O trecem pe feminin

[Teh]

Mulţumesc ENORM pt. comentariile voastre >:D< love you guys. Sper să citiţi în continuare.

Lectură plăcută!

Capitolul optsprezece

- Of, eu nu vreau să se termine anul ăsta, nu îmi vine să cred, în cât suntem azi, în 26?
Mihai era indignat, într-unul din momentele lui de nostalgie, tocmai îşi exprima profunda dorinţă de a nu termina clasa a 12a.
Şi noi îi împărtăşeam sentimentele, total. Voiam să dureze cât mai mult momentele acestea, în care nu făceam decât să ne preocupăm de examen, să ne distrăm, să stăm împreună, să – în fine, viaţa de liceu era cu adevărat frumoasă, nici nu se terminase şi deja îi dusesem dorul. Adevărul era că nu doream să ne descurcăm unii fără ceilalţi. Am fi vrut să fim cât mai mult împreună, dar nu era posibil, o ştiam cu toţii.
- Haide, nu e ca şi cum nu o să ne mai întâlnim niciodată!, a strigat Tudor cu o urmă de neîncredere în glas. Voia doar să încurajeze atmosfera, adevărul era că nu avea nicio şansă, cu toţii eram prea conştienţi de ceea ce trăiam, de ceea ce se întâmpla. Ne părea rău dar nu aveam să mai fim aşa niciodată. Vom uita unii de alţii...
- Dacă vă prind că nu mă salutaţi când mă vedeţi pe stradă, mamăă..., continua Mihai la fel de nostalgic ca şi mai devreme, provocându-ne râsul. De parcă eram în clasa a 8a şi ne plângeam de faptul că ne despărţeam, mergând la liceu. Dar eu nu fusesem aici pe atunci şi nici nu simţisem aşa ceva, pentru că nu eram ataşată de clasa mea. Nu că acum nu aş fi putut trece peste, dar trebuia să recunosc că avea să îmi fie dor de această vreme. Şi nu făceam niciun rău prin asta.
A sunat clopoţelul.
Mihai a tresărit, la fel ca şi noi. Eram în ora de Română, dar nimeni nu era atent, ne strânsesem într-un colţ şi vorbeam iar profesoara era prea absentă, deşi auzise şi ea soneria.
- Hai să ieşim undeva azi!, a strigat entuziasmat colegul nostru dar niciunul nu a acceptat, eram ocupaţi, în prag de examen, nu puteam risca.
Aşa că am ieşit împreună cu Bianca şi Mădălina, despărţindu-mă de ele la ieşire, fiecare îndreptându-se spre casa ei, eu destul de grăbită pentru a-l duce pe tatăl meu la spital, trebuia să iau şi analizele şi totodată avea nevoie de un alt control, cel săptămânal.
- Eşti gata?, am strigat imediat ce am păşit în casă, fugind după cheile maşinii şi scoţându-l din bucătărie, fără a aştepta un răspuns la întrebare.
- Ce energică eşti azi!, a exclamat sceptic iar eu am zâmbit.
- Ocupată doar, trebuie să termin totul cât mai repede.
A tăcut, la fel şi eu şi mi-am văzut de condus, altă ocupaţie care îmi plăcea dar cu care mă obişnuisem mult prea mult.
Am parcat în faţa spitalului, am intrat şi l-am căutat pe doctor, timp în care pe tata l-am lăsat pe mâna unor asistente, cum o făceam de obicei. Am bătut la uşa cabinetului său, a răspuns poftindu-mă înăuntru, ceea ce am şi făcut.
- Oh, bună Mirabela!, a zis nu prea entuziasmat, având nişte fişe în mână. Am ridicat din sprâncene, m-am apropiat de el salutându-l şi l-am întrebat de analize.
- Astea sunt, mi-a zis scurt arătând spre foile pe care le ţinea.
Le-am apucat, începând să le studiez, nu înţelegeam nimic din statistici şi denumirile specifice.
- Îmi explicaţi şi mie, vă rog?, l-am întrebat punând documentele pe măsuţa de lângă el. S-a ridicat de pe scaun, trecându-şi o mână prin păr şi oftând, începând să vorbească pe un ton ce contura regretul.
