imposibil să nu fi luat câteva kilograme în plus. Eh, o să le dau eu jos. Am intrat în cabinet imediat după ce am bătut la uşă, m-am pus pe pat şi am dat ochii cu doctor.
- Ce am?, l-am întrebat veselă. Nu ştiu ce era cu mine, parcă îmi revenisem brusc.
Nu ştiam ce să citesc în expresia lui.
Se uita fix la mine.
Mă cerceta.
- Ia spune-mi, eÅŸti cu cineva acum?
Nu îi înţelegeam curiozitatea.
- Nu pricep!, am răspuns scurt.
- Pentru că vestea pe care ţi-o dau..., începuse să spună.
- Nu mă luaţi pe mine cu menajamente, n-am nevoie!, i-am retezat-o scurt.
A oftat.
Ştia că trebuia să-mi spună. Orice ar fi fost. Începuse să îmi bată inima mai tare, până acum nu realizasem, acum eram tensionată.
- Eşti însărcinată!, mi-a zis brusc cu o jumătate de gură lăsându-mă uimită. Am făcut ochii mari. Inima îmi bătea prea tare, îmi accelerase pulsul, tensiunea mi-o luase razna, dacă nu aş fi stat jos aş fi simţit nevoia să mă aşez. Capul mi se învârtea. Parcă refuzam să accept.
- Pardon?
Mi-a repetat verdictul. Îmi venea să îi dau cu ceva în cap. Devenisem furioasă.
- Cum se poate aÅŸa ceva? E imposibil! Åži ce e cu inima?
Îmi doream, parcă, mai degrabă să am probleme în acea privinţă decât să aştept un copil. Clar se înşela. Nu era posibil. Cred că nu erau corecte analizele. Poate înnebunise. Doamne, ce naiba se întâmpla? Cum era posibil aşa ceva? Nu, nu şi nu. Eu nu percepeam asta. Era o greşeală.
- Depinde de organism, inima ţi-o ia razna, la fel ca şi tensiunea, din cauza sarcinii. Mirabela, nu ştiu ce să zic, nu mă pot băga în viaţa ta. E doar a ta. Nu am ce să îţi fac. Eşti deja în două luni... Încă se poate face un avort...
Făcu o strâmbătură la final.
Eu priveam în gol.
Chiar era adevărat?
Încă eram contrariată. Îmi venea să urlu. Nu era posibil.
- E adevărat?, l-am întrebat, agăţându-mă de orice speranţă, aşteptând să-mi spună: e o glumă! Amândoi să râdem cu poftă şi apoi să-mi zică: neah, de fapt ai nişte iregularităţi cardiologice, sau ceva asemănător! Dar nu! El a dat din cap în semn pozitiv, cu regret se părea.
M-am încruntat.
- Încă se mai poate face un avort!, a zis hotărât, deşi nu părea de acord. Eu nu mă ocup de aşa ceva, dar îţi pot da un nume al unui...
L-am întrerupt, tot nervoasă dar mai resemnată.
- Nu e nevoie. Nu sunt o criminală.
Stăteam încă acolo, fără a schiţa vreun gest. Expresia mi-era goală. S-a aşezat lângă mine. Nu îmi mai bătea aşa de tare inima, începusem să mă gândesc la soluţii, la ce o să fac. Un copil! Ce naiba! Un copil cu un tip cu care avusesem, pur şi simplu şi doar atât, o aventură! Cum era posibil aşa ceva?! Nu puteam să admit, mi-era imposibil să o fac. Trebuia să fie o greşeală. Nu, trebuia să încetez cu asta! Se întâmplase! Şi ce să fac eu cu un copil fără tată? Nu! Din contră, eu nu aveam nevoie de unul lângă mine. Îl puteam creşte şi singură.
UN COPIL?!
Mi-a pus mâna pe umăr.
- Am presupus asta de când ai venit ieri, dar nu eram sigur. Ela...
Nu mai ştia ce să spună.
- Mă descurc. Adică, sunt atâtea mame singure!
A oftat, nu mai avea nimic de adăugat. I-am plătit, nici nu voia să ia banii. L-am liniştit.
- O să merg la o doctoriţă acum, ceva mai aproape de mine, specializată în aşa ceva... Sper că nu vă supăraţi.
A dat din cap, tot nu ştia ce ar putea să spună în astfel de momente. Am intrat în maşină. Am pus mâna pe volan. Am învârtit cheia. Am accelerat. Mergeam cu o viteză mică, încercând să îmi liniştesc gândurile. Aşa ceva era posibil? Gata! Trecusem peste asta. Se întâmplase. Aveam să păstrez acest copil, indiferent de ce s-ar întâmpla. O să mă descurc... Cumva. Cum o să primească vestea familia mea? Nu contează, nu era treaba lor!...
