Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

O trecem pe feminin

Thanks for your comments >:d<

Lectură plăcută!

Capitolul treisprezece

- La dracu! Vreţi să terminaţi odată? Mi-aţi făcut capul calendar!, am strigat exasperată, neputând să mă mai abţin.
Eram în baia şcolii, eu cu Bianca şi Mădălina. Şi căzusem la mijloc, între ciocan şi nicovală. Se certau ca naiba, eu nu mai puteam să le suport, nu aşa.
Începuseră stupid de la mica lor dispută care nu ştiam încă în ce consta.
- Vai, dar tu eşti centrul Universului şi lumea tre’ să facă cum vrei tu? Nu? Ei, ia mai scuteşte-mă, m-am săturat de tine. Dacă ai bani nu înseamnă că eşti mai bună ca mine, înţelegi?, o ataca în mod direct roşcata.
- E, da! Pe bune, asta era problema? Haide să fim serioase, tu ai început şi nu e din cauza asta. Bagi motiv, doar asta faci!, dădea replica bruneta.
Iar eu chiar nu le puteam controla. Aşa că mi-a sărit ţăndăra.
Au tăcut brusc când m-au auzit.
- PE BUNE! Cât credeţi că o să mai suport treaba asta? Vă certaţi de o lună şi ceva, dacă nu mai bine, iar eu stau şi mă uit la voi, nici nu mai am chef să ies cu amândouă dacă reacţionaţi aşa. Ziceţi-mi odată ce s-a întâmplat?, am continuat pe acelaşi ton, foarte ridicat.
Au oftat la unison.
- Scuze, a zis Bianca urmată de Mădălina cu acelaşi cuvânt.
- Nu e chiar vorba de mine. E normal să vă certaţi , dar nu atât! Nu mai pot, pe bune!
Åži vorbeam foarte serios.
- Ok, ok, nu e mare lucru, doar că m-am certat cu ai mei în seara când ea a dormit la mine şi au făcut nişte comentarii...
- Deloc drăguţe, a completat-o roşcata. Şi ea le-a ţinut partea!
- Oh, dar erau părinţii mei!
- Åži eu una dintre cele mai bune prietene ale tale!
Iar începuseră. Cum trebuia eu să opresc acest val?
- Mă, ce dracu au zis?, am întrebat încă confuză. Au tăcut iar, refuzând să îmi explice şi asta. Deşi îmi imaginam. Ai lui Bia erau cam avari, să spun aşa, şi nu îi plăceau ca fiica lor dragă să umble cu „oricine”, iar despre Mădă nu aveau o părere deloc bună şi nici despre părinţii lor; mai ales de când auziseră că frate-su se ocupă cu muzica, chestiune ce lor li se părea total absurdă, prostească şi de oameni reduşi, pe toate planurile. Desigur, îmi puteam imagina ce jigniri îi aduseseră, nu ştiau ei să se controleze.
- Nu mai contează, bine?, a încercat Mădălina să o drege. Nu o să mai calc pe la tine pe acasă şi aia e. S-a terminat totu’, ne împăcăm şi pace.
Deşi spusese asta, nu era tonul ei prea convingător.
- Ok. Îmi cer scuze, poate nu trebuia să reacţionez aşa..., a dat şi Bia replică.
Eu am oftat.
Era pur şi simplu de faţadă. Niciuna dintre ele nu credeau ceea ce spuneau. O făceau doar pentru a mă împăca, pentru că , cel mai probabil, niciuna dintre ele nu voia să piardă prietenia cu mine. Ne-am îmbrăţişat, un gest absolut încordat, deşi nu trebuia să fie aşa, şi am ieşit din baie. Pentru că nu ne găsiserăm un loc mai bun de-a sta.
În timp ce mergeam pe hol, nefiind prea atente, o tipă a intrat în mine.
Mai că fugea pe hol, la fel de neatentă ca şi mine şi s-a împiedicat, aruncându-mă pe jos şi aceasta aterizând peste mine.
Nu m-ar fi deranjat atât de tare dacă după ce a căzut nu ar fi zis : îmi stai în cale, cretino. Vezi pe unde mergi!
Folosise tonul superior, atotştiiutor. După care s-a ridicat în fugă şi a fugit. Am avut timp să îi înregistrez trăsăturile, păr blond-cenuşiu, ochii căprui ( probabil ), cam aceeaşi înălţime ca şi mine, foarte dotată din anumite puncte de vedere.
Fetele mi-au întins câte o mână şi m-au ajutat să mă ridic, în timp ce mi-am scuturat hainele le-am întrebat cine era pipiţa. Încă nu reacţionam în niciun fel. Pur şi simplu mă izbisem de podea, simţisem acolo puţină durere şi asta fusese tot. Nu mă deranja atât de tare incidentul ci replica ei, şi asta îmi creştea setea de adrenalină.
Dacă mă gândeam serios, nu mă mai bătusem cu cineva de... Multă-multă vreme, nu strica dacă mai dădeam două-trei palme, din când în când.
Mi-am aranjat părul, trecându-mi degetele prin el şi inima a început să îmi bată mai tare, un zâmbet perfind întipărindu-se pe chipul meu.
Am făcut câţiva paşi în faţă şi cele două m-au urmat. Mă simţeam ca în clasa a 10a, când eram cu adevărat agresivă şi foarte impulsivă. Dacă mi-ar fi făcut atunci aşa ceva, păi până acum era moartă. Şi aveam aşa o nevoie de trecut, de unele lucruri de acolo, de sentimente pe care le stăpâneam cu vreo doi ani în urmă ( sau aşa ceva ). Era clar, necesar, să trag câteva palme.
Cele două nu aveau habar cine era fata, dar aveam să aflăm. Am intrat în sală, era profesorul de muzică la noi, nu era nimeni atent, nici măcar dânsul.
- Auzi, Tudore, ia zi-mi, înaltă cât mine, dotată bine, blondă-cenuşiu, vulgară. Ghici, cine-i?, m-am adresat colegului meu ce juca cărţi ( poker, presupun ) cu Mihăiţă. Nu şi-a ridicat privirea din cărţi, deşi a părut că se gândeşte.
- Asta-i Iasmyna, e a XI a D.
Băiatul ăsta le ştia pe toate. I-am mulţumit zâmbind şi acesta a dat din cap, tocmai câştigând o rundă împotriva lui Mihai, care se părea că nu mai e aşa bun la joc cum îl ştiam eu. Le-am făcut semn celor două să ne aşezâm într-o bancă liberă şi acestea au început instantaneu să râdă când ne-am aşezat.
- Ai înnebunit?, a început Bia.
- Hei, deja sunt, cum se poate să fi înnebunit iar? Imposibil!, am replicat veselă.
- Oh, fato, nu-mi zii că revii la vechile obiceiuri?... Am dat din cap spre roşcată. Uau, bestial. Mi-era dor de o încăierare.
- De asta o să ai parte, m-a enervat şi nu e bine. Plus că... Hai, să fim serioase! De când nu am mai dat eu în cineva? Reputaţia mi se duce de râpă!
Cele două au început să râdă, arătându-mi mâinile pentru câte un five, am bătut.
Era spre sfârşitul orelor, aşa că mi-am luat catrafusele, am ieşit cu cinci minute înainte să se iasă, proful de muzică nici nu a observat, şi celelalte două erau după mine. Am ajuns rapid la sala aceea de clasă, chiar când s-a deschis şi am dat nas în nas cu profesoara de franceză.
- Bună ziua!, am zis veselă şi aceasta a dat din cap, trecând pe lângă mine.
- Cotoroanţa!, a adăugat Mădălina, făcând-o pe Bia să dea pozitiv din cap. Cine le mai înţelegea pe astea două?
Neavând răbdarea necesară, am intrat în clasă şi am făcut un tur, uitându-mă la fiecare elevă.
Era undeva în spate, tocmai îşi strângea lucrurile. Aşa că m-am grăbit spre ea. Îşi pusese căştile în urechi şi se părea că avea volumul dat foarte tare pentru că nici nu observase când ajunsesem lângă ea. I-am apucat căştile, am tras de ele şi le-am scos din I-pod, trântindu-le pe podea.
- Asculţi muzică altdată, acum ia treabă cu mine.
Am zis aproape plictisită, prinzând-o de mână şi trăgând-o după mine. A zis ceva dar nu am înţeles ce şi începuse să se zbată. Le-am zis celorlalte două să îi ia lucrurile cât eu o târăsc afară. Pentru că nu mai făceam eu imensa prostie de a mă bătea în liceu, mai ales că eram în ultimul an. Am târât-o după mine până în curte, unde mi-a scăpat şi mi-a tras o palmă peste faţă.
Am început să râd, dându-i un picior în stomac. Ei bine, nu prea avea condiţie fizică. După care mi-am înfipt mâinile în părul ei şi am tras-o afară, ieşind din liceu cât de repede posibil. Era aşa de frig afară!
I-am dat brânci, aceasta trântindu-se pe sol.
Am oftat.
- Uite ce e, proasto, data viitoare ai grijă de unde mergi, TU, şi nu mai da de mine, că o încurci. Nu îmi place să am de-a face cu rebuturi ca tine, dar uneori trebuie să mă înjosesc. Uite ce vreau, cere-ţi scuze şi trec cu vederea.
Tipa nu părea deloc o laşă, de aceea am îndrăznit să spun asta.
Era de la sine înţeles că eu aveam chef să o bat nu să o iert, sau ceva de genul acesta. Ei bine, ce puteam face, uneori aveai nevoie şi de aşa ceva.
Şi având în vedere că îmi dăduse o asemenea replică atunci când ea se lovise de mine, ei bine , trebuia să aibă tupeu. Acum era trântită pe sol şi nu se mai chinuia să se ridice. Părul ei părea foarte... decolorat, dar recunosc că nu îi stătea rău. Câteva picături de ploaie au început să cadă din cer, spărgând atmosfera încărcată.
Oh, bătaie pe ploaie! Când am făcut ultima dată asta?
Eh, nu-mi aminteam.
Totuşi, mă pregăteam să îmi arunc ghiozdanul pe undeva şi să îi trag câteva lovituri ca lumea, dragei mele noi cunoştinţe, dar chiar atunci a vorbit.
La aşa ceva nu mă aşteptasem.
- Îmi cer scuze! Bine? N-am vrut! Uneori mă ia gura pe dinainte!
CE?
Chiar nu părea genul! Avea sprâncenele ridicate într-o poziţie de „încruntat” şi părea destul de fioroasă, şi... Trăsături pe care le are o bătăuşă.
Atunci?
UAU, era doar o laşă.
Ce dezamăgire.
Parcă nu îmi mai bătea inima atât de tare. Pur şi simplu îmi pierise tot entuziasmul, umplându-mă de scârbă, având acum un sentiment dezgustător faţă de persoana din faţa mea, Iasmyna.
- Vai de capul tău!, am zis, neputând să mă abţin şi m-am întors.
Mădă i-a aruncat lucrurile şi s-a întors, plecând toate trei de acolo.
- Nu mă aşteptam la asta, a zis Bia.
- Băi, tot trebuia să îi dai un picior, ceva, spectacolul s-a dus de râpă, aşa ceva nu se face!
