O trecem pe feminin

[Teh]

Mulţumesc foart emult pt. comentariile voastre. Cred că am spus-o de miliarde de ori, dar este atât de adevărat că trebuie să o repet, le apreciez fooarte mult şi înseamnă extraordinar de mult pentru mine faptul că vă faceţi timp să treceţi şi pe la povestea mea şi mai ales că lăsaţişi câte o părere. E ca şi cum... munca mea ar fi meritat nu doar pentru mine, ci pentru toată lumea. Oh now I got sad because of so much happiness, dude.

Sper că nu am venit prea repede cu următorul capitol. Încerc să le postez pe o perioadă de timp mai lungă ca şi interval, ca să aveţi timp să citiţi şi să nu aveţi prea multe de recapitult =) so, lectură plăcută!

Capitolul ÅŸaptisprezece

Zilele de liceu s-au întors rapid, de parcă vacanţa nici nu existase, îmbombardându-ne cu o teză şi câteva teste importante, pentru că era sfârşit de semestru. Partea mea nefavorită din an, atunci când trebuia să învăţ pentru că am lenevit pe parcursul a nu ştiu câte săptămâni, minunate de altfel. În orice caz, Noul An mă întâmpinase minunat, bine dispusă şi extraordinar de energică, având impresia că pot face orice, chiar să dărâm munţi. Dar, bineînţeles, nu voiam să fac aşa ceva; munţii sunt frumoşi la locul lor...
Domnul director intrase la fel de binedispus la noi în clasă şi ni l-a prezentat un domn ce reprezenta nu ştiu ce facultate de Drept din oraş, venise probabil să ne convingă să alegem opţiunea aceasta, pentru că este una dintre cele mai bune şi profitabile. Ceea ce chiar mă dezgusta, având în vedere că nu mai eram atât de încântată de opţiunea mea. Începusem deja să mă plictisesc. Totuşi, am ascultat toată pălăvrăgeala lui şi îmi dădeam seama cu fiecare cuvânt pe care îl rostea că nu mă mai interesează, câtuşi de puţin, să devin avocată sau judecătoare, pentru că justiţia nu era niciodată dreaptă, şi tot eu aş fi avut de suferit ( sufleteşte dacă nu pe plan financiar ) ; aş avea conştiinţa încărcată dacă ar trebui să îi ţin partea unui răufăcător, să îl apăr, să aduc probe false, să înfund oameni nevinovaţi. Ştiam că asta, la un moment dat sau altul, s-ar fi întâmplat.
Nu voiam să fiu coruptă.
Şi totuşi, am spus că eu sunt interesată de această opţiune şi tot timpul s-a uitat la mine în timp ce vorbea, chiar la sfârşit mi-a strâns mâna şi a spus că speră să mă aibă ca studentă de la anul; iar eu am dat mulţumită de cap, aproape promiţându-i deşi înăuntrul meu îi spuneam totul în sens contrar.
- Hei, Elena, n-auzi? Dă-mi caietu’ ăla!
Alina striga de ceva vreme la colega noastră, dar aceasta era prea cufundată în gânduri. Tocmai plecase domnul decan, cred că asta era, şi noi ne pregăteam să plecăm; urma o săptămână liniştită de repaus, după care începerea vijelioasă a semestrului doi. Însă, fata nu era în această clasă, în acest liceu, pe această planetă sau oriunde ne aflam noi; căci mintea ei zbura în alte părţi, necunoscute.
- Ce?, a răspuns într-un final, oarecum tristă şi visătoare. Alina a oftat şi s-a dus la banca aceleia, a înşfăcat caietul şi şi-a dat ochii peste cap, fără a o mai băga în seamă.
Ceilalţi nu observaseră nimic ciudat în asta, dar mie mi s-a părut oarecum absurd; aşa că am mers până la ea, aveam deja ghiozdanul la spate şi voiam să ajuns cât mai repede acasă, dar mi se părea foarte ciudată.
- Ce-ai păţit?, am chestionat-o direct, fără menajamente.
Se vedea că avea nevoie să vorbească cu cineva, şi eu nu eram mereu dispusă să ascult aşa că a profitat de asta din plin şi m-a invitat să mergem undeva să bem o ciocolată caldă. Am dat din umeri, acceptând indiferentă.