Însă, cum va reacţiona William? Părerea şi susţinerea lui erau estenţiale. Ce m-aş face eu fără el? De fapt, ce sunt aşa melodramatică? Mă descurc foarte bine fără el! Mădălina o să mă susţină, garantat. Bianca o să fie puţin tristă, o să îi treacă. Aura o să mă înţeleagă. Hai, nu era atât de rău. Nu îmi permiteam să ucid un copil. De abia realizam ce se întâmpla. De ce naiba nu mă protejasem? Cine se mai gândise atunci la asta? Ce proastă fusesem! Şi nu îmi mai venise ciclu de atâta vreme, de ce nu fusesem atentă? Desigur, eu mă gândeam la altele! Să îmi fie învăţătură de minte! Asta este!
Trebuia să îi spun lui Daniel. Deja îi prevedeam reacţia. Nu aveam nevoie de el, poate doar să mă sponsorizeze. De ce nu? Era şi copilul lui, şi greşeala lui. Nici el nu se protejase. Nu aveam să îi cer să îl recunoască şi cu atât mai puţin să mă ia de nevastă! Hai, te rog, chiar nu aveam nevoie de el! Decât financiar, şi era normal. O să îl sun... Azi... Sau mâine. Poate. Odată va trebui să o fac. Doar că nu ştiam încă cum ar trebui dată o astfel de veste... Chiar era adevărat?
Ajunsă în apartament, am devenit chiar mai neliniştită. Nu ştiam ce să fac, cum să reacţionez, mă învârteam de colo-colo. Nu am stat mai mult de cinci minute şi am ieşit înapoi, urcând în maşină şi ţinând direcţia spre locuinţa lui Will. Probabil şi el mă va trimite la naiba, era prea mult. Şi totuşi... Nu ştiam ce să fac altceva acum. Nu mă născusem pentru a fi mamă. Nu era un rol potrivit pentru mine! Pur şi simplu nu puteam concepe aşa ceva!... La naiba cu toată idioţenia aceasta!
Am realizat că mă aflam în faţa apartamentului lui William, doar când am început să bat aproape ca o descreierată în uşă. Destul de curând, mi-a răspuns. Faţa lui uşor confuză a întâlnit-o pe a mea. Eu cred că arătam groaznic. Nu ştiu ce îmi citea el în expresie dar mie mi-era imposibil să mă mai pronunţ, în orice mod.
Eram prea prinsă în propria mea problemă pentru a mă mai surprinde femeia din apartamentul lui. Avea şi el dreptul la multe lucruri, unele pe care i le furasem chiar eu! Speram că măcar el se proteja, să nu facă o greşeală ca a mea! Nu era prea drept să vorbesc aşa... Ce naiba gândeam? Chiar dacă a fost o greşeală, nu am cum să îi explic asta copilului... Nu... Oh, eram atât de confuză! Nimic nu mai era concret în viaţa mea.
- Vrei să pleci?, mă adresez necunoscutei pe un ton indiferent, rece. Cred că fusesem cam crudă. Nu îmi păsa. Voiam să rămân doar eu cu el. Blondul a schimbat câteva vorbe cu aceasta şi ea a dispărut curând.
S-a uitat la mine nervos. Asta m-a uimit.
- Uite ce e, Mirabela, eu te iubesc – ţi-am zis-o de prea multe ori, dar asta nu îţi dă dreptul să îmi dai aşa viaţa peste cap. Am trecut peste, am înţeles, am renunţat la tot ce ţine de tine, aşa că te-aş ruga să nu îmi strici toate planurile rămase, bine?, vorbise foarte determinat, nu ştiu când îl văzusem ultima dată atât de hotărât, chiar supărat.
Stăteam faţă în faţă. Nu eram capabil să mă mişc. Sau să spun ceva. Eram împietrită. Reacţia sa îmi era străină. Nu mă aşteptasem la aşa ceva. Dacă el renunţa la a mă mai sprijini, atunci eu ce căutam aici? Şi de ce nu plecam odată? Eram într-o strare ciudată de şoc.
- Ela? , întreabă îngrijorat. Cred că se aştepta să ţip la el, sau să îmi cer scuze. Orice!
Dar eu eram distrusă în această clipă. Nu puteam descrie ceea ce simţeam. De parcă nu mai exista nicio senzaţie în mine. Eram furioasă. Eram supărată, tristă, deprimată, decepţionată, uşor resemnată, distrusă. Nu mai găseam cuvinte. Şi toate acestea se îmbinau într-un asemenea mod încât nici măcar nu mai simţeam ceva, nu puteam spune că am o anumită stare.
Mi-am muşcat una din buze, gest pe care de-abia l-am realizat. Îmi tot vorbea, dar nu mai era cu putinţă să pricep, eram pierdută în gândurile mele, goale şi acestea. Mă cuprinsese un asemenea vid... Incapabilă de vreo emoţie! Nu, asta nu era posibil!
Imediat mi-am revenit la realitate, parcă fusesem cuprinsă de o lume ireală, o iluzie. Inima a început să îmi bată mai tare, ochii mei parcă nu mai suportau niciun fel de lumină, o nevoie ciudată de-a-mi închide pleoapele m-a cuprins, şi furia creştea, la fel ca şi nesiguranţa, apăsându-mă pe umeri şi vinovăţia unui act foarte iresponsabil. Trebuise să fiu mai matură.
