O trecem pe feminin

[Teh]

Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc pt. comentarii >:d< apreciez.
Ăăăăăh şi scuze de întârziere!

Lectură plăcută!

Capitolul cinsprezece

Tata fusese externat de o săptămână, aproximativ, de la spital şi acum stătea mai mult la pat, luând un tratament anume. Iar eu eram în ultima mea săptămână înainte de vacanţa de Crăciun, pe care nu o mai aşteptam cu atât de multă ardoare, gândindu-mă că va fi iar o iarnă petrecută doar eu şi cu tata, el dormind şi eu uitându-mă la tv. Desigur, Cristi şi mama credeau că voi petrece cu nişte prieteni, şi tata cine ştie pe unde, cum deja le spusesesem, dar nu aveam inima să îl las singur acasă, ar fi fost destul de crud din partea mea, având în vedere starea în care se afla. Oricum, ceilalţi erau foarte entuziasmaţi şi bucuroşi pentru această ultimă vacanţă de Crăciun ca liceeni; dacă o vedeam aşa, chiar era fain.
Ne-am făcut cadouri între noi, trăgând bileţele şi nimerind fiecare câte un coleg. Mie mi-a căzut Sonia, ceea ce a fost oarecum ironic, însă i-am cumpărat o brăţară drăguţă ( mie aşa mi se părea ) şi aceasta chiar a rămas surprinsă când i-am înmânat cadoul.
- Cine-ar fi crezut, nu ? Sper că nu e otravă, sau ceva..., mi-a zis uşor confuză, scotocind în punguţa de cadou. Eu am zâmbit şi am făcut cale întoarsă, la banca mea.
Crăciunul face oamenii mai buni, se spune. Eu una nu aveam chef ( prea tare ) de această sărbătoare, dar dacă trebuia, nu aveam ce să fac.
Am schimbat şi alte cadouri între noi, cu toată agitaţia care fusese în viaţa mea, mă mir că nu uitasem să cumpăr lucruri pentru toţi. Le ( cam ) luasem de la munte, aşa că nu era mare efort din partea mea, poate că ar trebui să mă simt prost spunând asta, poate.
M-am bucurat totuşi, într-un mod neaşteptat, când am luat vacanţa de două săptămâni şi m-am trântit în pat, fericită că nu sunt obligată să mă mai trezesc dimineaţă. Apoi mi-am amintit că nu voi avea ce face în tot acest timp şi îmi venea să înjur, dar am decis că era mai bine să îmi deschid laptop-ul şi să văd dacă am primit vreun mail, nu îmi mai verificasem cutia poştală electronică de multă vreme.
Multe mesaje aiurea, unele de la colegi, le-am şters pentru că erau doar anunţuri publicitare, apoi am dat de unul de la... Dani. Uau! Nu crezusem că o să mai aud de el vreodată în viaţa mea.
Stăteam în pat, rezemată de o pernă destul de confortabilă, cu laptopul în braţe, privind ecranul de parcă ar fi fost gol. Nu aveam niciun sentiment acum, faţă de acest mesaj, mă aşteptam să îmi bată inima mai tare, dar în schimb eram puţin tristă. Nu ştiu de ce, ca o senzaţie apăsătoare, una dintr-acelea de care avusesem destul de mult în ultima vreme. Eram într-o stare confuză, să îl şterg fără să îl citesc sau să dau pur şi simplu click şi să văd despre ce era vorba? Am mişcat degetele pe touchpad şi l-am deschis.

[center] Bună, Mirabela,

Nu am mai vorbit de foarte multă vreme, nu?
Nu mai dai niciun semn de viaţă, eu speram că putem rămâne, într-adevăr, amici. Chiar mi-e dor de tine ( şi asta nu ca şi prieten, dar nu contează, nu vreau să îţi dau dureri de cap ) . Ce mai faci?
Eu sunt cu facultatea, destul de ocupat, dar viaţa de student este extraordinară. Am cunoscut o grămadă de persoane noi, dar nu prea mai am timp de baschet în timpul liber ( ştii tu, ca micile noastre „jocuri”, mi-e dor de moarte de acelea ) . Merg doar la meciuri mai „profesioniste”, doar că nu am nici pic de satisfacţie. Asta e trist, nu-i aşa ? : )) Eh, o să trec cumva peste. Timpurile vechi nu se mai întorc niciodată, nu?
Simt atâta nostalgie! Uneori îmi amintesc de ceea ce a fost înainte, cu noi doi, în ţară. Când eram doar nişte prieteni, şi apoi vremea extraordinară când ne-am iubit. Pentru că noi doi ne-am iubit. Nu ştiu în ce sens, dar eu încă ţin enorm la tine. Nu am putut să trec peste, total; probabil te voi uita într-o zi, nu?
Oricum, spuneam că îmi amintesc de timpurile trecute... Am dat de Silviu acum vreo câteva luni, când am venit în ţară, şi mi-a venit brusc în cap momentele când tu ai fost cu el, par atât de îndepărtate. Ce s-a întâmplat cu noi? Chiar îmi e dor de perioada noastră...
Oh, e aşa târziu şi eu am de predat o lucrare mâine, aşa că trebuie să fug. Voiam mai mult să te salut, să te întreb cum o mai duci şi să te fac să îţi reaminteşti şi de mine, pentru că se pare că ai uitat de tot.