Am luat maşina ei, pentru că eu venisem pe jos şi aceasta nu prea avea în obicei să îşi mişte picioarele drăguţe aşa de dimineaţă; ne-am oprit la cafeneaua din centru, aceasta nmevrând nici să audă să stăm, pur şi simplu, la cea de lângă liceu.
Aşezându-ne şi comandând, a trebuit să o mai întreb odată ce a păţit.
- Oh! Mirabela! Pur şi simplu, nu mai pot! Am încercat, dar nu credeam că MIE , adică – mie, o să mi se întâmple vreodată aşa ceva!
Mă aşteptam la ceea ce era mai rău, mai ales că avea un ton ce te înspăimânta; şi de ce naiba îmi spunea mie? Nu că m-ar fi deranjat neapărat, adică – prietenele ei o cam părăsiseră în săptămâna asta, era foarte irascibilă şi ataca pe toată lumea, într-un cuvânt: insuportabilă.
- Aşa e viaţa, ni se întâmplă exact ce nu ne aşteptăm, am răspuns plictisită şi aceasta aproape că a început să plângă.
Hei, acum chiar mă călca pe nervi. Cine naiba m-a pus pe mine să o bag în seamă? Notează-ţi în minte, Mirabela, nu o mai întreba niciodată pe Elena ce are dacă nu vrei să mai treci prin chestiunea aceasta total penibilă şi aiurea de acum.
- Vezi tu, m-am îndrăgostit..., a şoptit.
Mi-am muşcat rapid buzele pentru că îmi venea să râd, să dau din picioare şi să îmi trântesc palma pe masă, strigând un „LOL” , cât mine şi aceasta de mare. Ce naiba era asta? O glumă proastă?
- Ăă... Mă tem că nu înţeleg; adică, ce e aşa de rău în asta?, am întrebat-o pe un ton confuz, reuşind să îmi abţin râsul deşi eram convinsă că zâmbetul de pe faţă îmi trăda starea.
- Oh! Nu înţelegi!
Am oftat.
- Ei bine, mă târăşti de la liceu aici şi îmi spui că iubeşti, apoi eu nu pricep care e crima şi tu mă acuzi de neînţelegere! Ok, asta mă depăşeşte, cred că ar fi mai bine să mă car!
Eh, da! Eu nu eram psihologul ei. Chiar când îmi ridicam fundul superb de pe scaun, m-a apucat de braţ şi m-a îndemnat să iau înapoi un loc în spaţiu, ceea ce m-am şi văzut nevoită să fac, scoţând un oftat de milioane.
- Deci, lasă-mă să îţi explic.
- Ar fi bine!
Nu mi-am putut abţine tonul tăios. Şi-a micşorat ochii, şi-a scos şerveţelele nazale din buzunar şi a început să vorbească.
- Îl mai ştii pe tipul acela de la Revelion? S-a uitat curioasă la mine, ridicând uşor din sprâncene pentru a fi sigură că ştiu despre ce vorbeşte.
- Ăla brunet, nu?, am întrebat puţin confuză, deşi îmi aminteam eu prea bine despre cine vorbea, Daniel – o super bomboană de ciocolată pe care a învârtit-o în jurul nasului meu toată noaptea; oh, cum puteam să uit?
- Mda. El! Aşa, noi am început să ieşim, m-a invitat el, şi am ieşit mereu, în fiecare zi, până săptămâna asta. Trebuie să îţi spun, m-am îndrăgostit din prima, pur şi simplu, şi apoi... Paff! S-a întâmplat chestia aia... Între noi, în fine , nu m-am putut abţine, ştii cum e... Se întâmplă... Şi acum, de fapt marţi, am fost să mă întâlnesc cu el, să îi fac o surpriză pentru că ştiam că este în oraş. Hei, bine! L-am văzut cu altă tipă...
A tăcut, ştergându-şi ochii şi încercând să nu se uite şi în alte părţi, probabil murind de ruşine.
Eu am stat să analizez faptele. Nu era mare lucru, tipul era un fustangiu, cel mai probabil, vrusese doar să i-o tragă amicei mele, aceasta pur şi simplu nu avusese noroc şi era cam toantă pe acest plan, acum nu avea decât să meargă mai departe.
- Eli, vezi, asta se întâmplă. Băieţii sunt nişte nenorociţi..., am zis ca pentru o consolare şi aceasta a dat rapid din cap.
- Asta e! Dacă te-ai culcat cu el, nu mai ai ce să faci, mergi mai departe şi uiţi, nu poţi să te umileşti aiurea...
Acum începuse să plângă, în timp ce îmi zicea:
- Dar! Nu ştii... Când i-am văzut am început să turbez, am fost la el să îi cer socoteală, am ţipat la el, la ea. I-am zis : Eu sunt prietena lui! Şi el, ştii ce a zis?