- Hei, varzo! Am zis deja că o las în pace dacă îşi cere scuze, asta e, şi eu sunt dezamăgită. Data viitoare o să aduc public, mereu merge când sunt mai mulţi în jur!, am zâmbit larg, uimindu-mă pe mine de lucrurile stupide pe care le spuneam, de parcă viaţa mea se învârtea în jurul unor asemenea prostii...
Am decis să mergem să bem un ceai, ceea ce nu mai făcusem de mult. Era o cafenea în apropiere, şi chiar nu mai petrecusem timp unele cu altele în ultima vreme. Mereu fuseserăm ocupate, sau – certate, în cazul lor. Tensiunea încă era prezentă şi cred că ele două nu mai puteau sta singure în aceeaşi încăpere, trebuia o a treia persoană ca să formeze echilibru, atâta vreme cât nu avea să cadă la mijloc.
Oh, şi nici nu prea înţelegeam viaţa mea, acum. Nu aveam un rost anume. Tot ce făceam era mecanic, învăţat, mers acasă, la liceu, la doctor, învăţat, gândindu-mă la bac, la facultate, şi lucruri asemănătoare.
De aceea avusesem atâtea speranţe cu bătaia asta, mai scăpam din monotonie. Şi mi se dusese şi asta de râpă.
Ne-am aşezat la o masă şi am comandat ceai cald, pe vremea asta era numai bun. Chelnerul respectiv ne cunoştea şi chiar ne-a zâmbit larg, cred că plăcea pe una dintre noi ( care, nici nu ne interesa ) şi mereu se purta cu noi foarte drăguţ. Era un lucru adorabil la el, când ne servise prima dată scăpase tava şi aproape că vărsase băuturile pe noi. Asta o cucerise pe Bianca, o dezgustase pe Mădălina şi pe mine mă amuzase. De atunci e bun prieten cu noi, chiar dacă nu ştiam nici cum îl chema.
- Şi până la urmă, voi ce v-aţi decis să urmaţi?, le-am chestionat plictisită.
- La mine se ÅŸtie..., a zis Bianca.
Desigur, ai ei erau putred de bogaţi şi aveau nevoie de o femeie de afaceri, era de înţeles.
- Turism! Aseară m-am decis!, a exlamat fericită roşcata, făcându-mă să râd.
- Hai, mă! Cum, aşa, peste noapte?
- Da, ce? E fain acolo! Hai, mă! N-am idee, mama mi-a zis că tre’ să mă decid odată şi eu i-am zis asta, a sărit în sus de fericire ( glumesc, evident ), deci ... E bine!
Între timp a venit şi comanda noastră şi chair când am apucat ceaşca, Bianca a clipit foarte des ( ea era cu privirea spre intrare ) şi mi-a făcut semn să mă uit.
M-am încruntat.
- Ce e, mă?
- Ăla nu e William?, a întrebat confuză.
Mădălina s-a întors rapid.
- De ce nu a zis că vine în oraş?, întrebă.
Oftând, având deja o presimţire de ceea ce urma să văd, am observat un tip înalt, îmbrăcat într-o pereche de pantaloni cam strâmţi, nişte tenişi drăguţi, o geacă ce se vedea de la o poştă că era de firmă... Blond, bine făcut, ochii albaştrii strălucitori. La fel ca Will. Ca două picături de apă.
- Dar de ce e îmbrăcat aşa?, continuă roşcata.
Am râs.
- Ăla e Oliver. Fratele lui geamăn. Voi nu vedeţi diferenţa?, am întrebat pe un ton superior, plină de mine.
Chiar nu mă impresionase, deşi ele erau deja în limbă după el.
Îmi cereau detalii într-una.
- De ce nu ne-ai zis? Tu vezi ce bombonel e!?
- Eşti răutăcioasă, fată! Până şi eu îmi doresc unul ca el!, completa Bianca.
- Oh, şi care e diferenţa, nu o observ? Hai să îl chemăm aici!
Mădălina mai să se ridice în picioare, dar am oprit-o rapid, fiind cu adevărat speriată pentru o secundă, şi apoi mi-a venit o idee trăznet să scap de plictiseală.
M-am ridicat e pe scaun, mi-am băgat mâna în păr, am zâmbit puţin seducător şi m-am dus spre el. Tocmai căuta o masă, presupun.
M-am pironit în faţa lui, dându-i impresia că îl cunosc. Voiam să îl testez.
- Will, bună. Nu ne-am văzut de mult. Schimbare de look? Îţi stă bine! Nu m-ai sunat în ultima perioadă... Deci, ce-ai mai făcut?
A zâmbit.
Doamne, ce diferenţă era acum între cei doi. Se puteau distinge prin gesturi, pur şi simplu. Nu li se arcuiau buzele în acelaşi mod, acesta era prea graţios, aproape... Nobil, da – cred că acesta era cuvântul. Şi parcă , de aproape, avea trăsături distincte, deloc vulgare, stilul acesta de viaţă părând să nu i se potrivească. Arcuise sprâncenele într-un mod ciudat, şuviţele lui nu păreau deloc rebele, ca ale lui William. Nu mă atrăgea deloc.
- Oh, am fost plecat, dar acum m-am întors... Tu ce ai făcut în lipsa mea?
Am zâmbit iar ca proasta. Aveau acelaşi ton, dar tot nu mă păcălea el pe mine. Chiar dacă nu aş fi ştiut de existenţa unui frate geamăn, mi-aş fi dat seama.
Îl testasem, picase, până aici, nu aveam chef să fac pe prostul.
- Ce mincinos eşti, Oliver. Voiam să văd dacă te poţi da drept Will, dar nu merge deloc.
Prima dată, a rămas perplex. Nu avea cuvinte, nu ştia ce să răspundă. Apoi părea să mă cerceteze, de parcă şi-ar fi dat brusc seama de cine sunt, de parcă mă mai văzuse, cunoscându-mă. Deşi eu nu-l mai văzusem niciodată în viaţa mea, ştiam sigur.
- Eh, da, ai dreptate. M-ai prins, şi eu care credeam că dăduse norocul peste mine. Văd că îmi ştii numele, presupun că fratele meu a vorbit destul despre mine, nu?
Acelaşi ton îngâmfat şi 100% fals. Cred că mi se făcea rău de la atâta graţie.
- Ai vrea tu, probabil. Hai să stai la masa noastră.
Nu era chiar o invitaţie, mai degrabă un ordin. Am presupus că a observat asta şi că nu i-a convenit, dar asta nu mă interesa de nicio culoare.
- Scuză-mă, dar am impresia că nu ne cunoaştem aşa de bine ca să..., a început să vorbească uşor contrariat, mai degrabă „jignit” de comportamentul meu.
L-am completat.
- ...te invit la un ceai. Ok, eu sunt Mirabela. Acum ne ştim, aşa că treci aici şi nu mă fă să mă enervez, bine?
Înainte să poată protesta, l-am apucat de braţ, l-am tras după mine şi l-am aşezat pe unul din scaune, anunţându-l pe chelnerul al cărui nume nu îl ştiam să mai aducă un ceai.
- Fetelor, el e Oliver, am zis scurt, lipsindu-l de plăcerea de a se prezenta singur; ceva îmi zicea că avea o adevărată pasiune în a-şi prezenta numele.
- Eu sunt Bianca, încântată.
- Mădălina, tot încântată!
Cea de-a doua era exagerat de entuziasmată.
- ÃŽmi pare bine, domniÅŸoarelor.
Ei bine, putea să folosească un ton mai seducător decât acesta? Băiat imposibil. Chiar avea faţă de ticălos ce poate prostii o fată foarte uşor.
- Şi, ce faci aici?, l-am întrebat fără menajamente.
Chiar atunci i-a adus ÅŸi chelnerul ceaiul.
- Ei bine, se pare că beau un..., a început să îmi explice dar făcând un gest exasperat din mâini, a tăcut.
- Eşti fraier sau te prefaci?, l-am întrebat sarcastică.
Începuse să mă enerveze, îl luasem acolo doar să aflu două trei lucruri despre el, dar era un adevărat dobitoc şi de abia îl cunoscusem.
- Nu cred că este chiar treaba ta, nu-i aşa?, mi-a dat replică.
Oh, tip cu personalitate de caca, să înţeleg! Foarte bine, chiar nu credeam că îşi dă masca jos atât de repede. Fusese cu adevărat prea uşor. Ochii lui erau foarte mincinoşi şi mie chiar mi se părea ciudat, câtă dreptate putuse să aibă şi William?
- Există ceva numit „ maniere”, ar trebui să le consulţi.
Fetele se uitau la noi, neîndrăznind să spună nimic. Stăteam faţă în faţă, eu îl provocam din fiecare gest. A apucat ceaşca de toartă, într-un gest extrem de elegant, trebuie recunoscut, ca un nobil, mai spusesem asta odată. A sorbit uşor şi a pus obiectul la loc, zâmbind ironic.
- Ei bine, cred că ţi le-aş recomanda ţie pentru început, se vede că ai nevoie.
Una din amicele mele a chicotit, dar nu i-am dat atenţie. Avea chef să se certe cu mine, foarte bine.
- Hmm, băieţii, toţi sunt la fel de dobitoci ca tine?
Dacă durea, nu prea o lăsa să se vadă.
- Nu ştiu, eu sper că nu toate fetele sunt ca tine.
Vai, mă duruse de nu mai puteam.
- Normal că nu sunt, dragă. Eu sunt unică, uită-te la mine, crezi că mai există aşa ceva?
Am început repede să râd, involuntar, şi cele două mi-au urmat gestul, speram că nu de faţadă.
Oliver a zâmbit.
- Cred că am început cu stângul, s-a scuzat pe un ton cu adevărat regretabil.
Asta era ciudat, venind din partea lui. Pentru că apucase ceaşca cu mâna stângă.
- O replică ciudată dată de un stângaci, am zis scurt.
Asta l-a făcut să tresară. Mamă, ce-o nimerisem!
- Se pare că ştii mai multe despre mine decât credeam.
Am dat din umeri, la fel de supoerioară ca întotdeauna. Adevărul era că nu aveam habar cine era cu adevărat, dar observasem un detaliu „minor”, şi asta putea să mă ajute în anumite situaţii. Hei, poate chiar era convenabil să dau la Drept. Aş fi fost un avocat trăznet, nu? Brusc, începeam să mă distrez, plictiseala părând să dispară.
- Desigur, sunt atotÅŸtiiutoare.
- Păcat, Will niciodată nu mi-a povestit despre tine.
Era replica FAIMOASĂ pe care o dădeau unele persoane care nu mai aveau alte replici, deci era mai mult decât fumată. Nu avea prea multă experienţă, tipul. Presupun că nu i se întâmpla în fiecaer zi să fie... Agresat în acest fel de o fată superbă ( mda, narcisismul nu moare nicicând ).
- Normal, voia să mă păstreze doar pentru el...
Celelalte au chicotit şi Oliver s-a mulţumit să zâmbească. Chiar când voiam să adaug ceva, telefonul meu a sunat.
Am băgat repede mâna în buzunar şi am dat de mânuţa aceea agăţată, ce m-a făcut să zâmbesc. M-am uitat la număr. Fixul de acasă. Hmph! Ciudat. Am răspuns.
- Da!
- E...Ela... Nu mă simt prea... Bine...
Vocea tatălui meu m-a întâmpinat, abia şoptită şi părând oarecum suferindă. Am înghiţit în sec şi l-am întrebat ce are, dar nu mi-a mai răspuns.