Cu multă, multă, multă dragoste, prietenie şi... Ce mai vrei tu,
Daniel.[/center]

Acestea le scria în mail-ul lui, total inutil. Nu îmi spusese prea mare lucru, eram prea răutăcioasă? Eu chiar nu mai voiam să aud de el, cum puteam rămâne eu prietenă cu un tip pe care se presupune că „l-am iubit” şi care m-a „părăsit”? Ei bine, avea dreptate, ţinusem enorm la el, chiar îl plăcusem, cine ştie ? Pe vremea aceea se poate să îl fii iubit cu adevărat, aşa cum doar eu ştiam să o fac, aşa cum eu eram în stare. Poate nu fusese prea mult, însă aşa mă dedicam eu. Era o etapă specială a vieţii mele, ce murise, se pierduse, nu mai era. Trecutul, aşa cum spusese şi el într-unul din rândurile de mai sus, nu mai revine. Odată mort, e îngropat, fără să revină. Poţi să îi faci câte autopsii vrei, niciodată nu va mai fii la fel. Ce a fost între noi, a murit şi s-a dus, nu mai putem reveni la stadiul de prieteni. A fost primul tip cu care m-am culcat, mi-am pierdut virginitatea cu el într-un mod oarecum prostesc, dar nu e ca şi cum acum aş regreta asta. Aceea a fost. Nu mai contează. Dar nu îl pot vedea ca şi pe un amic. Poate că nu am trecut peste.
Din politeţe, i-am răspuns.

[center] Salut,

Mulţumesc pentru mail-ul tău. A fost foarte drăguţ din partea ta, să îţi aminteşti de mine.
ÃŽmi amintesc timpurile alea. Au fost superbe. M-am distrat la timpul respectiv.
Acum sunt foarte bine. Mă pregătesc pentru bacalaureat, deci sunt foarte ocupată cu învăţatul. Chiar m-am pus pe studiat, serios. ( ştiu că nu îţi vine să crezi, dar vorbesc serios ).
Eu aproape că uitasem de Silviu. Ce mai face? Nu, nu-mi răspunde. Chiar nu mă interesează.
Mă bucur că eşti OK şi baftă cu facultatea, studentule. O să fiu şi eu în situaţia ta de la anul, dar nu aştept prea tare. O să îmi fie dor de viaţa de liceu. Hei, dar viaţa merge mai departe.
Åžtii?
E timpul să treci mai departe.
Trecutul nu o să revină niciodată.

Mirabela.[/center]
Mesajul lui era datat cu o săptămână în urmă, aşa că nu întârziasem prea tare. Am stins laptopul şi m-am băgat sub pilotă, stingând veioza şi stând aşa, cu ochii deschişi şi privind în întuneric.
Da... Nu se mai întorceau acele vremuri, poate mi-aş fi dorit, sau poate că nu. În orice caz, acum trebuia să merg mai departe cu celelalte lucruri din viaţa mea. Pentru că aveau să treacă şi aceste probleme, aveam să trec de acel examen, mi-o jurasem şi aveam de gând să o fac formidabil. Să intru la o facultate bună şi să am o carieră strălucită. Pentru a arăta tuturor că şi o femeie poate să învingă, indiferent de obstacole. Îmi aminteam şi acum micile mele promisiuni dinainte, că nu voi lăsa niciodată un bărbat să mă domine, să mă controleze, că nu mă voi lăsa niciodată orbită de dragoste, creierul meu va funcţiona întotdeauna pe primul plan. Şi voi trece orice, orice la feminin.
Cu aceste gânduri am şi adormit...