ÃŽmi imaginam.
- Eh, simplu : Ba nu, nu eşti. Şi a luat-o pe tipa aia de mână şi au dispărut, râzând de mine; şi avea dreptate, niciodată nu îmi zisese „vrei să fii prietena mea?”, dar eu credeam că era clar din moment ce făceam atâtea lucruri! E aşa un ticălos...
A tăcut, iar eu am scos un alt oftat.
- Şi problema cea mai mare e că nu pot să mi-l scot din cap, inimă şi aşa mai departe! Pur şi simplu..., dar nu a mai putut continua, pur şi simplu şi-a pus capul pe masă şi a început să plângă în hohote. Elena pe care o ştiam eu nu ar fi făcut niciodată aşa ceva în public. M-am văzut nevoită să plătesc consumaţia şi să o trag de braţ afară, negăsind niciun cuvânt de consolare; am intrat în maşină şi am condus aiurea, pentru a o liniştii.
- Gata! Haide, nu mai fi aşa, o să treacă. E doar un băiat, ce atâta stres? O să găseşti altul!
Cel mai tare mă enerva faptul că era atât de slabă, era patetică într-un fel sau altul şi eu trebuia să mă ocup de ea, lucru deloc plăcut pentru mine în momentul acesta.
- Oh! Asta îmi doresc cel mai tare, dar nu pot nici să ies cu altcineva, mă gândesc numai la el şi după îmi vine să plâng aşa... Din senin!
Nu am mai avut replică la asta, dar îmi doream să o dau cu capul de pereţi pentru a o face să revină la realitate, să îşi dea seama că nu totul e aşa cum o crede ea.
În cele din urmă, am zis:
- Timpul le vindecă pe toate.
Se părea că acest comentariu o ajutase, pentru că deşi încă plângea, nu mai spunea nimic şi chiar mi-a cerut să o conduc acasă, ceea ce m-am văzut nevoită să fac. Am lăsat-o acolo şi apoi am plecat pe jos spre casa mea, înjurând în gând faptul că am fost atât de drăguţă; frate, ce treabă aveam eu cu ea? Mi-aş fi dorit să nu-i fi pus întrebarea aceea şi să nu îi remarc starea de tot rahatul.
Cât îmi mişcam eu paşii prin zăpadă, strănutând din când în când, pentru că mă prinsese o răceală, telefonul meu a început să sune. L-am scos fără vlagă şi am răspuns, observându-i numărul Cocolinei.
Vocea ei foarte entuziasmată şi dulce m-a întâmpinat.
- Mirabela! Bună! Tocmai am fost la casa de discuri, am cântat acolo şi tipul ăla, Riki, ne-a zis că suntem bestiali! Îţi vine să crezi? Chiar vrea să se ocupe de noi!, zise pe un ton atât de entuziasmat că îmi venea şi mie să fiu fericită.
- Ţi-am zis eu că nu o să vă reziste! Mă bucur tare mult pentru voi, asta e o veste extraordinară!, am replicat veselă, zâmbind, chiar dacă ea nu avea să îmi vadă expresia feţei.
- Oh! Da! Şi totul datorită ţie, am fost acolo şi i-am zis că tu ai vorbit cu el, bla-bla-bla; şi el a zis imediat: aaa, voi sunteţi? Hai să dăm o probă! Şi era foarte drăguţ cu noi deşi, am observat eu! Dacă am fi venit acolo fără să fi pus tu o vorbă pentru noi, nici nu ne-ar fi primit. Apoi, după ce ne-a auzit cântând chiar a spus că i-a plăcut, etc. Mulţumim mult! Nu am fi reuşit fără tine!, spusese asta atât de repede că de abia pricepusem tot. Am început să râd, respira deja foarte greu şi cred că alerga, sau ceva asemănător.
- Plăcerea a fost de partea mea, măi, am răspuns şi eu, măgulită de faptul că am putut face şi eu ceva pentru ei, la cât de frumos cântau.
- Oo, şi a mai spus să îţi mulţumim că ne-ai trimis acolo, pentru că el oricum nu are cum să ia legătura cu tine...
Asta mi s-a părut suspicios, dar am zis ceva la întâmplare, politicos şi după m-am scuzat, îchizând telefonul, neavând nimic interesant de discutat cu ea. Era o fată bună, simpatică dar câteodată avea o gură prea mare şi vorbea prea mult şi ( SINCER ) chiar te putea scoate din minţi, aveai nevoie de nervi de oţel. Oricum, era drăgălaşă în felul ei.

