O trecem pe feminin

[Teh]

Vă mulţumesc enorm pt. comentarii! I love you too >:d< huuuuuuuuuuuuugs

Lectură plăcută!

Capitolul paisprezece

Am intrat rapid în starea de şoc, neştiind cum să reacţionez. Pentru câteva secunde am stat lipită de scaun, cu inima bătându-mi atât de tare încât aveam impresia că se clătina cafeneaua cu mine. Nu aveam, pur şi simplu, forţă să mă ridic. Chiar nu aveam chef de un şoc în acest moment! M-am ridicat apoi, aproape involuntar, nici nu ştiu cum am luat geaca şi ce am zis, cred că am anunţat că trebuie să plec. Fetele probabil au înţeles că e ceva grav, mi-au zis ceva, dar nu mai ajungea nimic la urechile mele. Eram şi pe jos, eram tentată să chem un taxi, dar pur şi simplu nu găseam forţa să tastez nimic în acest moment, am luat-o spre stânga şi am început rapid să fug pe troturat, nevăzând nimic în faţă, în spate, sau în părţi. Pur şi simplu alergam pe direcţia pe care o ştiam prea bine, ploaia fiind prezentă, nelăsându-mă liniştită. Într-adevăr, era genul de ploaie de toamnă, măruntă şi apăsătoare.
Iar eu aruncam picioarele pe sol, nevăzând nimic nicăieri, dând din mâini, de parcă mă aflam la o probă olimpică, părul meu fluturând în toate părţile şi picăturile de ploaie lovindu-mi faţa, făcându-mă fragilă în faţa naturii.
Nici nu mi-am dat seama când am ajuns în faţa casei, parcă durase o eternitate, parcă fugisem o lună, am continuat pe aceeaşi paşi repezi, încercând să îmi ignor inima ce bătea cu prea multă rapiditate, am trântit uşa şi am intrat, fără a fii atentă la nimic.
Pe hol nu era nimeni.
- Tata?, am ţipat exasperată, uitând să mă descalţ şi intrând ca o disperată. Direcţia a fost biroul, acolo unde ţineam fixul. Chiar lângă măsuţa unde era pus telefonul, stătea trântit, căzut din scaunul cu rotile, tatăl meu. Părea inconştient.
Inima îmi bătea acum şi mai tare, extraordinar de speriată, de parcă acum venise sfârşitul şi eu nu ştiam cum să reacţionez. Pur şi simplu nu găseam forţa necesară pentru a mă mişca. Asta cred că a durat doar câteva secunde, petnru că imediat am pus mâna pe telefon şi am sunat un număr atât de cunoscut, de la salvare, dând coordonatele mecanic, fără a realiza dacă spusesem totul corect. Speram că o făcusem, eram pur şi simplu disperată, nefiind prea conştientă de ceea ce făceam. Am făcut câţiva paşi în faţă, de data asta stăpânită, încercând să îmi încetinesc pulsul.
Parcă era un film de groază, iar eu aveam curând să cad pradă unei depresii.
M-am aplecat spre el, evitând să îl mişc prea tare, nevrând să îi fac cine ştie ce alt rău. I-am verificat pulsul, lucru de care devenisem foart econştientă.
Inima lui încă bătea!
Am avut o uşurare bruscă, binecuvântată şi l-am îmbrăţişat, mângâindu-i părul. Avea capul trântit pe podea, aşa că am avut grijă să nu îl mişc.
Ambulanţa a venit surprinzător de rapid, au intrat nişte paramedici şi l-au pus pe o targă, întrebându-mă ce s-a întâmplat.