[center] * [/center]

Zilele treceau pe negândite. Mă trezeam, îi dădeam să mănânce tatei, acum nu mai stătea doar în pat şi se plimba prin casă, îşi revenise, apoi îi dădeam tratamentul, îl băgam la culcare, ieşeam şi eu câteva ore pe afară, de obicei cu maşina şi nu făceam altceva decât să îmi iau cărţile şi să învăţ. Aşa a trecut o săptămână, reuşind chiar să ies câteva zile cu Bianca şi Mădălina, deşi nu prea mult.
Acum ele plecau amândouă, după Crăciun, într-o parte diferită a lumii şi eu rămâneam singură.
De Crăciun am stat acasă, pentru că nu îndrăzneam să plec nicăieri, nu pentru că nu aş fi avut invitaţii. Fetele mă rugaseră să vină să petrec cu familiile lor. Era o sărbătoare de familie. Am refuzat. Deci, am rezultat prin a mă uita la televizor, pentru că părintele meu se simţise rău aşa că i-am dat un somnifer şi a dormit buştean. William m-a sunat şi am vorbit vreo patru ore la telefon, pentru că el era prins într-un aeroport, vrând să se întoarcă să mă vadă ( chiar îl credeam ) acum nu mai putea să vină. L-am liniştit, la acest punct nici nu mai conta.
- Serios, nu îmi vine să cred că se întâmplă asta!, striga indignat făcându-mă să râd.
- Bă, stai calm, asta e. Data viitoare nu te iert, se ştie!
- Data viitoare s-ar putea să fiu în ţară de tot, a râs el sincer.
- Nu cred, mai ai, i-am tăiat repede macaroana.
- AÅŸa e.., a recunoscut ÅŸi noi am schimbat subiectul.
Şi aşa s-a dus şi ziua mea de Crăciun, nu prea decorasem casa, nu avusesem dispoziţia necesară, deşi aveam un brad am refuzat să îi fac ceva, tata îmi sugerase multe dar i-am tăiat-o scurt: - N-am chef!, şi nu a mai spus nimic.
Ce îi păsa lui? Eu trebuia să le aranjez şi după să le strâng şi asta nu era deloc plăcut. Îmi era dor de vremea când eram o familie adevărată, acum mă simţeam ca dracu, având prea multe responsabilităţi, nu îmi plăcea. Simţeam nevoia să fiu şi eu iresponsabilă, să fiu adolescenta de altădată, pur şi simplu să îl las baltă şi să fug unde văd cu ochii, pentru a mă distra. Nu puteam face asta. Era enervant să ai conştiinţă, să te gândeşti la binele altora, de ce eram aşa?!
Nu prea ninsese de Crăciunul acesta, era puţină zăpadă afară, vecinii mei erau majoritatea plecaţi pe la rude, cartierul părea pustiu...
Dar a trecut şi ziua aceasta, şi a urmat săptămâna liniştitoare înainte de Revelion, în care nu făceam prea mare lucru, doar obişnuite. Am fost la doctor cu tata şi domnul Marcu i-a făcut nişte analize, ale căror rezultate ni le-a promis după Anul Nou.
Când am ajuns acasă, tata a început să mă întrebe:
- Tu unde o să petreci Revelionul?
Dând din umeri, am răspuns :
- Acasă, unde altundeva?
S-a strâmbat.
- Cum? Ai optisprezece ani, Ela, nu e normal să stai acasă cu un bătrân invalid. Hai, du-te unde ai chef, nu e normal. O să mă descurc singur.
Mă pregăteam să protestez, pentru binele lui ( de unde atâta bunătate?! Nu voiam să îl am pe conştiinţă ).
- Nu accept niciun refuz, o să mă descurc. Îl iau pe Gigi la mine, şi aşa e singur în ziua asta, ne uităm la televizor...
- O să vă pregătesc tot ce e necesar de mâncare..., am adăugat şi eu, acceptând oferta cu mult prea tentantă.
Nu era plăcut să stai acasă de Anul Nou!
Mădălina şi Bianca erau plecate şi în această zi, ceva ce nu se întâmpla prea des în cazul roşcatei, aşa că avea să fie o zi fără ele, totuşi – invitaţii erau o grămadă.
- Alo, bună Elena!
- Mira! Hei, te-ai gândit cumva să vii la petrecerea mea? Hai, zi că daaaaa! Te roooog!
Tocmai o sunam să îi spun că o să vin şi eu, când ea deja mă lua la întrebări şi presupuneri. Ei, de ce să nu recunosc, era foarte plăcut. Am zâmbit, chiar dacă ştiam că aceasta nu îmi vede gestul.
- Da, gagico, vin; hei, tu ai cele mai bune petreceri şi eu sunt cea mai tare petrecăreaţă, cum să lipsesc?