te iubesc! si pe tine si pe ficul tau! capitolul acesta este absolut minunat. nu am cuvinte.
oliver? pare un adevarat idiot. ela, ca-ntotdeauna, desi parca imi pare rau ca nu s-a batut cu iasmina aia sau cum o fi chemand-o. faza de la sfarsit m-a surprins foarte tare.
oare ce a patit tatal elei??? as fi citit mai mult si parca-mi pare rau ca e un capitol atat de scurt :-< da presupun ca asta-l face atat de minunat : faptul ca mereu reusesti sa ma tii in suspans

astept capitolul urmator cu cea mai mare nerabdare :D:D:D si te rog, pune-l cat mai repede:D
Hi :3

iti iubesc ficul. cred ca pana acum capitolul asta este preferatul meu. asa cum mi-am dorit Ela l-a cunoscut pe Oliver\:D/ .mi s-a parut super faza "- Cred că am început cu stângul, s-a scuzat pe un ton cu adevărat regretabil." a fost cea mai tare, si Ela cum nu ( cred ca ) s-a putut abtine a spus ultimul cuvant ( ca de fiecare data ). Oliver mi se pare un fals 100%. a incercat sa se dea drept fratele lui si nu i-a reusit, cat egoism din partea lui. era clar ca nu putea sa fie Will din descriere. Will avea parul mai ravasit si poate mai atragator decat al fratelui sau. imi pare foarte rau pt Ela deoarece Brb si Madalina au bagat-o la mijloc ( nu cred ca era necesar sa faca asa ceva) si sa se impace doar pentru a nu pierde prietenia cu ea nu mi se pare cine stie ce BFF. m-ai speriat la sfarsit, sunt foarte curioasa ce va pati tatal Elei. am ceva in cap, dar sper sa nu fie adevarat.
Astept urmatorul capitol! Te rog pune-l cat mai repede!!
[Imagine: 2rcpz12.jpg]

Cincizeci de minute ne despart privirile. Mă doare să te văd mereu atât de distant faţă de mine. Cu ea eşti simplu tu, cu mine de ce nu ai fi? Mă laşi să sper că într-o zi vei putea să-mi vorbeşti aşa cum şi eu încerc să îţi arăt că ţin la tine, dar eşti atât de orb încât nu vezi dincolo de această ceaţă densă pe care ai creat-o de unul singur. Flacăra ce trăieşte-n mine devine din ce-n ce mai puternică cu fiecare privire, cu fiecare literă pe care mi-o rosteşti, dar îmi este frică. Frică ca într-o bună zi această scânteie să se stingă în mometul în care te voi vedea de mână cu ea. Îţi cer un singur lucru, te implor nu mă lăsa în urmă. Nu mă lăsa să fiu doar o umbră a trecutului...

Vă mulţumesc enorm pt. comentarii! I love you too >:d< huuuuuuuuuuuuugs

Lectură plăcută!