- Nu am nici cea mai mică idee! M-a sunat şi apoi s-a întrerupt... Am fugit aici...
Dădeau pozitiv din cap şi îl scoteau afară, punându-l în maşină.
Nu am aşteptat aprobare să merg cu el, trebuia să am voie. Am intrat şi eu, ambulanţa a accelerat, sirenele auzindu-se prin tot cartierul. Avusesem grijă să închid uşa, încuind-o, gândindu-mă că nu mai aveam nevoie şi de alte necazuri în aceste clipe.
La spital am ajuns destul de repede. Doctorul Marcu era acolo, din fericire, şi ne-a întâmpinat îngrijorat.
- Ela! Ce s-a întâmplat?
Dar nu a aşteptat să îi răspund la tonul îngrozit, ci pur şi simplu a avut grijă să îl conducă pe tata într-un anumit salon, uitând de mine. Ştiam prea bine lecţia, nu aveam ce să fac. M-am aşezat pe unul din scaunele de aşteptare, aproape demoralizatăd ar amintindu-mi brusc că această atitudine nu avea să mă ajute.
Nu găseam nici forţa să zâmbesc aiurea când nu aveam motiv. Am alungat toate gândurile rele, toate prostiile pe care mi le imaginam, eu şi mintea mea bolnavă... Am respirat adânc şi mi-am încrucişat braţele, mi-am întins picioarele şi am aşteptat, cu ochii încă pironiţi la tavan, întrebându-mă de ce oare nu îmi vine să plâng, când inima mea era atât de tristă...
Ajunseserăm aici de mai bine de două ore şi nimeni nu îmi spusese nimic. Stătusem atâta vreme pe acel scaun şi atât. La un moment dat, mi-a sunat telefonul. Fără vlagă, sau chef de vorbă, l-am deschis şi am răspuns. Era Bia, foarte îngrijorată de atitudinea mea.
- Nu-i nimic. De fapt, nu am habar. Încă nu mi s-a spus nimic. E la urgenţe, sau aşa ceva, am răspuns sec, nevrând să par îngrijorată.
Mi-a mai spus nişte lucruri, vrând mai mult să mă distreze, să nu mă mai gândesc la rău.
- Şi cu Oliver ce aţi făcut?, am întrebat deloc curioasă.
- Păi, am mai stat vreo cinci minute, sau aşa ceva, a plătit consumaţia, şi-a luat la revedere ( foarte drăguţ! ) şi a plecat, dus şi pa, gata. Nimic. Oh, s-a dus şi ăsta...
Chiar nu aveam chef de aÅŸa ceva.
- Scuze, Bia, vorbim altădată. Bine? Nu prea am chef de taclale.
Nu am înţeles ce a răspuns dar presupun că a zis OK, sau ceva asemănător. Am închis şi mi-am reluat poziţia, uitându-mă iar la tavan. Chiar când făceam asta, doctorul Marcu a apărut în faţa mea şi a oftat. M-am ridicat repede, fără să fiu conştientă de propriul gest, ca şi un vârtej, aproape că l-am speriat pe doctor.
Mi-am cerut scuze.
- Cum e?, am întrebat curioasă, neputând să mă abţin.
- L-am băgat la urgenţe, dar nu e mare lucru de făcut, Ela, tu ştii... Nu e bine, cred că în câteva zile în externăm, a fost doar o criză... Dar...
Am dat din cap, semn că înţelegeam despre ce era vorba şi l-am întrebat dacă pot să îl văd. Mi-a spus că da.
- Ah, şi cât trebuie să plătim pentru chestiunea asta?