M-a aprobat cu un ţipăt şi mi-a spus la ce oră să fiu, evident eu veneam mereu mai târziu, era un obicei pe care nu aveam de gând să mi-l stric, trebuia să o caut mâine şi să îi dau „contribuţia” mea, ceea ce am şi făcut, cam pe la ora zece dimineaţa. Pe tata îl lăsasem la spital, pentru terapie, şi trebuia să merg după el cam pe la ora patru, aşa că aveam destul de mult timp liber.
Eram cu maşina, trecând pe şosea, l-am văzut pe Sandi pe trotuar. Ningea. Îmbrăcat în geaca lui groasă, fularul şi cu urechile roşii, având capul gol, îşi ţinea chitara în spate şi încerca să îşi încălzească degetele acoperite de nişte mânuşi subţiri.
Am frânat brusc şi am parcat ilegal, ieşind din maşină val vârtej şi strigând după el.
Începuse, parcă, un adevărat viscol. Zăpada cădea din toate părţile, formând un fel de ceaţă în atmosferă, nefiind capabili să vedem prea clar totul.
S-a întors repede spre mine, recunoscându-mi vocea ( am presupus ) şi mi-a făcut cu mâna, eu l-am chemat mai aproape, fiind prea leneşă să mă deplasez.
Eram, brusc, foarte veselă.
- Bună, măi. Ce faci?
A zâmbit.
- Bine! Mă duceam la... Repetiţii..., a îngăimat uşor ruşinat, pe un ton fâstâcit.
Am râs.
- Pardon? Ce repetiţii?
Îmi scăpa mie ceva?
Era frig. Nici eu nu aveam nimic în cap, geaca îmi era în maşină ca şi celelalte articole. Eram doar într-un pulover nu prea gros şi o pereche de jeanşi, cu nelipsitele mele ghete şi – da, muream de frig! Începusem să tremur.
- Ăă, păi... Nu ţi-am zis, sunt într-un fel de... Formaţie.
Mi-a picat faţa. S-a îmbujorat. Am avut un sentiment ciudat de fericire asupra mea, de parcă mi se întâmpla mie ceva bun. Avea atât de mult talent muzical că era cu adevărat păcat dacă şi-l irosea aiurea.
- De când?, am întrebat alarmată; a chicotit.
- Cred că trei săptămâni... E distractiv. Vrei să vii şi tu?
M-a uimit şi mai tare invitaţia lui. Nu mă aşteptam să fie într-o formaţie, dar să mă invite la repetiţii? Asta era chiar mai mult decât putea oricine să ceară. Eu nu le aveam cu muzica; dar, în orice caz, am acceptat şi i-am făcut semn să urce în maşină. Prima dată a protestat.
- Hei, unde vrei să o las atunci? Mai e şi parcată ilegal...
Până la urmă a acceptat, s-a urcat pe scaunul şoferului şi eu i-am cerut adresa. A fost cam dificil să îmi explice, ştia doar ruta de pe trotuar şi o lua mereu printre blocuri. Dar i-am dat eu de cap foarte rapid, dând de locul respectiv. Era o clădire drăguţă şi ei aveau o cameră la parter, antifonată, foarte bine pusă la punct, după cum îmi spusese el. Am coborât după ce am parcat, legal de data aceasta.
- Sper că nu or să spună nimic prietenii tăi..., am zis confuză în timp ce îmi deschidea uşa, el a râs şi mi-a spus că este ok.
Mi se părea cam ciudată şi atitudinea lui, având în vedere că fusese ceva mai timid când îl cunoscusem eu prima dată, acum – brusc, devenea şi el mai independent? Poate treaba aceasta cu cântatul îi făcea mai bine decât avusesem eu impresia.
Oricum, atunci când am intrat am rămas uimită.
UAU, îmi venea să strig. Era ca o adevărat sală pentru repetat, cu instrumente peste tot, perne pe care te puteai aşeza, un fel de mini bar, lumini plăcute, poze lipite de pereţi... Foarte drăguţ.
Înăuntru mai erau încă două persoane, o tipă ( blonduţă, oarecum înaltă şi slabă, părea simpatică, cred că avea ochii negri - ? ), şi încă un tip, unul înalt şi cu părul vopsit în verde, cu mulţi cercei agăţaţi de urechi şi un pierce în gură, tocmai bătea la tobe. Vorbeau ceva aprins înainte să intrăm noi, dar atunci au tăcut brusc şi mie mi-a venit să râd, era penibil.
- Salut!, a strigat Sandi vesel, dându-şi lucrurile nefolositoare jos şi zâmbind larg.
- Hei, dudă!, a răspuns tipul cu păr verde şi fata a zis un : bună, foarte scurt şi sec.