Capitolul paisprezece

Am intrat rapid în starea de şoc, neştiind cum să reacţionez. Pentru câteva secunde am stat lipită de scaun, cu inima bătându-mi atât de tare încât aveam impresia că se clătina cafeneaua cu mine. Nu aveam, pur şi simplu, forţă să mă ridic. Chiar nu aveam chef de un şoc în acest moment! M-am ridicat apoi, aproape involuntar, nici nu ştiu cum am luat geaca şi ce am zis, cred că am anunţat că trebuie să plec. Fetele probabil au înţeles că e ceva grav, mi-au zis ceva, dar nu mai ajungea nimic la urechile mele. Eram şi pe jos, eram tentată să chem un taxi, dar pur şi simplu nu găseam forţa să tastez nimic în acest moment, am luat-o spre stânga şi am început rapid să fug pe troturat, nevăzând nimic în faţă, în spate, sau în părţi. Pur şi simplu alergam pe direcţia pe care o ştiam prea bine, ploaia fiind prezentă, nelăsându-mă liniştită. Într-adevăr, era genul de ploaie de toamnă, măruntă şi apăsătoare.
Iar eu aruncam picioarele pe sol, nevăzând nimic nicăieri, dând din mâini, de parcă mă aflam la o probă olimpică, părul meu fluturând în toate părţile şi picăturile de ploaie lovindu-mi faţa, făcându-mă fragilă în faţa naturii.
Nici nu mi-am dat seama când am ajuns în faţa casei, parcă durase o eternitate, parcă fugisem o lună, am continuat pe aceeaşi paşi repezi, încercând să îmi ignor inima ce bătea cu prea multă rapiditate, am trântit uşa şi am intrat, fără a fii atentă la nimic.
Pe hol nu era nimeni.
- Tata?, am ţipat exasperată, uitând să mă descalţ şi intrând ca o disperată. Direcţia a fost biroul, acolo unde ţineam fixul. Chiar lângă măsuţa unde era pus telefonul, stătea trântit, căzut din scaunul cu rotile, tatăl meu. Părea inconştient.
Inima îmi bătea acum şi mai tare, extraordinar de speriată, de parcă acum venise sfârşitul şi eu nu ştiam cum să reacţionez. Pur şi simplu nu găseam forţa necesară pentru a mă mişca. Asta cred că a durat doar câteva secunde, petnru că imediat am pus mâna pe telefon şi am sunat un număr atât de cunoscut, de la salvare, dând coordonatele mecanic, fără a realiza dacă spusesem totul corect. Speram că o făcusem, eram pur şi simplu disperată, nefiind prea conştientă de ceea ce făceam. Am făcut câţiva paşi în faţă, de data asta stăpânită, încercând să îmi încetinesc pulsul.
Parcă era un film de groază, iar eu aveam curând să cad pradă unei depresii.
M-am aplecat spre el, evitând să îl mişc prea tare, nevrând să îi fac cine ştie ce alt rău. I-am verificat pulsul, lucru de care devenisem foart econştientă.
Inima lui încă bătea!
Am avut o uşurare bruscă, binecuvântată şi l-am îmbrăţişat, mângâindu-i părul. Avea capul trântit pe podea, aşa că am avut grijă să nu îl mişc.
Ambulanţa a venit surprinzător de rapid, au intrat nişte paramedici şi l-au pus pe o targă, întrebându-mă ce s-a întâmplat.
- Nu am nici cea mai mică idee! M-a sunat şi apoi s-a întrerupt... Am fugit aici...
Dădeau pozitiv din cap şi îl scoteau afară, punându-l în maşină.
Nu am aşteptat aprobare să merg cu el, trebuia să am voie. Am intrat şi eu, ambulanţa a accelerat, sirenele auzindu-se prin tot cartierul. Avusesem grijă să închid uşa, încuind-o, gândindu-mă că nu mai aveam nevoie şi de alte necazuri în aceste clipe.
La spital am ajuns destul de repede. Doctorul Marcu era acolo, din fericire, şi ne-a întâmpinat îngrijorat.
- Ela! Ce s-a întâmplat?
Dar nu a aşteptat să îi răspund la tonul îngrozit, ci pur şi simplu a avut grijă să îl conducă pe tata într-un anumit salon, uitând de mine. Ştiam prea bine lecţia, nu aveam ce să fac. M-am aşezat pe unul din scaunele de aşteptare, aproape demoralizatăd ar amintindu-mi brusc că această atitudine nu avea să mă ajute.
Nu găseam nici forţa să zâmbesc aiurea când nu aveam motiv. Am alungat toate gândurile rele, toate prostiile pe care mi le imaginam, eu şi mintea mea bolnavă... Am respirat adânc şi mi-am încrucişat braţele, mi-am întins picioarele şi am aşteptat, cu ochii încă pironiţi la tavan, întrebându-mă de ce oare nu îmi vine să plâng, când inima mea era atât de tristă...
Ajunseserăm aici de mai bine de două ore şi nimeni nu îmi spusese nimic. Stătusem atâta vreme pe acel scaun şi atât. La un moment dat, mi-a sunat telefonul. Fără vlagă, sau chef de vorbă, l-am deschis şi am răspuns. Era Bia, foarte îngrijorată de atitudinea mea.
- Nu-i nimic. De fapt, nu am habar. Încă nu mi s-a spus nimic. E la urgenţe, sau aşa ceva, am răspuns sec, nevrând să par îngrijorată.
Mi-a mai spus nişte lucruri, vrând mai mult să mă distreze, să nu mă mai gândesc la rău.
- Şi cu Oliver ce aţi făcut?, am întrebat deloc curioasă.
- Păi, am mai stat vreo cinci minute, sau aşa ceva, a plătit consumaţia, şi-a luat la revedere ( foarte drăguţ! ) şi a plecat, dus şi pa, gata. Nimic. Oh, s-a dus şi ăsta...
Chiar nu aveam chef de aÅŸa ceva.
- Scuze, Bia, vorbim altădată. Bine? Nu prea am chef de taclale.
Nu am înţeles ce a răspuns dar presupun că a zis OK, sau ceva asemănător. Am închis şi mi-am reluat poziţia, uitându-mă iar la tavan. Chiar când făceam asta, doctorul Marcu a apărut în faţa mea şi a oftat. M-am ridicat repede, fără să fiu conştientă de propriul gest, ca şi un vârtej, aproape că l-am speriat pe doctor.
Mi-am cerut scuze.
- Cum e?, am întrebat curioasă, neputând să mă abţin.
- L-am băgat la urgenţe, dar nu e mare lucru de făcut, Ela, tu ştii... Nu e bine, cred că în câteva zile în externăm, a fost doar o criză... Dar...
Am dat din cap, semn că înţelegeam despre ce era vorba şi l-am întrebat dacă pot să îl văd. Mi-a spus că da.
- Ah, şi cât trebuie să plătim pentru chestiunea asta?
Mi-a spus un preţ şi eu am dat iar din cap, scoţându-mi portofelul şi înmânându-i suma. Trist, a acceptat spunându-mi că, totuşi, nu e necesar să îi dau acum banii. Dar nu aveam timp de a discuta în contradictoriu cu el.
Intrând în salonul în care era tata, l-am observat uitându-se şi el la tavan, stând întins în pat cu perfuziile şi toate aparatele acelea legate de el.
Am oftat.
- Cum te simţi?
Nu mi-a răspuns. Şi oricum, ce putea să îmi mai spună? Pentru că de data aceasta, nu mai mergea veşnica replică pe care mi-o dădea întotdeauna : mă simt foarte bine. Nu era aşa, era mai degrabă o minciună sfruntată. Cine ştie cât suferise şi nu voise să o recunoască, sau poate că nu îl duruse nimic şi criza l-a apucat dintr-odată. Oh, mă săturasem să mă gândesc la asta.
- Ce-a zis doctorul?
Tonul lui era absent.
- Te externează în câteva zile, am răspuns sec. A spus un : OK, nu prea convingător şi a închis ochii. Eu înţelegând că avea chef să doarmă. Am ieşit, pentru că nu avea rost să stau şi să pierd vremea aici degeaba. Am dat pe la Marcu înainte să plec, rugându-l să dea ordine stricte pentru tata; la urma urmei, era „pacient vechi” aici, cam tot personalul îl ştia, nu existau cu adevărat probleme.
Nu venisem cu maşina, era pe înserate, dar încă nu beznă, aşa că am plecat pe jos, neavând chef să dau de un străin într-un taxiu, care îşi va face doar slujba, mă va duce un voi avea eu chef şi totul s-a terminat, fără să îi pese de mine şi de ceea ce se întâmpla în viaţa mea. Parcă eram sătulă de toţi străinii şi băgăcioşii.
De fapt, nu mai voiam să ştiu atâtea despre TOT. Îmi doream, uneori, să nu fi ştiut despre adevărata situaţie a tatălui meu, pentru că era dureroasă, dar pe mine nimeni nu m-a cruţat atunci când am cerut explicaţii pentru că toţi m-au crezut, şi mă cred, foarte , poate prea puternică. Da, căci sunt eu, pesemne , în stare să le fac faţă tuturor şocurilor! Nu contează pentru mine, sunt o dură. Probabil că asta cred toţi, altfel cum de s-ar comporta astfel cu mine? Căci eu o altă explicaţie logică, nu pot găsi.
Mi-era dor de Will. Tipul care mă înţelege. Căruia nu trebuie să îi cer scuze, şi care nici nu mă subestimează dar nici suprasolicită.
Eram pe cale să pun mâna pe telefon şi să îl sun, dar am renunţat.
Dacă tot mă credeau atât de puternică, de ce să nu fiu? Era un semn de prea multă slăbiciune dacă îl căutam.
Mergeam pe trotuar absentă, fără să văd nimic în jurul meu. La un moment dat mi s-a părut că îl văd pe Alexandru în depărtare, dar nu am băgat în seamă asta. Nu aveam chef nici de el şi nici de altcineva, aşa că direcţia mea a fost : acasă. Unde am şi ajuns curând; am vrut doar să fac o baie şi să mă bag în pat, în schimb m-am trântit pe un scaun din bucătărie. Lumina becului pâlpâia, cred că avea să se ardă. Mi-am pus capul pe masă, sub braţe şi am închis ochii, vrând doar să uit puţin de tot ceea ce se întâmpla.
ÃŽn schimb, adormisem.

Peste câteva ore, m-am trezit cu o durere de cap îngrozitoare. Uitându-mă în oglindă, am observat că faţa mea arăta îngrozitor. Am făcut atunci o baie şi am luat pijamaua pe mine, mergând la tata în cameră şi pregătindu-i nişte lucruri. Era trecut de ora doisprezece. Mâine, la prima oră, aveam să îl vizitez şi să îi duc câte ceva.
Oh, mâine era 1 Decembrie. Parcă era ceva important în această zi... Nu? Nu îmi aminteam. M-am aruncat în patul meu şi am încercat să dorm iar deşi nu prea mi-a reuşit, pentru că am început să mă gândesc la tot felul de lucruri... Inutile, ce au rezultat prin a-mi da coşmaruri.
M-am trezit pe la şapte şi am terminat de făcut micul pachet pentru tata, după care m-am îndreptat spre spital, nu prea veselă dar nici demoralizată. Mai degrabă plictisită de tot, sătulă până în gât de această viaţă ce nu îmi aducea nicio satisfacţie.
Doctorul Marcu nu era azi, dar nici nu aveam chef să vorbesc cu acesta, am mers direct în salonul unde stătea tata şi i-am dus lucrurile necesare. Mi-a mulţumit, deloc vioi şi eu am dat din cap, aşezându-mă pe un scaun lângă pat.
Nu am vorbit mai nimic, ci am pierdut vreo două ore pe acolo, până ce mi-a spus că ar trebui să mă duc la liceu. Deşi, era doar modul lui subtil, discret, de a-mi spune: cară-te! Şi era de înţeles că nu aveam chef unul de celălalt, era o situaţie penibilă. Chiar când voiam să ies, mi-a zis:
- Să nu îi spui lui Cristi nimic despre asta... E doar un mic... Incident...
Fusese atât de banal să spună asta, atât de groaznic pentru mine şi sufletul meu totodată, dar ce conta! Eu nu eram aşa importantă în această problemă, având în vedere că eu aveam toate datele şi eram plasată la sfârşitul cărţii, la rubrica : RĂSPUNSURI. Hei, nu trebuie să mă menajaţi! Serios. Ei bine, era doar una din crizele mele adolescentine. Ştiam asta, nu avea niciun rost să reacţionez astfel.
Oricum, nici nu mă gândisem să îl anunţ pe fratele meu, ştiu că în asemenea situaţii trebuia să fii sincer dar nu puteam să îi distrug căminul, căci asta s-ar fi întâmplat. Şi oricum, el nu era aşa de ataşat de tata. Dar o chestiune ca aceasta, l-ar fi afectat. În orice caz, mai rău decât mine, nu putuse să îl ierte niciodată pentru că ne-a părăsit; nu pe el, pe mine şi pe mama. Nu ar recunoaşte-o niciodată, dar începusem să îl cunosc prea bine.
- Nu te îngrijora, nu îi spun o vorbă. Pe mai târziu.
Neaşteptând să îmi răspundă, am târntit uşa şi am ieşit, de abia aşteptând să plec şi din acest spital de care eram sătulă până în gât. Am urcat în maşină şi m-am bucurat că mi-am luat cărţile, pentru că m-am dus de acolo direct la liceu, având nevoie de a fi bătută puţin la creier de profesori, pentru a-mi distrage atenţia.
Şi când am ajuns acolo, am aflat că era zi liberă.
Azi, pe întâi era zi liberă şi eu nu avusesem nici cea mai mică idee. Nu, asta chiar era bătaie de joc! Resemnată, am decis să mă car şi de acolo, neavând altă soluţie. Oricum, ziua era oficial stricată. Deci, aveam să învăţ în continuare. Nu aveam deloc chef să mă duc acasă, aşa că am parcat într-un loc liniştit, unde mergeam de obicei cu William. Mi-am încuiat maşina şi am stat acolo, răsfoind o carte de istorie şi continuând să studiez. Cred că deja eram tobă de carte, dar nu mă deranja atâta vreme cât aveam să reuşesc să trec bac-ul cu brio, sau în fine, să iau note foarte bune. Momentan, era singurul meu ţel.
Şi oricum viaţa mă plictisea grozav pentru a face altceva.
Mă miram că eram în stare să învăţ, niciodată nu mă preocupase prea tare acest lucru.
Şi aşa, nu mi-am dat seama cum a trecut timpul, m-am dus odată să iau o gustare, după m-am întors la studiat, şi se făcuse ora şase, seara. Era întuneric, se întuneca devreme. Am oftat şi am decis să plec, pentru că lumina din maşină nu era prea bună şi nu puteam citi bine. Şi oricum, fusese destul pentru ziua aceasta.
Mi-am verificat telefonul. Îl dădusem pe silenţios.
Aveam câteva apeluri de la Mădă şi de la Bia, şi un mesaj de la Sandi.
Mai întâi le-am sunat pe cele două, de data aceasta pe rând deşi de obicei făceam conferinţă.
- Fată, ce naiba, unde îţi ţii telefonul ăla? De şapte ori am încercat să te sun! Ah, lasă asta, ce faci?
Bianca nu părea prea supărată. I-am povestit ce am făcut şi nu a avut prea multe cuvinte. Ea lua cina nu ştiu pe unde astă seară şi se anunţa a fii foarte plictisitor. În cele din urmă am închis şi am sunat-o pe roşcată. Ea mânca îngheţată ( pe vremea asta ) şi se uita la un film de dragoste, baricadată în casă din propria-i voinţă.
- Ai înnebunit?, am întrebat-o confuză.
- Hei, nu te lua de mine! Eu am doar îngheţată şi film, plus confort şi căldură de acasă. Dar tu ai istorie, fast food şi maşină. Cine-i nebuna?
Am râs şi curând am terminat şi convorbirea cu ea, înţelegându-mi dispoziţia.
Am citit ÅŸi mesajul lui Alexandru.