[center]*[/center]

Era de aşteptat ca săptămâna de repaus să se evapore extraordinar de rapid şi eu să mă întreb : oare unde s-au dus zilele? Nu am învăţat prea mult în această săptămână pentru că am decis că este într-adevăr una de relaxare, am profitat de ea din plin. Am ieşit o grămadă cu fetele, am recuperat pentru timpul pierdut; ne-am cumpărat haine, eu am rămas fără bani, tata se plângea că are o mică criză economică şi totul era extraordinar. Totuşi, mi s-a părut foarte bine în acele zile, părea că tratamentul mergea bine. Rezultatele pe care le primisem după Anul Nou, asupra acelor analize, ieşiseră destul de bine, nimic de notat, îmi spusese domnul Marcu şi tata chiar părea să se însănătoşească, starea sa parcă îmbunătăţindu-se. Era vesel mai tot timpul, făcea glume pe seama oricărui lucru şi nimic nu i se părea imposibil. Ceea ce mă făcea şi pe mine fericită, chiar nu voiam să mai aibă şi alte probleme.
Uneori, mai dădeam de numele Lilianei în telefonul meu şi îmi venea să îi şterg numărul, să uit de el şi de ea, pentru că vieţile noastre nu aveau să se mai întâlnească, ar fi provocat prea multă durere. Doar că nu puteam, ceva mă făcea să nu îl şterg. De parcă aveam impresia că, poate, într-o zi aş avea nevoie de ea. Treceam pur şi simplu mai departe de acest fapt.
În orice caz, zilele de şcoală reveniseră şi treceau cu o rapiditate înspăimântătoare, învăţam pentru bacalaureat, ieşeam mai rar, câteodată mergeam şi să îi ascult cântând pe alder Sandi, acum trupa lor numindu-se Angels, cel puţin temporar. Nu mi s-a părut prea inspirat dar nu eram eu în măsură să comentez.
Nici nu am realizat când a trecut ianuarie, februarie şi jumătate din martie. Eram prinsă în activităţile mele, ocupându-mă până peste cap, fără a-mi da ocazia nici măcar de a respira cum trebuie. Şi asta îmi plăcea la nebunie. Pentru că aveam ce să fac, de parcă viaţa mea căpătase brusc un alt sens, acela al responsabilităţii, al ambiţiei; de parcă scopul meu ar fi fost să mă documentez cât mai mult şi să ajung la o carieră extraordinară, sau ceva asemănător. Bineînţeles, nu mi-am neglijat obligaţiile sociale. La drept vorbind, adoram să ies şi eu, ca toată lumea. Exista, iar, o tensiune între Mădălina şi Bianca pe care voiau să o ascundă cu orice preţ, de parcă eu aş fi fost atât de idioată cât să nu îmi dau seama; realizam prea bine ce se întâmpla, credeau că nu le cunoşteam, eu ! pe cele două cele mai bune prietene ale mele?
Cu Aura nu mai vorbisem atât de mult. Nu o mai sunasem şi nici ea nu o făcuse; totuşi avusesem grijă să îi dau câteva mesaje la care mi-a răspuns şi nu părea decât la fel de ocupată ca şi mine, aşa că lucrurile erau ok.
Eram într-o zi de marţi, afară era destul de frumos şi eu tocmai ajunsesem acasă de la liceu, peste două ore trebuia să merg cu tata la spital, părea destul de bine dispus. Am decis să îmi deschid laptopul şi să îmi verific mesajele, primeam mereu mail-uri cu diferite facultăţi pe care îmi plăcea să le studiez, aşa că acum eram mai mereu cu ochii pe căsuţa poştală electronică.
Nu am fost prea uimită să văd că îmi trimisese Dani iar un mesaj. Eram iar indecisă, să îl citesc sau nu? În cele din urmă, am dat click şi am dat să îl citesc.