- Nu e bine deloc. E aproape de faza terminală, aşa reacţionează organismul lui – depinde de fiecare în parte, ţi-am mai spus; oricine ar fi crezut că îi merge foarte bine, dar de fapt este „calmul dinaintea furtunii”. Mirabela, nu e bine deloc!
Am tăcut. Inima mi s-a spart în două, fără să mai bată regulat, prinsă în vârtejul cunoscut al unei dureri apăsătoare.
- Adică, asta e?, am întrebat fără expresie, buzele fiindu-mi aproape lipite, ochii mei neîndrăznind să mai clipească.
Părea trist când a dat din cap şi şi-a scos ochelarii, punând hârtiile într-un plic gigantic.
- Nu se poate să mai facem nişte analize? Să mai cerem şi alte păreri? Să... Nu ştiu! Un tratament, ceva?
Nu voiam să mă dau bătută chiar acum, aşa că am început să îl chestionez, gesticulând din mâini, fiind expresivă, încercând să îl conving.
- Am cerut deja mai multe păreri! Dar o să îi mai facem un rând de analize şi le trimitem în străinătate, dar o să coste şi asta- nu ştiu dacă e conve...
L-am întrerupt.
- Este! O să facem şi asta. Plătesc, nu banii sunt o problemă. Dacă există şi cea mai mică şansă să fie o eroare, eu vreau să aflu. Dar nu îi spuneţi nimic tatei, bine? Nici eu nu o să o fac, nu cred că e necesar să ştie; se simte aşa de bine, l-ar distruge total.
Am revenit la starea de deprimare de dinainte, fără a-mi putea abţine sentimentele. Dar tot nu îmi venea să plâng, pur şi simplu eram iar goală, ca şi înainte, fără a îmi putea defini starea prea bine, căzând într-o amorţeală îngrozitoare.
- Bine, o să îţi prescriu şi nişte medicamente...
Nu am mai răspuns, am aşteptat să îmi dea ceea ce îmi spusese şi am plecat, luându-l pe tata şi plecând, fără a-i da atenţie, deşi eu eram conştientă de faptul că îmi înţelegea starea de spirit. Nu avea decât să o pună pe baza adolescenţei; m-a întrebat ce am şi i-am răspuns că nu era treaba lui. Asta însemna că înţelesese, aveam şi eu problemele mele. Ceea ce nu îi trecea prin cap, probabil, era că erau legat de el şi sănătatea lui.
Nu se putea să fie adevărat, pur şi simplu.
Probabil era o greşeală, nu avea cum să se simtă atât de bine şi totuşi să fie în faza terminală a bolii. Era imposibil!
Încercam să mă mint, să mă păcălesc singură de parcă nu ştiam eu , mai bine decât oricine, că aşa ceva era foarte posibil şi că dacă avea să se întâmple nu mai era nimic de făcut.
Şi eram prea tristă din cauza asta.
Peste două zile a venit şi ziua mea de naştere, dar nu m-am bucurat de ea. Îmbătrânisem cu un an şi nu mă simţeam bine din cauza asta. Eram morocănoasă, totuşi am acceptat gestul colegilor mei şi cadourile şi am făcut cinste, seara, ieşind într-unul din cluburile noastre favorite. Observaseră cu toţii că nu eram în largul meu şi niciunul nu îndrăznise să mă întreb ce am. Nici măcar Bianca şi Mădălina, ce păreau a fi destul de distante una faţă de cealalta, şi temându-se oarecum de mine şi starea mea, nevrând să mă supere.
Iar eu eram prea prinsă în ale mele.
William mă sunase şi îmi urase numai de bine, spunându-mi că îmi trimisese cadoul şi că trebuie să fi ajuns deja, i-am spus că l-am primit şi acesta nu m-a întrebat dacă mi-a plăcut, ci mai degrabă : ce ai păţit?
El fusese în stare să mă întrebe ceea ce niciunul dintre prietnii mei nu reuşise.