[center] Bună, Mirabela. Nu am mai vorbit de ceva... Vreme. Ce mai faci?[/center]

Să-i răspund? Să nu-i răspund? Bine, fie!

[center] Hei, Sandi. Bine sunt, acum am văzut mesajul. Nimic special, ştii tu – chestiuni obişnuite. Tu?[/center]

Realizând că, de fapt, nu prezint niciun interes pentru acest puşti, cel puţin nu în acest moment, am întors maşina şi am luat direcţia spre casă, mai sătulă ca oricând de tot şi de toate.
Mi-a răspuns destul de rapid cu alte banalităţi la care nu am mai avut chef să dau replică. Începea să mă plictisească, din mai multe puncte de vedere. Tocmai când am trântit uşa de la casă şi voiam să intru în bucătărie, telefonul meu a sunat exasperant.
De această dată, era Jonathan.
Am oftat prelung, nu aveam chef de el ÅŸi personalitatea lui de tot rahatul!
- Oh, bună Mirabela. Ce faci?, zise foarte vesel.
- Extraordinar, am răspuns sec fără a fii interesată de starea lui.
- Ai păţit ceva?
- Nu.
- AÅŸa pare.
- E, zi tu zău?!
Începusem să îl iau la mişto, dar băiatul nu îşi dădea seama.
- Zău! Ce naiba ai ? Ştii doar că poţi vorbi cu mine!
Oh, câtă bunăvoinţă din partea idiotului. Eram atât de încântată încât aş fi vrut să îi spun chiar acum cel mai mare secret al meu, presupunând că am unul.
- Dacă vrei ceva, zii, dacă nu, nu mă mai plictisi cu vocea ta, bine?, i-am spus mai plictisită decât oricând.
Adevărul era că exasperarea pusese stăpânire pe mine şi nu mă mai puteam controla exact cum trebuia. Se adunau cât mai multe şi capul meu avea să bubuie curând, ştiam asta. În curând avea să explodeze şi nu ştiu cât de tare puteam suporta presiunea, nu ştiu cât o mai puteam suporta, de fapt, pentru că multă vreme trăisem cu ea ( în ultima perioadă, vreau să spun ) .
- Nu vreau nimic! Nu am voie să te sun să te întreb ce faci?
- Nu.
Tăcere. Rămăsese fără replică, probabil aşteptând să izbucnesc, să ţip. Dar eu eram prea clară în acest moment, ţineam telefonul la ureche în timp ce îmi pregăteam ceva de mâncare, şi acesta tăcea, aşteptând să închid eu. Ştiu că asta era, dar nu aveam de gând să îi dau satisfacţie.
- Te salută Chris. Cu asta credea că mă încuie.
- Şi eu, am zis scurt, fără vlagă.
- Vrei să vorbeşti cu el?
- Sigur.
Mi l-a dat pe puÅŸti.
- Buuună, Mira! Ce faci? Mi-e aşa de dor de tine!
Era drăgălaş, pe bune, adorabil băiatul acesta dar pur şi simplu nu aveam chef de el şi de nimeni şi nimic altceva la ora asta. Mi-am strâns toţi nervii într-un anumit colţ şi m-am înarmat cu toată răbdarea posibilă, adoptând un ton oareum vesel şi sută la sută fals.
- Bună Chris! Nu am mai vorbit de secole, eu sunt super, cam ocupată cu examenele! Şi tu? Cum eşti?
A început să îmi povestească ce mai face, şi trebuie să te ţii bine când face un copilaş asta, pentru că are multe să îţi spună. Îl ascultam, într-adevăr, şi aprobam, făceam anumite comentarii. Aşteptam să mă calmeze, să mă liniştească. Chiar reuşea, într-un fel, mă pierdeam în cuvintele lui micuţe şi fără prea mare semnificaţie, la un moment dat chiar scoţându-mi un zâmbet. Şi când se întâmpla să mă relaxez, a luat mama telefonul, vrând şi ea să discute cu draga de fiică-sa.
- Da , mami, sunt bine. Totul e Ok. Încercam să o conving pentru a mia oară, evitând să o întreb : tu ce faci? Chiar dacă asta aştepta. Bineînţeles, a început şi singură să îmi povestească.
La un moment dat a intrat în încăpere şi Max şi a cerut şi el să vorbească cu mine, dar am fost scurţi şi la obiect, cu el am fost sinceră nu mi-am folosit tonul fals vesel, şi acesta nu a continuat pe seama: ce ai? Pentru că era prea conştient că nu aveam să îi spun niciunuia dintre ei. I-am mulţumit în gând că a închis telefonul şi nu i l-a mai înmânat lui Jona.
Cu asta îmi pierise şi pofta de mâncare, am luat doar un iaurt şi l-am mâncat în cameră, după care am luat o pijama pe mine şi m-am băgat la somn, fără a face duş măcar şi nici a mă spăla pe dinţi, lucruri pe care le făceam zilnic. Nu avusesem chef nici măcar de asta.
Viaţa asta începea deja să mă distrugă, puţin câte puţin, din cauza monotoniei, plictiselii.

helooo! un capitol nou Yuppy. este intr-un fel dramatic, ma bucur ca tatal Elei nu a patit nimic. sincer chiar ma bucur ca m-am inselat. mi-a placut conversatia cu Mada, a fost cea mai funny parte din tot capitolul. nu il mai aduci pe Will in peisaj sau macar pe Oliver? Ok deci astept nextu si te rog posteaza-l cat mai repede posibil! :D
[Imagine: 2rcpz12.jpg]

Cincizeci de minute ne despart privirile. Mă doare să te văd mereu atât de distant faţă de mine. Cu ea eşti simplu tu, cu mine de ce nu ai fi? Mă laşi să sper că într-o zi vei putea să-mi vorbeşti aşa cum şi eu încerc să îţi arăt că ţin la tine, dar eşti atât de orb încât nu vezi dincolo de această ceaţă densă pe care ai creat-o de unul singur. Flacăra ce trăieşte-n mine devine din ce-n ce mai puternică cu fiecare privire, cu fiecare literă pe care mi-o rosteşti, dar îmi este frică. Frică ca într-o bună zi această scânteie să se stingă în mometul în care te voi vedea de mână cu ea. Îţi cer un singur lucru, te implor nu mă lăsa în urmă. Nu mă lăsa să fiu doar o umbră a trecutului...

scuza-ma ca vin atat de tarziu cu un comentariu dar am avut probleme cu internetul.
ca de obicei, ai avut n capitol impecabil.n-am vazut nici o greseala de ortografie, exprimare sau tastare. finalul mi-aindus o stare de tensiune si emotie. oare ce-a patit tatal Elei?
astept capitolul urmator cat mai repede
Hi :3

Buna!

Deci... sunt o mare fana a ficului tau si il urmaresc inca de cand l-ai inceput ( stiu ca pare un lucru total deplasat si ciudat dar nu conteaza) :))
Ador tot ce se intampla in acest fic. Ai un fel minunat de a povesti si de a lasa omu' in suspans. Sincer.. meriti toate aprecierile mele! ;)
Revenind la continutul ficului, imi place ideea. Personajele sunt extraordinare,mai ales atitudinea lui Ella ( e si atitudinea ei peronaj, nu?) :)) Will e tare scump. Era un nemernic, dar s-a mai schimbat fata de cum era, dar stiu ca asta e un lucru ciudat, doar vorbim de William. Sincer ... imi lipseste o gramada si as vrea sa reapara in peisaj.
Acum, eu astept cu o mare nerabdare urmatorul capitol, cu o prea mare nerabdare si sper sa vina curand!
Succes and happy new year!:*
[center][Imagine: 9a74sn.jpg][/center]
[center]Bine e sa stii, la moarte, ca o dunga lasi - un nume
C-ai sapat la zidul noptii - c-ai murit sa-ti scoti in lume
Din al creierului zbucuim, ca pe-un diamant, ideea.
Urma-ti va fi cunoscuta pe-unde ti-ai pustat scanteia…”[/center]