Mi-a spus un preţ şi eu am dat iar din cap, scoţându-mi portofelul şi înmânându-i suma. Trist, a acceptat spunându-mi că, totuşi, nu e necesar să îi dau acum banii. Dar nu aveam timp de a discuta în contradictoriu cu el.
Intrând în salonul în care era tata, l-am observat uitându-se şi el la tavan, stând întins în pat cu perfuziile şi toate aparatele acelea legate de el.
Am oftat.
- Cum te simţi?
Nu mi-a răspuns. Şi oricum, ce putea să îmi mai spună? Pentru că de data aceasta, nu mai mergea veşnica replică pe care mi-o dădea întotdeauna : mă simt foarte bine. Nu era aşa, era mai degrabă o minciună sfruntată. Cine ştie cât suferise şi nu voise să o recunoască, sau poate că nu îl duruse nimic şi criza l-a apucat dintr-odată. Oh, mă săturasem să mă gândesc la asta.
- Ce-a zis doctorul?
Tonul lui era absent.
- Te externează în câteva zile, am răspuns sec. A spus un : OK, nu prea convingător şi a închis ochii. Eu înţelegând că avea chef să doarmă. Am ieşit, pentru că nu avea rost să stau şi să pierd vremea aici degeaba. Am dat pe la Marcu înainte să plec, rugându-l să dea ordine stricte pentru tata; la urma urmei, era „pacient vechi” aici, cam tot personalul îl ştia, nu existau cu adevărat probleme.
Nu venisem cu maşina, era pe înserate, dar încă nu beznă, aşa că am plecat pe jos, neavând chef să dau de un străin într-un taxiu, care îşi va face doar slujba, mă va duce un voi avea eu chef şi totul s-a terminat, fără să îi pese de mine şi de ceea ce se întâmpla în viaţa mea. Parcă eram sătulă de toţi străinii şi băgăcioşii.
De fapt, nu mai voiam să ştiu atâtea despre TOT. Îmi doream, uneori, să nu fi ştiut despre adevărata situaţie a tatălui meu, pentru că era dureroasă, dar pe mine nimeni nu m-a cruţat atunci când am cerut explicaţii pentru că toţi m-au crezut, şi mă cred, foarte , poate prea puternică. Da, căci sunt eu, pesemne , în stare să le fac faţă tuturor şocurilor! Nu contează pentru mine, sunt o dură. Probabil că asta cred toţi, altfel cum de s-ar comporta astfel cu mine? Căci eu o altă explicaţie logică, nu pot găsi.
Mi-era dor de Will. Tipul care mă înţelege. Căruia nu trebuie să îi cer scuze, şi care nici nu mă subestimează dar nici suprasolicită.
Eram pe cale să pun mâna pe telefon şi să îl sun, dar am renunţat.
Dacă tot mă credeau atât de puternică, de ce să nu fiu? Era un semn de prea multă slăbiciune dacă îl căutam.
Mergeam pe trotuar absentă, fără să văd nimic în jurul meu. La un moment dat mi s-a părut că îl văd pe Alexandru în depărtare, dar nu am băgat în seamă asta. Nu aveam chef nici de el şi nici de altcineva, aşa că direcţia mea a fost : acasă. Unde am şi ajuns curând; am vrut doar să fac o baie şi să mă bag în pat, în schimb m-am trântit pe un scaun din bucătărie. Lumina becului pâlpâia, cred că avea să se ardă. Mi-am pus capul pe masă, sub braţe şi am închis ochii, vrând doar să uit puţin de tot ceea ce se întâmpla.
ÃŽn schimb, adormisem.