- Nimic. Momentan. Cred. Will, nu mă simt prea bine, am răspuns cu o jumătate de gură.
- Tatăl tău?, m-a întrebat fără menajamente.
- Da, am zis scurt şi amândoi am tăcut, el neavând cuvinte de încurajare iar eu fără a mi le dori cu adevărat...

[center]*[/center]


Mi-am dorit din tot sufletul să fi făcut din ţânţar armăsar, ca atunci când analizele reveniseră cu aceleaşi rezultate, să mi se fi spus că erau false! Dar nu ! Era aşa cum preziseseră şi priemele, era în faza terminală, şi nu mai era nimic de făcut. Aş fi putut foarte bine să încetez să îi mai dau nenorocitele acelea de medicamente şi să nu îl mai duc la doctor, oricum nu mai avea mult de trăit, depinzând de emoţiile ce aveau loc în viaţa lui. Pentru că, îi mai dăduseră un an, estimat cu îngrijirile de până acum.
Eu aveam curajul să i-o spun dar nu doream şi nici doctorul Marcu. Ştiam că dacă am fi făcut-o i-am fi scurtat de tot ultimele luni din viaţă. Tratamentul lui era o avere în ultima vreme, pe care nu prea ne-o permiteam. Cheltuiam din ce în ce mai mulţi bani pe medicamente, pe tratamente, dar la care nu puteam renunţa. Ar fi fost uşor să o fac, având în vedere că rezultatul avea să fie acelaşi. Îi puteam explica, nici el nu ar mai fi vrut vreun tratament, ar fi murit acasă cu gândul că oricum nu mai avea ce să facă.
Şi cum oare puteam face eu ceva atât de îngrozitor? Poate că nu eram o persoană prea bună, dar nu eram în stare nici să îi distrug ultimele luni din viaţă tatălui meu; prea meschin.
Aşa că doar mergeam ca întotdeauna la spital, învăţam când aveam timp şi mintea mea nu era umplută cu gândul că avea să se ducă, şi că nu prea mai aveam bani. El începuse să renunţe la afacerea lui, nu mi-o spusese dar nu mai putea scrie cu mâna dreaptă, de abia şi-o mai putea mişca şi la fel şi stânga. Era din ce în ce mai rău, nu mai putea lucra, deci – nu mai producea. Mie îmi trimitea mama o anumită sumă lunară, foarte frumoasă, din care chiar făcusem economii şi de unde am îndrăznit să sustrag, chiar dacă erau pentru facultate, nu prea aveam altă soluţie.
Şi el observa lipsa aceasta economică, şi îmi spunea că avea să se apuce de altceva. Doar că nu mai era în stare.
A trecut, pur ÅŸi simplu, ÅŸi luna aprilie.
Situaţia se înrăutăţea din ce în ce mai mult.
În prima zi a lui iunie, a căzut la pat, fără a se mai putea mişca. Nu ne puteam explica de ce avansa atât de repede boala.
La liceu situaţia era atât de melodramatică; nimeni nu ştia care era situaţia mea adevărată şi se supărau mereu pe mine când nu ieşeam cu ei. Dar nu o puteam face din milioane de motive şi îmi părea rău.
Bianca şi Mădălina aflaseră ceea ce păţisem şi erau mereu alături de mine, deşi nu arătam niciun moment de slăbiciune. Cred că făcuseră un acord pentru a se înţelege, doar- doar să stea lângă mine şi să trec peste asta. Deşi observau şi ele că nu mă plângeam niciodată, nu aveam nevoie de mila nimănui. Mda, şi narcisismul meu oricum nu murise, aşa că ştiam prea bine că şi în asemenea condiţii eram admirată de cei ce mă ştiau „ la pământ” şi mă vedeau luptând în continuare, cu forţă şi fără plângeri.
Îi spusesem şi Aurei că este o perioadă mai grea pentru mine atunci când se enervase că nu o mai caut atât de des.
- Da, şi eu am examen, ştii?, mi-a răspuns răutăcios şi eu am oftat, renunţând să îi mai spun ce mi se întâmplă, mi-am cerut scuze şi parcă nu m-am recunoscut. După care i-am închis şi aproape că am început să râd.