Am reusit sa citesc toate capitolele fic-ului tau si am ramas cu o impresie placuta despre ceea ce ai scris. :P Cand am vazut cate pagini are topicul m-am gandit ca nu poate fi ceva rau daca ai continuat sa scrii dupa atata timp si se pare ca nu m-am inselat. Titlul e unul inspirat si parca o vad pe Mirabela rostindu-l cu o atitudine dura, obisnuita pt ea. :->
Ma bucur sa vad ca nu ai o gramada de greseli de tastare care ingreuneaza cititul, in capitolele mai vechi aveai cateva, dar erau prea putine pt a fi luate in seama. Imi place extrem de mult felul in care te exprimi. Limbajul pe care l-ai folosit e o parte importanta a descrierii personajelor si imi place mai ales pt ca e "natural", obisnuit pt adolescenti. Ador felul in care descrii sentimentele si gandurile, felul in care deschizi sufletul Elei in fata celor care iti citesc povestea, totul pare atat de intens in mintea ei.
Parerea mea despre Ela... Nu e una chiar buna, nu pot spune ca imi plac persoanele ca ea. Isi pierde controlul destul de usor, se enerveaza repede. Imi amintesc felul in care se certa cu parintii ei la inceputul fic-ului pt ca isi dorea sa locuiasca singura. Cine nu si-ar dori? Normal ca i-ar fi fost greu sa isi ia viata de la inceput intr-un loc nou, mai ales pt ca i s-a mai intamplat acest lucru. Pana la urma, la partea asta, trebuie sa recunosc faptul ca e foarte descurcareata si ca i-a fost ok singura. Se descurca foarte bine si mai tarziu, atunci cand tatal ei e bolnav, iar ea il ingrijeste de una singura.
Se vede inca de la inceput ca ii face placere sa se "joace" cu baietii. A inceput sa iasa cu Silviu doar pt a-i face in ciuda Mihaelei, mi se pare ca Ela chiar vrea sa se bage in conflicte de cate ori are ocazia. Silviu a inceput sa ii vorbeasca foarte urat si a mai si lovit-o, intr-un fel e bine ca mai tarziu a fost batut. Sincer, ma asteptam sa mai apara prin fic pt a-i face probleme fostei lui prietene. ;))
Un lucru care nu imi place la Mirabela este ca incearca sa rezolve orice prin bataie. Da, a fost dragut ca i-a ajutat pe Raul si Aura sa se impace, dar apoi a mai si batut-o pe Miki foarte rau. Da, sa ai tupeu poate fi grozav de multe ori (sincer, si mie mi-ar placea sa fiu mai tupeista), dar si-a riscat rau de tot situatia atunci cand a mai plesnit-o pe Miki si in fata directorului, cand era de asteptat sa isi ceara scuze si sa se scoata din belea. Si cu Sonia, partea a doua... Alte batai, alte paruieli, alte injuraturi...
Ela are tendinta de a judeca prea repede (si gresit) in ceea ce o priveste pe Lili. Porneste de la ideea ca biata femeie e o prefacuta. Bine ca isi schimba parerea in timp si ca vede ca mama ei vitrega are intentii bune. Chiar imi pare rau de Lili, pt ca cel pe care il iubeste ii face doar rau, o bate si din cauza lui ajunge sa nu poata avea copii. Ea si Mirabela au o prietenie frumoasa pana la urma, iar reintalnirea lor in timpul acelei excursii mi s-a parut foarte trista...
Ceva ce mi-a placut foarte mult a fost inceputul relatiei Elei cu Dani. Faza aia de dupa meciul de bascket, cu acel sarut in ploaie... 8-> Apoi, amintirea felului in care s-au cunoscut... Totul parea perfect si totul a fost distrus mai tarziu. Pt ca el a plecat, iar ea nu a vrut sa accepte asta, desi stia (chiar daca nu a vrut vreodata sa o recunoasca) faptul ca baiatul ala o iubeste cu adevarat. Da, a fost cam... urat ca s-a culcat cu ea desi stia ca va pleca dupa si ea va fi distrusa, dar tot timpul el a fost cel care a incercat sa faca relatia sa reziste... Iar ea nu i-a dat nicio sansa.
Nu a facut acelasi lucru cu Will, la plecarea lui a reactionat total diferit, nu a afectat-o, asta probabil pt ca nu tine la el asa de mult (sau?). Si pt ca am ajuns la Will, trebuie sa recunosc faptul ca sunt multe lucruri care imi plac la personajul asta. Intotdeauna o ajuta pe Ela, se razbuna pe cei care ii fac ei rau si o face sa isi arate sentimentele in fata lui atunci cand ea se desparte de Dani. La faza asta, o alta trasatura a Elei pe care eu o consider defect: faptul ca vrea sa para tot timpul o persoana puternica si nu isi arata slabiciunile, dar astfel pt mine devine o fricoasa, o persoana slaba, careia ii e frica de propriile sentimente. Oricum, imi place relatia ei cu Will, prietenia care se transforma in ceva mai mult. El o iubeste si probabil ca nu s-ar supara daca ea i-ar impartasi sentimentele...
Iar celalalt blond, adica Mircea, nu imi place deloc. Pt ca se crede centrul Universului si o saruta fortat pe Mirabela de cate ori are el chef, crezand ca va avea vreun efect asupra ei (vezi sa nu). Tot el e gelosul in povestea asta si tot ea ajunge sa-i rada in fata. Si cu Sonia se poarta ingrozitor, ce frate mai e si el, daca o mai si loveste dupa ce vede ca are probleme... 8-|
Si mai e un baiat pe acolo, acela fiind Alexandru. Saracul, e atat de timid, imi pare rau de el. ;)) Pare un copil atunci cand se rusineaza si nu mai stie ce sa faca pt ca se teme ca Mira i-ar rade in fata.
Un personaj care imi place foarte mult este Bianca. E atat de simpatica fata aia, zapacita si o prietena chiar buna. Imi placea foarte mult ca regreta ca s-a despartit de Florin. ;)) Sunt draguti impreuna.
Si Aura si Raul sunt un cuplu interesant si mai ales rezistent.
Povestea ta imi place foarte mult, chiar daca personajul principal are multe trasaturi care nu imi plac.
Eu astept urmatorul capitol, ca sa aflu ce se mai intampla prin sufletul Elei, care se vede ca trece printr-o perioada nu prea buna. Si bineinteles, vreau sa aflu ce se va intampla si cu tatal ei (omul ala de-a dreptul ingrozitor) si cu noul tau personaj, Oliver.
Da, stiu, e un comment extrem de lung, asa ca ma opresc aici pt ca am scris prea multe. :)) Iti urez spor la scris, multa inspiratie, si un an nou fericit! :)
[Imagine: sig_reinoir.png]

Am ajuns şi eu :study: sunt mai întârziată de fel :yada: oricum ar fi...nice work Teh :bv:
Creaţia ta nu conţine nimic supranatural şi totuşi prin ochii Mirabelei totul capătă un contur fantastic,fascinant,probabil am băut eu prea mult cola dar tot timpul am tendinţa de a mă pune în locul oricărui personaj din fic...de a lua parte la acţune :pls: (să fi doar cititor e plictisitor) :ha: fiecare persoană are ceva special şi ficul tău evidenţiază foarte bine această trăsătură...
Deşi trebuie să-mi fac nu ştiu ce prezentare la latină,să mai aştepte :ang:
Acum...Oliver este exact cum m-am aşteptat (bine...şi cum a spus Will) e fake ,iar Will e originalul,adevăratul prinţ (spuse...IloveWill \:D/ )daaaaa,sper ca Mirabela să fi fată cuminte şi să-l lase pe Oliver,de Daniel nu am mai auzit nimic şi nici nu cred că vom mai auzi (viaţa merge mai departe şi fără el)Paul...îmi aduce aminte de reclama cu "baia lui Paul" :ha: Mircea a rămas tot Mircea,poate s-a mai maturizat un pic...stau şi-mi iamaginez o armată de blonzi,avem destui...
Îmi pare foarte rău pentru tatăl Mirabelei,probabil o merită dar ea suferă practic la fel de mult,modul în care ea încearcă să-şi asume responsabilitatea (clar nu mai e fata de acum 2-3 ani)este demn de admirat :o3...multă inspiraţie şi timp liber în continuare... :bv:
[Imagine: tumblr_llf1dfvyEZ1qg9bp2o1_500.gif]" Un mormânt îl satisface pe cel pentru care întreaga lume nu a fost de ajuns!"(referitor la bravura lui Alexandru Macedon)

Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc pt. comentarii >:d< apreciez.
Ăăăăăh şi scuze de întârziere!

Lectură plăcută!


Capitolul cinsprezece

Tata fusese externat de o săptămână, aproximativ, de la spital şi acum stătea mai mult la pat, luând un tratament anume. Iar eu eram în ultima mea săptămână înainte de vacanţa de Crăciun, pe care nu o mai aşteptam cu atât de multă ardoare, gândindu-mă că va fi iar o iarnă petrecută doar eu şi cu tata, el dormind şi eu uitându-mă la tv. Desigur, Cristi şi mama credeau că voi petrece cu nişte prieteni, şi tata cine ştie pe unde, cum deja le spusesesem, dar nu aveam inima să îl las singur acasă, ar fi fost destul de crud din partea mea, având în vedere starea în care se afla. Oricum, ceilalţi erau foarte entuziasmaţi şi bucuroşi pentru această ultimă vacanţă de Crăciun ca liceeni; dacă o vedeam aşa, chiar era fain.
Ne-am făcut cadouri între noi, trăgând bileţele şi nimerind fiecare câte un coleg. Mie mi-a căzut Sonia, ceea ce a fost oarecum ironic, însă i-am cumpărat o brăţară drăguţă ( mie aşa mi se părea ) şi aceasta chiar a rămas surprinsă când i-am înmânat cadoul.
- Cine-ar fi crezut, nu ? Sper că nu e otravă, sau ceva..., mi-a zis uşor confuză, scotocind în punguţa de cadou. Eu am zâmbit şi am făcut cale întoarsă, la banca mea.
Crăciunul face oamenii mai buni, se spune. Eu una nu aveam chef ( prea tare ) de această sărbătoare, dar dacă trebuia, nu aveam ce să fac.
Am schimbat şi alte cadouri între noi, cu toată agitaţia care fusese în viaţa mea, mă mir că nu uitasem să cumpăr lucruri pentru toţi. Le ( cam ) luasem de la munte, aşa că nu era mare efort din partea mea, poate că ar trebui să mă simt prost spunând asta, poate.
M-am bucurat totuşi, într-un mod neaşteptat, când am luat vacanţa de două săptămâni şi m-am trântit în pat, fericită că nu sunt obligată să mă mai trezesc dimineaţă. Apoi mi-am amintit că nu voi avea ce face în tot acest timp şi îmi venea să înjur, dar am decis că era mai bine să îmi deschid laptop-ul şi să văd dacă am primit vreun mail, nu îmi mai verificasem cutia poştală electronică de multă vreme.
Multe mesaje aiurea, unele de la colegi, le-am şters pentru că erau doar anunţuri publicitare, apoi am dat de unul de la... Dani. Uau! Nu crezusem că o să mai aud de el vreodată în viaţa mea.
Stăteam în pat, rezemată de o pernă destul de confortabilă, cu laptopul în braţe, privind ecranul de parcă ar fi fost gol. Nu aveam niciun sentiment acum, faţă de acest mesaj, mă aşteptam să îmi bată inima mai tare, dar în schimb eram puţin tristă. Nu ştiu de ce, ca o senzaţie apăsătoare, una dintr-acelea de care avusesem destul de mult în ultima vreme. Eram într-o stare confuză, să îl şterg fără să îl citesc sau să dau pur şi simplu click şi să văd despre ce era vorba? Am mişcat degetele pe touchpad şi l-am deschis.