Peste câteva ore, m-am trezit cu o durere de cap îngrozitoare. Uitându-mă în oglindă, am observat că faţa mea arăta îngrozitor. Am făcut atunci o baie şi am luat pijamaua pe mine, mergând la tata în cameră şi pregătindu-i nişte lucruri. Era trecut de ora doisprezece. Mâine, la prima oră, aveam să îl vizitez şi să îi duc câte ceva.
Oh, mâine era 1 Decembrie. Parcă era ceva important în această zi... Nu? Nu îmi aminteam. M-am aruncat în patul meu şi am încercat să dorm iar deşi nu prea mi-a reuşit, pentru că am început să mă gândesc la tot felul de lucruri... Inutile, ce au rezultat prin a-mi da coşmaruri.
M-am trezit pe la şapte şi am terminat de făcut micul pachet pentru tata, după care m-am îndreptat spre spital, nu prea veselă dar nici demoralizată. Mai degrabă plictisită de tot, sătulă până în gât de această viaţă ce nu îmi aducea nicio satisfacţie.
Doctorul Marcu nu era azi, dar nici nu aveam chef să vorbesc cu acesta, am mers direct în salonul unde stătea tata şi i-am dus lucrurile necesare. Mi-a mulţumit, deloc vioi şi eu am dat din cap, aşezându-mă pe un scaun lângă pat.
Nu am vorbit mai nimic, ci am pierdut vreo două ore pe acolo, până ce mi-a spus că ar trebui să mă duc la liceu. Deşi, era doar modul lui subtil, discret, de a-mi spune: cară-te! Şi era de înţeles că nu aveam chef unul de celălalt, era o situaţie penibilă. Chiar când voiam să ies, mi-a zis:
- Să nu îi spui lui Cristi nimic despre asta... E doar un mic... Incident...
Fusese atât de banal să spună asta, atât de groaznic pentru mine şi sufletul meu totodată, dar ce conta! Eu nu eram aşa importantă în această problemă, având în vedere că eu aveam toate datele şi eram plasată la sfârşitul cărţii, la rubrica : RĂSPUNSURI. Hei, nu trebuie să mă menajaţi! Serios. Ei bine, era doar una din crizele mele adolescentine. Ştiam asta, nu avea niciun rost să reacţionez astfel.
Oricum, nici nu mă gândisem să îl anunţ pe fratele meu, ştiu că în asemenea situaţii trebuia să fii sincer dar nu puteam să îi distrug căminul, căci asta s-ar fi întâmplat. Şi oricum, el nu era aşa de ataşat de tata. Dar o chestiune ca aceasta, l-ar fi afectat. În orice caz, mai rău decât mine, nu putuse să îl ierte niciodată pentru că ne-a părăsit; nu pe el, pe mine şi pe mama. Nu ar recunoaşte-o niciodată, dar începusem să îl cunosc prea bine.
- Nu te îngrijora, nu îi spun o vorbă. Pe mai târziu.
Neaşteptând să îmi răspundă, am târntit uşa şi am ieşit, de abia aşteptând să plec şi din acest spital de care eram sătulă până în gât. Am urcat în maşină şi m-am bucurat că mi-am luat cărţile, pentru că m-am dus de acolo direct la liceu, având nevoie de a fi bătută puţin la creier de profesori, pentru a-mi distrage atenţia.
Şi când am ajuns acolo, am aflat că era zi liberă.
Azi, pe întâi era zi liberă şi eu nu avusesem nici cea mai mică idee. Nu, asta chiar era bătaie de joc! Resemnată, am decis să mă car şi de acolo, neavând altă soluţie. Oricum, ziua era oficial stricată. Deci, aveam să învăţ în continuare. Nu aveam deloc chef să mă duc acasă, aşa că am parcat într-un loc liniştit, unde mergeam de obicei cu William. Mi-am încuiat maşina şi am stat acolo, răsfoind o carte de istorie şi continuând să studiez. Cred că deja eram tobă de carte, dar nu mă deranja atâta vreme cât aveam să reuşesc să trec bac-ul cu brio, sau în fine, să iau note foarte bune. Momentan, era singurul meu ţel.
Şi oricum viaţa mă plictisea grozav pentru a face altceva.
Mă miram că eram în stare să învăţ, niciodată nu mă preocupase prea tare acest lucru.
Şi aşa, nu mi-am dat seama cum a trecut timpul, m-am dus odată să iau o gustare, după m-am întors la studiat, şi se făcuse ora şase, seara. Era întuneric, se întuneca devreme. Am oftat şi am decis să plec, pentru că lumina din maşină nu era prea bună şi nu puteam citi bine. Şi oricum, fusese destul pentru ziua aceasta.
Mi-am verificat telefonul. Îl dădusem pe silenţios.
Aveam câteva apeluri de la Mădă şi de la Bia, şi un mesaj de la Sandi.
Mai întâi le-am sunat pe cele două, de data aceasta pe rând deşi de obicei făceam conferinţă.
- Fată, ce naiba, unde îţi ţii telefonul ăla? De şapte ori am încercat să te sun! Ah, lasă asta, ce faci?
Bianca nu părea prea supărată. I-am povestit ce am făcut şi nu a avut prea multe cuvinte. Ea lua cina nu ştiu pe unde astă seară şi se anunţa a fii foarte plictisitor. În cele din urmă am închis şi am sunat-o pe roşcată. Ea mânca îngheţată ( pe vremea asta ) şi se uita la un film de dragoste, baricadată în casă din propria-i voinţă.
- Ai înnebunit?, am întrebat-o confuză.
- Hei, nu te lua de mine! Eu am doar îngheţată şi film, plus confort şi căldură de acasă. Dar tu ai istorie, fast food şi maşină. Cine-i nebuna?
Am râs şi curând am terminat şi convorbirea cu ea, înţelegându-mi dispoziţia.
Am citit ÅŸi mesajul lui Alexandru.