El nu se mişcase din faţa mea. I-am cercetat chipul. Era îngrijorat. Deja nu îi mai păsa de mine, şi totuşi, cuvintele mele au ieşit fără să le gândesc.
- Sunt însărcinată. O să am un copil.
Îmi venea să râd. Ce simplu suna! Cât de sec. Mda, de parcă ar fi fost aşa! Doar că nu îmi puteam controla tonul.
Pentru câteva secunde, niciunul dintre noi nu a mai zis nimic. Se uita atât de ciudat la mine, stupefiat, neavând ce să comenteze. Îl şocasem.
- Dar, ai dreptate, nu vreau să mă mai bag în viaţa ta. Ai avut parte de prea multe din partea mea. Nu sunt în măsură să fac asta...
Şi am început să merg, vrând să îl ocolesc, să dispar de acolo, să merg oriunde; nu să plâng, sau poate să fac asta... Nu mă mai puteam îmbăta acum, nu mai puteam consuma alcool. Nu voiam să îi fac rău... Oh, ce ciudat! Acum îl protejam, pe acest copil necunoscut ce părea să fie al meu. Creştea înăuntrul meu; cum era posibil să nu îl fi simţit până acum? De când aflasem de existenţa sa, eram conştientă şi de prezenţa lui înăuntrul meu. Un copilaş nevinovat!... Ce vină avea el pentru prostiile pe care eu, maică-sa, le-am făcut? Trebuia să merg la un doctor specialist...
Iar aberam.
William m-a prins rapid de braţ când treceam pe lângă el. Nu îmi mai dădea drumul. Ne uitam unul la altul. Expresia lui era îndurerată, o puteam citi. Nu mai îndrăzneam să mă uit direct în ochii lui. Clipeam des, mă fâstâceam, ca şi cum aş fi fost prinsă comitând un act foarte ilegal, pe care mi-l tot repetase să nu îl fac.
Îmi venea să îi strig: Îmi cer scuze! Îmi pare rău! Nu am vrut!..., dar nu găseam puterea pentru aşa ceva. Nu regretam acest copil. Nu aveam ce să fac, pur şi simplu nu puteam simţi aşa ceva. Nu eram prea fericită că rămăsesem gravidă, dar nici nu puteam să îl reneg. Pentru că era al meu şi nu îmi părea rău. Nu avea nicio vină! Îmi repetam într-una. Oare ce simţea el în aceste momente? Eu, femeia pe care a iubit-o dintotdeauna o să aibă un bebeluş. Dar nu cu el!... ce crudă era soarta, un destin atât de groaznic.
- Cu Daniel, nu-i aşa?, glasul lui părea de-abia şoptit. Am dat din cap. Încă mă privea profund. Degetele sale nu mă strângeau prea tare, nu era agresiv, ci doar vrusese să mă oprească.
Ştiam că îi stătea pe buze să spună: te-am avertizat să ai grijă! De ce mi-ai făcut una ca asta? Dispari în clipa asta. Nu vreau să te mai văd! – sau comentarii asemănătoare. Totuşi, le-a înghiţit şi a schiţat o grimasă.
- Ştii că nu poţi avorta, nu?, îmi zice foarte serios, cercetându-mi chipul pentru oricare gest ar fi putut apărea.
Mie îmi venea să strig iar : Îmi pare rău! Tot nu am făcut-o.
- N-aş putea... Vreodată... Indiferent de cum..., încercam să găsesc nişte cuvinte potrivite, pur şi simplu nu le puteam lega în propoziţii. M-a făcut să tac printr-un gest al mâinii. Acum nu mă mai ţinea de braţ.
Era îndurerat. Îl citeam prea bine. Aproape că-mi venea să plâng.
- I-ai zis?
Nici nu ştiu cum puteam purta această conversaţie. Mi se părea atât de penibilă şi tot nu ştiam dacă să fiu onestă cu el, să îl fac să fie şi mai îndurerat, mi se părea că eram crudă, egoistă. Aş fi putut să plec fără să îi zic nimic, şi aşa mă cam dăduse afară din viaţa lui. Dar eu nu! Voiam să mă agăţ cât de tare puteam de el, că „poate-poate” revine la mine, să mă protejeze ca întotdeauna. Să îmi şteargă greşelile. Să mă acopere. Să mă susţină. Eram cam proastă eu, nu? Da, foarte idioată, egoistă, manipulatoare, îngrozitoare, nemernică... Nu mai găseam adjective.
- Nu. Nu încă. O să trebuiască să o fac..., am răspuns cu jumătate de gură.
- Mai bine plec, Will... Scuze... Nu ştiu ce m-a apucat. Ţi-am stricat ziua... o să... Nu ştiu... O să...
Am oftat. Tot se uita la mine.
- Ţi-am distrus deja... Prea mult... Viaţa.
Şi am decis, astfel, să mă car şi de acolo, pentru a nu-l distruge şi mai mult de atât pe dragul meu blond...