[center] Draga mea Mirabela,

Scuză-mă că nu ţi-am mai scris de atâta vreme. Am fost cam ocupat. Şi tu cred că eşti.
Îţi urez de pe acum multă baftă la bac; o să te descurci, de asta nici nu mă îndoiesc.
Eu sunt destul de bine acum, şi chiar ai avut dreptate, am trecut peste. Ştiu că e cam impropriu să o spun, dar m-am îndrăgostit din nou. Cred că era şi timpul; am stat cam mult după tine, şi nu e vina ta. Dar, să lăsăm asta.
E o fată foarte drăguţă cu care mă înţeleg minunat, de fapt chiar mai bine de atât. Cred că o să vin peste vreo două luni în ţară şi o să o iau cu mine. Hei, poate ne vedem, nu? Ar fi vremea să avem şi noi o reîntâlnire ca şi prieteni, adevăraţi amici, aşa cum am fost odată.
Chiar mi-e dor de tine şi sper că ai rămas neschimbată. : )
Ceva nou sub soare?

Prietenul tău,
Dani.[/center]

Mi-a picat faţa.
Pardon?
Un sentiment de iritare m-a cuprins pe de-a-ntregul. Nu îmi venea să cred că îmi spunea lucrurile astea! Furioasă, am apăsat pe butonul de ştergere şi am închis laptopul; fusese doar un acces de nervozitate, mi-am revenit imediat şi am început să râd, aproape ironic.
ÃŽnnebuneam.
Ce tupeu pe el! După tot ceea ce a fost între noi, el crede că putem rămâne aşa, pur şi simplu, fără menajamente, prieteni, îmi spune că are are o nouă cucerire şi asta mă deranjează. Nu pentru că îl plac. Nu o mai fac. Ci pentru că pe mine pur şi simplu m-a părăsit, şi-a bătut joc de mine ( ? ) şi acum poate să îmi spună lucruri atât de absurde, de parcă eu sunt din fier şi nu am niciun sentiment, de parcă orgoliul meu nici nu ar exista.
Dacă am rămas amici aş fi fost mai mult decât încântată să îmi zică asta, dacă nu ar fi fost nimic între noi. Dar era prea târziu, se întâmplaseră anumite lucruri aşa că nu se mai putea.
Nu i-am răspuns. Nu trebuia să o fac nici data trecută. Pentru că ar trebui să şterg acest capitol din viaţa mea, el este cum vrea şi nu mai are niciun loc în existenţa mea, nici măcar ca şi amic, mai ales aşa! De parcă aş putea şterge eu tot cu buretele, atât de simplu. Pot să mă prefac că suntem prieteni, într-adevăr. Dar cu ce scop? Să mă stresez, să devin şi mai falsă de atât? Nu îmi doresc aşa ceva.