În mod normal aş fi ţipat la ea, i-aş fi făcut câteva crize şi i-aş fi zis care este adevărata mea situaţie. Dar ceva dinăuntrul meu nu mă lăsa să o fac, iar eu lucram doar pe bază de sentimente, şi acestea îmi spuneau că nu avea rost să fac asta.
Parcă lucram doar pe bază de creier...
Ajunsesem să mă contrazic.

- Oricum, copii, festivitatea va avea loc în ziua de joi şi totul este deja pregătit! Dana, tu o să ţii discursul despre care am vorbit, ca de sfârşit de an, ah şi mâine este ultimul clopoţel...
Era marţi, o zi obişnuită de iunie, în ultima săptămână de liceu. Cruda săptămână ce apăruse prea repede în vieţile noastre, distrugându-ni-le puţin câte puţin. Nu am fi vrut de nicio culoare să terminăm. Şi când auzeam „ ultimul clopoţel”, dureri de cap ne învăluiau, nevrând a ne da drumul... Era îngrozitor, pur şi simplu, faptul că trebuia să ne despărţim acum, după ce făcusem atâtea împreună şi stătusem atâta timp unii cu alţii, înţelegându-ne.
Eram cu toţii trişti, pleoştiţi în băncile noastre, ascultând-o cum vorbea cu foarte mult entuziasm, de parcă era o plăcere acest sfârşit de an. Eu una nu aveam nicio satisfacţie. Mintea mea era aruncată într-o depresie ciudată, aveam numai probleme de care părea că nu puteam să scap, învăţam într-una, îl îngrijeam pe tata, nici nu îmi aminteam când ieşisem ultima dată pentru a mă relaxa. Şi la care se mai adăuga şi acest sfârşit de an şi despărţirea finală de dragii mei colegi, la care fără a mai comenta altceva, ţineam enorm.
Îmi venea să şi plâng atunci când mă gândeam că se termina totul şi ne vom spune adio, unii altora, pentru totdeauna...
- Nu-mi vine să cred că se termină!, a strigat foarte supărat Tudor, mustrându-i tonul fericit al dirigintei.
- E atât de groaznic!, a adăugat o altă colegă.
- Nici eu nu vreau să se termine!
- O să plâng mâine la ultimul clopoţel!
Şi toţi începuseră să dea câte o replică. Ne-am ridicat cu toţii în picioare şi am început să strigăm : Clasa a 12a E, Clasa a 12a E!
Ne încurajam pe noi înşine, iubindu-ne pentru atâta timp îmrepună, binecuvântând această clasă şi dorindu-ne ca măcar amintirile să rământă întotdeauna vii înăuntrul nostru.
Se părea că diriginta era profund impresionată de reacţia noastră pentru că începuse să lăcrimeze, noi ne păstram emoţiile de acest gen pentru următoarele două zile, când ştiam sigur că aveam să cedăm, fiecare în parte, sentimentelor apăsătoare ce ne bântuiau sufletul de atâta vreme.
Ne-am adunat lucrurile şi am început să fugim prin liceu, strigând în continuare numele clasei noastre şi continuând să alergăm , să zâmbim, să urlăm, ajungând rapid în curtea liceului. Cineva luase o minge de fotbal. Ne-am aruncat ghiozdanele pe undeva, toate lucrurile şi am început să ne jucăm fotbal, să dăm alandala în minge şi să ne consumăm toată adrenalina, toate sentimentele ce ne mistuiau, de parcă fiecare secundă cu noi înşine era prea importantă şi trebuia să profităm de ea.
Eram îmbrăcată în blugi şi de abia mă mişcam ca lumea, cu sandale. Mi-am aruncat sandalele din picioare, mi-am prins părul alandala şi am început să alerg, dând în mingea acea tare, chiar dacă piciorul meu nu suporta aşa de bine durerea.