[center] Bună, Mirabela,

Nu am mai vorbit de foarte multă vreme, nu?
Nu mai dai niciun semn de viaţă, eu speram că putem rămâne, într-adevăr, amici. Chiar mi-e dor de tine ( şi asta nu ca şi prieten, dar nu contează, nu vreau să îţi dau dureri de cap ) . Ce mai faci?
Eu sunt cu facultatea, destul de ocupat, dar viaţa de student este extraordinară. Am cunoscut o grămadă de persoane noi, dar nu prea mai am timp de baschet în timpul liber ( ştii tu, ca micile noastre „jocuri”, mi-e dor de moarte de acelea ) . Merg doar la meciuri mai „profesioniste”, doar că nu am nici pic de satisfacţie. Asta e trist, nu-i aşa ? : )) Eh, o să trec cumva peste. Timpurile vechi nu se mai întorc niciodată, nu?
Simt atâta nostalgie! Uneori îmi amintesc de ceea ce a fost înainte, cu noi doi, în ţară. Când eram doar nişte prieteni, şi apoi vremea extraordinară când ne-am iubit. Pentru că noi doi ne-am iubit. Nu ştiu în ce sens, dar eu încă ţin enorm la tine. Nu am putut să trec peste, total; probabil te voi uita într-o zi, nu?
Oricum, spuneam că îmi amintesc de timpurile trecute... Am dat de Silviu acum vreo câteva luni, când am venit în ţară, şi mi-a venit brusc în cap momentele când tu ai fost cu el, par atât de îndepărtate. Ce s-a întâmplat cu noi? Chiar îmi e dor de perioada noastră...
Oh, e aşa târziu şi eu am de predat o lucrare mâine, aşa că trebuie să fug. Voiam mai mult să te salut, să te întreb cum o mai duci şi să te fac să îţi reaminteşti şi de mine, pentru că se pare că ai uitat de tot.

Cu multă, multă, multă dragoste, prietenie şi... Ce mai vrei tu,
Daniel.[/center]

Acestea le scria în mail-ul lui, total inutil. Nu îmi spusese prea mare lucru, eram prea răutăcioasă? Eu chiar nu mai voiam să aud de el, cum puteam rămâne eu prietenă cu un tip pe care se presupune că „l-am iubit” şi care m-a „părăsit”? Ei bine, avea dreptate, ţinusem enorm la el, chiar îl plăcusem, cine ştie ? Pe vremea aceea se poate să îl fii iubit cu adevărat, aşa cum doar eu ştiam să o fac, aşa cum eu eram în stare. Poate nu fusese prea mult, însă aşa mă dedicam eu. Era o etapă specială a vieţii mele, ce murise, se pierduse, nu mai era. Trecutul, aşa cum spusese şi el într-unul din rândurile de mai sus, nu mai revine. Odată mort, e îngropat, fără să revină. Poţi să îi faci câte autopsii vrei, niciodată nu va mai fii la fel. Ce a fost între noi, a murit şi s-a dus, nu mai putem reveni la stadiul de prieteni. A fost primul tip cu care m-am culcat, mi-am pierdut virginitatea cu el într-un mod oarecum prostesc, dar nu e ca şi cum acum aş regreta asta. Aceea a fost. Nu mai contează. Dar nu îl pot vedea ca şi pe un amic. Poate că nu am trecut peste.
Din politeţe, i-am răspuns.

[center] Salut,

Mulţumesc pentru mail-ul tău. A fost foarte drăguţ din partea ta, să îţi aminteşti de mine.
ÃŽmi amintesc timpurile alea. Au fost superbe. M-am distrat la timpul respectiv.
Acum sunt foarte bine. Mă pregătesc pentru bacalaureat, deci sunt foarte ocupată cu învăţatul. Chiar m-am pus pe studiat, serios. ( ştiu că nu îţi vine să crezi, dar vorbesc serios ).
Eu aproape că uitasem de Silviu. Ce mai face? Nu, nu-mi răspunde. Chiar nu mă interesează.
Mă bucur că eşti OK şi baftă cu facultatea, studentule. O să fiu şi eu în situaţia ta de la anul, dar nu aştept prea tare. O să îmi fie dor de viaţa de liceu. Hei, dar viaţa merge mai departe.
Åžtii?
E timpul să treci mai departe.
Trecutul nu o să revină niciodată.

Mirabela.[/center]
Mesajul lui era datat cu o săptămână în urmă, aşa că nu întârziasem prea tare. Am stins laptopul şi m-am băgat sub pilotă, stingând veioza şi stând aşa, cu ochii deschişi şi privind în întuneric.
Da... Nu se mai întorceau acele vremuri, poate mi-aş fi dorit, sau poate că nu. În orice caz, acum trebuia să merg mai departe cu celelalte lucruri din viaţa mea. Pentru că aveau să treacă şi aceste probleme, aveam să trec de acel examen, mi-o jurasem şi aveam de gând să o fac formidabil. Să intru la o facultate bună şi să am o carieră strălucită. Pentru a arăta tuturor că şi o femeie poate să învingă, indiferent de obstacole. Îmi aminteam şi acum micile mele promisiuni dinainte, că nu voi lăsa niciodată un bărbat să mă domine, să mă controleze, că nu mă voi lăsa niciodată orbită de dragoste, creierul meu va funcţiona întotdeauna pe primul plan. Şi voi trece orice, orice la feminin.
Cu aceste gânduri am şi adormit...

[center] * [/center]