- Ea e Mirabela, o prietenă. Mira, ea e Jiji – a arătat spre fetiţa respectivă şi eu am ridicat mâna, salutând de la distanţă, a răspuns printr-o mişcare a capului – iar el e Liviu; ăă, şi Coco unde e?
Am ridicat curioasă din săprâncene, dar chiar înainte de a întreba despre ce naiba vorbeşte, şi chiar când Liviu spunea : sunt încântat, cineva a deschis uşa şi a intrat vijelios, ţipând foarte entuziasmată, mi s-a părut mie.
- Băiii! Afară e fooooarte frig şi ningeeee! Nu mai poooot!
Toţi au început să râdă, cu excepţia mea care eram încă confuză. Era tot o fată slăbuţă, deloc înaltă – tocmai îşi dădea jos geaca şi celelalte articole groase. A rămas îmbrăcată într-un pulover ce îi trecea de fund, o pereche de blugi tăiaţi şi nişte bocanci ce păreau prea mari pentru statura ei, avea părul scurt şi brunet; şi era chiar simpatică.
- Ce?, a zis repede când a observat că toată lumea se uită la ea.
Avea o voce destul de dulce şi liniştită, Doamne – în ce parte a lumii căzusem? Acum îmi venea şi mie să râd.
Alex i-a făcut cu ochiul şi a început să îşi scoată chitara din husă, nedând atenţie nimănui.
Băăă!
- Sandi, cred că ar fi mai bine să plec, am început să îi spun la fel de confuză ca şi înainte, simţindu-mă ca pe ghimpi între ei. S-a uitat mirat spre mine.
- Neah, de ce? Coco, ea e Mirabela. Nu te superi dacă stă şi ea să ne audă cum cântăm, nu? E o prietenă foarte bună!
Fetiţa a început să mă cerceteze, nu cred că avea mai mult de cinsprezece ani.
Şi de ce îi spunea ei asta şi nu şi celorlalţi, care se presupune că erau şi ei membri? Oh, eu chiar nu mai pricepeam nimic, locul era superb, ei păreau ok, Sandi cânta demenţial dar parcă mai bine mă întorceam la cărţile mele pe care trebuia să le tocesc bine de tot... Bine, asta mă plictisea dar îmi trebuia.
- Oh, nici nu ne-ai făcut cunoştinţă, n-ai deloc maniere Sanda, dar te ieeeert! Normal că poate să stea, nu sunt dictator...
A zâmbit şi a venit spre mine cu paşi repezi, aproape împiedicându-se, apoi mi-a întins veselă mâna. Era mai scundă decât mine şi chiar părea un copil. I-am prins degetele într-ale mele.
- Eu sunt Cătălina, dar mi se spune Cocolino, sau Coco. Aşa să îmi zici, bine?
Câtă energie avea fata asta, şi în tonul vocii se simţea. Am dat din cap.
- Mirabela, încântată. Scuze că am dat buzna.
Mă simţeam cam inferioară printre ei având în vedere că nu făceam parte din viaţa lor şi nu ştiam cum aş putea să le domin activităţile.
- Mda, am auzit noi despre tine, Sanda vorbeşte toată ziua despre tine. Măcar eşti aici! O să taaacă!, a scos limba spre el şi apoi s-a întors spre mine, luându-mă de mână şi aşezându-mă pe una din pernele gigantice, dându-mi o ceaşcă cu ciocolată caldă.
- Sper că-ţi place, adică – tuturor le place!
Am chicotit, acceptând gestul ei exagerat de prietenos. Apoi s-a uitat spre Alexandru, care încă zăbovea aiurea, în timp ce prietenii lui se pregăteau de repetat.
- Tu, treci acolo imediat!, a ţipat bruneta spre el şi acesta a oftat, luându-şi chitara fericit şi trecând alături de ceilalţi. Nu era cu adevărat o scenă, dar era frumos aranjat şi foarte plăcut, călduros.
- Ok, aţi pregătit instrumentele? Jiji, vezi să apeşi pe corzile chitării, nu să te prefaci, biiiine?, a atenţionat-o pe blondă uitându-se supărată la ea, un gest destul de fals, dar ce impunea „ respect”, tipa a râs şi a dat din cap.
Între timp, Coco s-a dus spre centru, a adunat microfonul aruncat pe jos, a apăsat un buton la el şi s-a uitat spre ceilalţi zâmbind larg.
- Gata?
Au scos câte un : da! foarte energic şi atunci fetiţa a început să bată dintr-un picior, uşor, apoi mai tare. Brusc, s-a oprit, ceilalţi au început să cânte la instrumente şi buzele sale au început să se mişte...