[center] Bună, Mirabela. Nu am mai vorbit de ceva... Vreme. Ce mai faci?[/center]

Să-i răspund? Să nu-i răspund? Bine, fie!

[center] Hei, Sandi. Bine sunt, acum am văzut mesajul. Nimic special, ştii tu – chestiuni obişnuite. Tu?[/center]

Realizând că, de fapt, nu prezint niciun interes pentru acest puşti, cel puţin nu în acest moment, am întors maşina şi am luat direcţia spre casă, mai sătulă ca oricând de tot şi de toate.
Mi-a răspuns destul de rapid cu alte banalităţi la care nu am mai avut chef să dau replică. Începea să mă plictisească, din mai multe puncte de vedere. Tocmai când am trântit uşa de la casă şi voiam să intru în bucătărie, telefonul meu a sunat exasperant.
De această dată, era Jonathan.
Am oftat prelung, nu aveam chef de el ÅŸi personalitatea lui de tot rahatul!
- Oh, bună Mirabela. Ce faci?, zise foarte vesel.
- Extraordinar, am răspuns sec fără a fii interesată de starea lui.
- Ai păţit ceva?
- Nu.
- AÅŸa pare.
- E, zi tu zău?!
Începusem să îl iau la mişto, dar băiatul nu îşi dădea seama.
- Zău! Ce naiba ai ? Ştii doar că poţi vorbi cu mine!
Oh, câtă bunăvoinţă din partea idiotului. Eram atât de încântată încât aş fi vrut să îi spun chiar acum cel mai mare secret al meu, presupunând că am unul.
- Dacă vrei ceva, zii, dacă nu, nu mă mai plictisi cu vocea ta, bine?, i-am spus mai plictisită decât oricând.
Adevărul era că exasperarea pusese stăpânire pe mine şi nu mă mai puteam controla exact cum trebuia. Se adunau cât mai multe şi capul meu avea să bubuie curând, ştiam asta. În curând avea să explodeze şi nu ştiu cât de tare puteam suporta presiunea, nu ştiu cât o mai puteam suporta, de fapt, pentru că multă vreme trăisem cu ea ( în ultima perioadă, vreau să spun ) .
- Nu vreau nimic! Nu am voie să te sun să te întreb ce faci?
- Nu.
Tăcere. Rămăsese fără replică, probabil aşteptând să izbucnesc, să ţip. Dar eu eram prea clară în acest moment, ţineam telefonul la ureche în timp ce îmi pregăteam ceva de mâncare, şi acesta tăcea, aşteptând să închid eu. Ştiu că asta era, dar nu aveam de gând să îi dau satisfacţie.
- Te salută Chris. Cu asta credea că mă încuie.
- Şi eu, am zis scurt, fără vlagă.
- Vrei să vorbeşti cu el?
- Sigur.
Mi l-a dat pe puÅŸti.
- Buuună, Mira! Ce faci? Mi-e aşa de dor de tine!
Era drăgălaş, pe bune, adorabil băiatul acesta dar pur şi simplu nu aveam chef de el şi de nimeni şi nimic altceva la ora asta. Mi-am strâns toţi nervii într-un anumit colţ şi m-am înarmat cu toată răbdarea posibilă, adoptând un ton oareum vesel şi sută la sută fals.
- Bună Chris! Nu am mai vorbit de secole, eu sunt super, cam ocupată cu examenele! Şi tu? Cum eşti?
A început să îmi povestească ce mai face, şi trebuie să te ţii bine când face un copilaş asta, pentru că are multe să îţi spună. Îl ascultam, într-adevăr, şi aprobam, făceam anumite comentarii. Aşteptam să mă calmeze, să mă liniştească. Chiar reuşea, într-un fel, mă pierdeam în cuvintele lui micuţe şi fără prea mare semnificaţie, la un moment dat chiar scoţându-mi un zâmbet. Şi când se întâmpla să mă relaxez, a luat mama telefonul, vrând şi ea să discute cu draga de fiică-sa.
- Da , mami, sunt bine. Totul e Ok. Încercam să o conving pentru a mia oară, evitând să o întreb : tu ce faci? Chiar dacă asta aştepta. Bineînţeles, a început şi singură să îmi povestească.
La un moment dat a intrat în încăpere şi Max şi a cerut şi el să vorbească cu mine, dar am fost scurţi şi la obiect, cu el am fost sinceră nu mi-am folosit tonul fals vesel, şi acesta nu a continuat pe seama: ce ai? Pentru că era prea conştient că nu aveam să îi spun niciunuia dintre ei. I-am mulţumit în gând că a închis telefonul şi nu i l-a mai înmânat lui Jona.
Cu asta îmi pierise şi pofta de mâncare, am luat doar un iaurt şi l-am mâncat în cameră, după care am luat o pijama pe mine şi m-am băgat la somn, fără a face duş măcar şi nici a mă spăla pe dinţi, lucruri pe care le făceam zilnic. Nu avusesem chef nici măcar de asta.
Viaţa asta începea deja să mă distrugă, puţin câte puţin, din cauza monotoniei, plictiselii.