Zilele treceau pe negândite. Mă trezeam, îi dădeam să mănânce tatei, acum nu mai stătea doar în pat şi se plimba prin casă, îşi revenise, apoi îi dădeam tratamentul, îl băgam la culcare, ieşeam şi eu câteva ore pe afară, de obicei cu maşina şi nu făceam altceva decât să îmi iau cărţile şi să învăţ. Aşa a trecut o săptămână, reuşind chiar să ies câteva zile cu Bianca şi Mădălina, deşi nu prea mult.
Acum ele plecau amândouă, după Crăciun, într-o parte diferită a lumii şi eu rămâneam singură.
De Crăciun am stat acasă, pentru că nu îndrăzneam să plec nicăieri, nu pentru că nu aş fi avut invitaţii. Fetele mă rugaseră să vină să petrec cu familiile lor. Era o sărbătoare de familie. Am refuzat. Deci, am rezultat prin a mă uita la televizor, pentru că părintele meu se simţise rău aşa că i-am dat un somnifer şi a dormit buştean. William m-a sunat şi am vorbit vreo patru ore la telefon, pentru că el era prins într-un aeroport, vrând să se întoarcă să mă vadă ( chiar îl credeam ) acum nu mai putea să vină. L-am liniştit, la acest punct nici nu mai conta.
- Serios, nu îmi vine să cred că se întâmplă asta!, striga indignat făcându-mă să râd.
- Bă, stai calm, asta e. Data viitoare nu te iert, se ştie!
- Data viitoare s-ar putea să fiu în ţară de tot, a râs el sincer.
- Nu cred, mai ai, i-am tăiat repede macaroana.
- AÅŸa e.., a recunoscut ÅŸi noi am schimbat subiectul.
Şi aşa s-a dus şi ziua mea de Crăciun, nu prea decorasem casa, nu avusesem dispoziţia necesară, deşi aveam un brad am refuzat să îi fac ceva, tata îmi sugerase multe dar i-am tăiat-o scurt: - N-am chef!, şi nu a mai spus nimic.
Ce îi păsa lui? Eu trebuia să le aranjez şi după să le strâng şi asta nu era deloc plăcut. Îmi era dor de vremea când eram o familie adevărată, acum mă simţeam ca dracu, având prea multe responsabilităţi, nu îmi plăcea. Simţeam nevoia să fiu şi eu iresponsabilă, să fiu adolescenta de altădată, pur şi simplu să îl las baltă şi să fug unde văd cu ochii, pentru a mă distra. Nu puteam face asta. Era enervant să ai conştiinţă, să te gândeşti la binele altora, de ce eram aşa?!
Nu prea ninsese de Crăciunul acesta, era puţină zăpadă afară, vecinii mei erau majoritatea plecaţi pe la rude, cartierul părea pustiu...
Dar a trecut şi ziua aceasta, şi a urmat săptămâna liniştitoare înainte de Revelion, în care nu făceam prea mare lucru, doar obişnuite. Am fost la doctor cu tata şi domnul Marcu i-a făcut nişte analize, ale căror rezultate ni le-a promis după Anul Nou.
Când am ajuns acasă, tata a început să mă întrebe:
- Tu unde o să petreci Revelionul?
Dând din umeri, am răspuns :
- Acasă, unde altundeva?
S-a strâmbat.
- Cum? Ai optisprezece ani, Ela, nu e normal să stai acasă cu un bătrân invalid. Hai, du-te unde ai chef, nu e normal. O să mă descurc singur.
Mă pregăteam să protestez, pentru binele lui ( de unde atâta bunătate?! Nu voiam să îl am pe conştiinţă ).
- Nu accept niciun refuz, o să mă descurc. Îl iau pe Gigi la mine, şi aşa e singur în ziua asta, ne uităm la televizor...
- O să vă pregătesc tot ce e necesar de mâncare..., am adăugat şi eu, acceptând oferta cu mult prea tentantă.
Nu era plăcut să stai acasă de Anul Nou!
Mădălina şi Bianca erau plecate şi în această zi, ceva ce nu se întâmpla prea des în cazul roşcatei, aşa că avea să fie o zi fără ele, totuşi – invitaţii erau o grămadă.
- Alo, bună Elena!
- Mira! Hei, te-ai gândit cumva să vii la petrecerea mea? Hai, zi că daaaaa! Te roooog!
Tocmai o sunam să îi spun că o să vin şi eu, când ea deja mă lua la întrebări şi presupuneri. Ei, de ce să nu recunosc, era foarte plăcut. Am zâmbit, chiar dacă ştiam că aceasta nu îmi vede gestul.
- Da, gagico, vin; hei, tu ai cele mai bune petreceri şi eu sunt cea mai tare petrecăreaţă, cum să lipsesc?
M-a aprobat cu un ţipăt şi mi-a spus la ce oră să fiu, evident eu veneam mereu mai târziu, era un obicei pe care nu aveam de gând să mi-l stric, trebuia să o caut mâine şi să îi dau „contribuţia” mea, ceea ce am şi făcut, cam pe la ora zece dimineaţa. Pe tata îl lăsasem la spital, pentru terapie, şi trebuia să merg după el cam pe la ora patru, aşa că aveam destul de mult timp liber.
Eram cu maşina, trecând pe şosea, l-am văzut pe Sandi pe trotuar. Ningea. Îmbrăcat în geaca lui groasă, fularul şi cu urechile roşii, având capul gol, îşi ţinea chitara în spate şi încerca să îşi încălzească degetele acoperite de nişte mânuşi subţiri.
Am frânat brusc şi am parcat ilegal, ieşind din maşină val vârtej şi strigând după el.
Începuse, parcă, un adevărat viscol. Zăpada cădea din toate părţile, formând un fel de ceaţă în atmosferă, nefiind capabili să vedem prea clar totul.
S-a întors repede spre mine, recunoscându-mi vocea ( am presupus ) şi mi-a făcut cu mâna, eu l-am chemat mai aproape, fiind prea leneşă să mă deplasez.
Eram, brusc, foarte veselă.
- Bună, măi. Ce faci?
A zâmbit.
- Bine! Mă duceam la... Repetiţii..., a îngăimat uşor ruşinat, pe un ton fâstâcit.
Am râs.
- Pardon? Ce repetiţii?
Îmi scăpa mie ceva?
Era frig. Nici eu nu aveam nimic în cap, geaca îmi era în maşină ca şi celelalte articole. Eram doar într-un pulover nu prea gros şi o pereche de jeanşi, cu nelipsitele mele ghete şi – da, muream de frig! Începusem să tremur.
- Ăă, păi... Nu ţi-am zis, sunt într-un fel de... Formaţie.
Mi-a picat faţa. S-a îmbujorat. Am avut un sentiment ciudat de fericire asupra mea, de parcă mi se întâmpla mie ceva bun. Avea atât de mult talent muzical că era cu adevărat păcat dacă şi-l irosea aiurea.
- De când?, am întrebat alarmată; a chicotit.
- Cred că trei săptămâni... E distractiv. Vrei să vii şi tu?
M-a uimit şi mai tare invitaţia lui. Nu mă aşteptam să fie într-o formaţie, dar să mă invite la repetiţii? Asta era chiar mai mult decât putea oricine să ceară. Eu nu le aveam cu muzica; dar, în orice caz, am acceptat şi i-am făcut semn să urce în maşină. Prima dată a protestat.
- Hei, unde vrei să o las atunci? Mai e şi parcată ilegal...
Până la urmă a acceptat, s-a urcat pe scaunul şoferului şi eu i-am cerut adresa. A fost cam dificil să îmi explice, ştia doar ruta de pe trotuar şi o lua mereu printre blocuri. Dar i-am dat eu de cap foarte rapid, dând de locul respectiv. Era o clădire drăguţă şi ei aveau o cameră la parter, antifonată, foarte bine pusă la punct, după cum îmi spusese el. Am coborât după ce am parcat, legal de data aceasta.
- Sper că nu or să spună nimic prietenii tăi..., am zis confuză în timp ce îmi deschidea uşa, el a râs şi mi-a spus că este ok.
Mi se părea cam ciudată şi atitudinea lui, având în vedere că fusese ceva mai timid când îl cunoscusem eu prima dată, acum – brusc, devenea şi el mai independent? Poate treaba aceasta cu cântatul îi făcea mai bine decât avusesem eu impresia.
Oricum, atunci când am intrat am rămas uimită.
UAU, îmi venea să strig. Era ca o adevărat sală pentru repetat, cu instrumente peste tot, perne pe care te puteai aşeza, un fel de mini bar, lumini plăcute, poze lipite de pereţi... Foarte drăguţ.
Înăuntru mai erau încă două persoane, o tipă ( blonduţă, oarecum înaltă şi slabă, părea simpatică, cred că avea ochii negri - ? ), şi încă un tip, unul înalt şi cu părul vopsit în verde, cu mulţi cercei agăţaţi de urechi şi un pierce în gură, tocmai bătea la tobe. Vorbeau ceva aprins înainte să intrăm noi, dar atunci au tăcut brusc şi mie mi-a venit să râd, era penibil.
- Salut!, a strigat Sandi vesel, dându-şi lucrurile nefolositoare jos şi zâmbind larg.
- Hei, dudă!, a răspuns tipul cu păr verde şi fata a zis un : bună, foarte scurt şi sec.
- Ea e Mirabela, o prietenă. Mira, ea e Jiji – a arătat spre fetiţa respectivă şi eu am ridicat mâna, salutând de la distanţă, a răspuns printr-o mişcare a capului – iar el e Liviu; ăă, şi Coco unde e?
Am ridicat curioasă din săprâncene, dar chiar înainte de a întreba despre ce naiba vorbeşte, şi chiar când Liviu spunea : sunt încântat, cineva a deschis uşa şi a intrat vijelios, ţipând foarte entuziasmată, mi s-a părut mie.
- Băiii! Afară e fooooarte frig şi ningeeee! Nu mai poooot!
Toţi au început să râdă, cu excepţia mea care eram încă confuză. Era tot o fată slăbuţă, deloc înaltă – tocmai îşi dădea jos geaca şi celelalte articole groase. A rămas îmbrăcată într-un pulover ce îi trecea de fund, o pereche de blugi tăiaţi şi nişte bocanci ce păreau prea mari pentru statura ei, avea părul scurt şi brunet; şi era chiar simpatică.
- Ce?, a zis repede când a observat că toată lumea se uită la ea.
Avea o voce destul de dulce şi liniştită, Doamne – în ce parte a lumii căzusem? Acum îmi venea şi mie să râd.
Alex i-a făcut cu ochiul şi a început să îşi scoată chitara din husă, nedând atenţie nimănui.
Băăă!
- Sandi, cred că ar fi mai bine să plec, am început să îi spun la fel de confuză ca şi înainte, simţindu-mă ca pe ghimpi între ei. S-a uitat mirat spre mine.
- Neah, de ce? Coco, ea e Mirabela. Nu te superi dacă stă şi ea să ne audă cum cântăm, nu? E o prietenă foarte bună!
Fetiţa a început să mă cerceteze, nu cred că avea mai mult de cinsprezece ani.
Şi de ce îi spunea ei asta şi nu şi celorlalţi, care se presupune că erau şi ei membri? Oh, eu chiar nu mai pricepeam nimic, locul era superb, ei păreau ok, Sandi cânta demenţial dar parcă mai bine mă întorceam la cărţile mele pe care trebuia să le tocesc bine de tot... Bine, asta mă plictisea dar îmi trebuia.
- Oh, nici nu ne-ai făcut cunoştinţă, n-ai deloc maniere Sanda, dar te ieeeert! Normal că poate să stea, nu sunt dictator...
A zâmbit şi a venit spre mine cu paşi repezi, aproape împiedicându-se, apoi mi-a întins veselă mâna. Era mai scundă decât mine şi chiar părea un copil. I-am prins degetele într-ale mele.
- Eu sunt Cătălina, dar mi se spune Cocolino, sau Coco. Aşa să îmi zici, bine?
Câtă energie avea fata asta, şi în tonul vocii se simţea. Am dat din cap.
- Mirabela, încântată. Scuze că am dat buzna.
Mă simţeam cam inferioară printre ei având în vedere că nu făceam parte din viaţa lor şi nu ştiam cum aş putea să le domin activităţile.
- Mda, am auzit noi despre tine, Sanda vorbeşte toată ziua despre tine. Măcar eşti aici! O să taaacă!, a scos limba spre el şi apoi s-a întors spre mine, luându-mă de mână şi aşezându-mă pe una din pernele gigantice, dându-mi o ceaşcă cu ciocolată caldă.
- Sper că-ţi place, adică – tuturor le place!
Am chicotit, acceptând gestul ei exagerat de prietenos. Apoi s-a uitat spre Alexandru, care încă zăbovea aiurea, în timp ce prietenii lui se pregăteau de repetat.
- Tu, treci acolo imediat!, a ţipat bruneta spre el şi acesta a oftat, luându-şi chitara fericit şi trecând alături de ceilalţi. Nu era cu adevărat o scenă, dar era frumos aranjat şi foarte plăcut, călduros.
- Ok, aţi pregătit instrumentele? Jiji, vezi să apeşi pe corzile chitării, nu să te prefaci, biiiine?, a atenţionat-o pe blondă uitându-se supărată la ea, un gest destul de fals, dar ce impunea „ respect”, tipa a râs şi a dat din cap.
Între timp, Coco s-a dus spre centru, a adunat microfonul aruncat pe jos, a apăsat un buton la el şi s-a uitat spre ceilalţi zâmbind larg.
- Gata?
Au scos câte un : da! foarte energic şi atunci fetiţa a început să bată dintr-un picior, uşor, apoi mai tare. Brusc, s-a oprit, ceilalţi au început să cânte la instrumente şi buzele sale au început să se mişte...




Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)