La fel au făcut toţi, observând că nu am nimic în picioare, chiar dacă unii aveau adidaşi, i-au aruncat, băieţii şi-au dat jos tricourile şi am continuat jocul acela fără reguli, mai mult semănânc cu bambilici, unele din noi luând mingea în braţe şi fugind cu ea, fiind alergată de toţi, căzând, şi ceilalţi aruncându-se pentru a face o grămadă cu vârf.
La ferestre se adunaseră o grămadă de persoane, toţi se uitau la noi cum ne destrăbălam pe terenul de fotbal, directorul şi câţiva profesori ieşiseră afară şi zâmbeau, neînţelegându-ne, poate, prea tare reacţia dar pricepând că trebuia să o facem. Urlam ca nebunii, unii din noi mai aveau puţin şi începeau să plângă, alţii râdeau în schimb. Ne îmbrânceam, fugeam cu mingea, cădeam şi iar râdeam, profitând din plin de noi şi momentele noastre, nimeni şi nimic neputând să ne oprească în acel moment.
Eram aşa de fericită şi totodată tristă, gândindu-mă că asta avea să se termine şi niciodată nu mă voi mai întâlni cu un sentiment asemănător. Ştiam că va dispărea şi că îmi va lipsi, va fi singurul sentiment pe care îl voi regreta, că nu mai este, dar voi fi prea fericită că l-am întâlnit. Eram bucuroasă că am găsit aici atâta solidaritate şi atâta prietenie, eram încântată că am căzut în jurul unor oameni atât de minunaţi; chiar dacă acum îmi aminteam că la început nu fuseseră prea drăguţi, m-au acceptat şi după am început să ne iubim reciproc, unii pe alţii şi toţi această clasă, ce părea un tot... Unul mai mare şi mai puternic decât oricare altul, de nedestrămat. Doar în faţa timpului tremuram şi în faţa finalului clasei a 12a, în rest nimic nu ne putea opri. Puteam face orice ne doream, pentru că eram împreună şi atunci când eram în situaţia aceasta, părea că nu se va termina, că eternitatea ne va întâmpin astfel, legaţi unul de celălalt.
Îmi rupsesem bluza, nu mai arăta deloc ok, blugii îm ierau prăfuiţi, cred că şi faţa mea arăta groaznic, părul mi se desprinsese şi fugea în toate părţile. Mihai s-a împiedicat, băieţii au sărit peste el, m-am aruncat şi eu continuând şi celelalte fete, distrugându-mă cu greutatea lor. Dar continuam să râdem, mingea era spartă şi asta ne înduioşase.
Mi s-a aprins beculeţul, respiram foarte greu, accelerat şi de abia se înţelegea ce ziceam, dar nu m-am putut opri:
- Hai să ne scriem numele pe ea!
Celorlalţi li se păruse o idee foarte bună, am scos un pix negru din ghiozdan şi mi-am scris numele, îndemând apoi fiecare coleg să facă acelaşi lucru, ceea ce s-a şi întâmplat. În mijloc am scris: Clasa a 12a E.
Se părea că toţi ne urmăriseră escapada şi observam invidia celor din alte clase de a 12a care nu făcuseră ca noi, ce nu aveau atâta solidaritate şi nu se înţelegeau asemenea noastră. Pe o parte îmi păruse rău de ei, pentru că a nu cunoaşte astfel de sentimente este atât de groaznic...
Şi începuseră cu toţii să ne aplaude, la ferestre şi afară, pentru că o grămadă ieşiseră în curtea liceului, ne aplaudau, unii ne strigau numele şi chiar şi directorul bătea din palme, cu un fel de zâmbet trist pe chip, ascunzându-şi ochii ce păreau uşor înlăcrimaţi. Şi noi ne-am apropiat unii de alţii şi am format o îmbrăţişare de grup, strângându-ne bine, timp în care cerul se înnorase şi o ploaie torenţială începuse să spargă pământul. Mingea stătea tot acolo, dar cerneala nu dispărea, părea imprimată pentru totdeauna, iar noi ţipam în ploaie cuvinte aiurea, strigându-ne numele clasei şi bucurându-ne de acest moment... chiar dacă toţi dispăruseră în clădire, noi făceam piruete şi unii din noi îşi ascundeau lacrimile sub imensele picături de ploaie...