După ce am terminat cu analizele tatălui meu, acesta s-a dus să viziteze pe cineva pe care îl cunoştea, îmi spusese că are un prieten internat în acest spital. Am oftat şi i-am spus că îl aştept afară, dar chiar atunci m-a oprit doctorul Marcu şi m-a întrebat : ce mai faci?
Mi-a venit să râd.
- Toate bune. S-a întâmplat ceva?, am întrebat la rândul meu, total nedumerită.
- Nu. Deloc! Tatăl tău arată foarte bine, o să avem rezultatele analizelor săptămâna viitoare. Dar eu zic că este destul de OK. Adică, aşa pare, e mereu energic şi zici că e sănătos tun!
Am zâmbit din cauza tonului entuziasmat al domnului Marcu.
- Desigur, aveţi şi dvr. dreptate, şi eu îl văd mult mai bine şi asta mă bucură.
- De aia ziceam, ar trebui să te mai distrezi şi tu, prea mult te-ai ocupat de el. Nu uita că ai optisprezece ani şi viaţa nu trebuie să treacă pe lângă tine!
Râdeam în sinea mea, aproape ironic, pentru că simţeam într-o oarecare măsură că îmi irosisem o anumită parte din viaţă degeaba, nefăcând nimic plăcut, şi asta mă durea, deşi nu prea voiam să o recunosc.
Şi nici măcar nu mai aveam optisprezece ani, săptămâna viitoare aveam să împlinesc nouăsprezece.
- Oh, nu vă faceţi griji... Oricum, acum sunt ocupată cu bacalaureatul, trebuie să învăţ. Oh, uite-l pe tata! Mai vorbim, la revedere domnule doctor!
Am ieşit rapid din încăpere făcându-i cu mâna şi împingându-i căruciorul tatălui meu spre lift, acesta începând să îmi vorbească despre amicul lui total neinteresant, totuşi am ascultat ca o fată drăguţă şi iubitoare ce sunt.
- Ce ţi-a mai zis doctorul?, m-a chestionat după ce am pornit maşina. Am dat din umeri.
- Nimic important, succes cu examenul, din astea!, am exclamat veselă pentru a-i închide gura şi acesta, deşi nu a tăcut, a vorbit lucruri ce nu îmi necesitau atenţia neapărată, mai mult de dragul conversaţiei.
Deşi nu era prea drăguţ din partea mea să o spun, pe o anumită parte încă mai aveam acel sentiment apăsător când eram în preajma lui şi în casa în care locuiam acum. Adevărul era că nu îmi mai plăcea să stau cu niciun membru al familiei mele, mă sufocau cu toţii, de parcă îmi cerea fiecare dintre ei câte un lucru imposibil şi dacă nu îl îndeplineam nu îmi mai aveam locul. La drept vorbind, mama avea o altă familie – chiar dacă niciodată nu îmi spusese ceva asemănător, dar o vedeam din comportament, uneori uita de mine; Cristi o avea pe Ana şi gemenii, iar eu aş fi fost meschină dacă aş fi insinuat ceva la adresa lui, şi apoi rămânea tata... Pe care mai mult îl dădăceam; şi el avusese grijă de mine ( nu prea ) când fusesem mică, aşa că era corect ca şi eu să îl îngrijesc, nu?
Eu nu puteam numi asta o familie, dar mă obişnuisem, într-o oarecare măsură. Nu că aş fi fost o prea mare fană a obişnuinţei şi monotoniei, dar asta era şi nu prea aveam ce face în legătură cu asta.
Când am ajuns în casă, am pus mâna pe telefon şi i-am apelat numărul lui William. Acesta a răspuns foarte somnoros, îl trezisem dar – bineînţeles, nu se supărase şi oricum nu îmi cerusem scuze.
- Omule, m-am plictisit, când mai vii în ţară?, l-am abordat pe tonul meu exasperat.
A râs.
- Ah, ţi-e aşa dor de mine?
Am chicotit.
- Mă topesc, dar las-o baltă, nu veni, lasă-mă să mă topesc în continuare.
Am început amândoi să râdem şi mi-a explicat cum stătea treaba acolo, dar poate putea să facă o escapadă peste două săptămâni, eu i-am zis să o lase baltă, el a început să insiste, după care nu a mai zis nimic, se părea că adormise iar eu am închis.
Profitasem prea mult de băiaul acesta, nu?