O trecem pe feminin

[Teh]

Vă mulţumesc MAXIM! Pentru comentariile voastre, nu mă aşteptam să am aşa multe * blush * mai ales că în ultima vreme mi se părea că topicu e mort şi nu îmi mai urmăreşte multă lume povestea * second blush * anyhow, nu aveţi idee cât de mult apreciez eu fiecare părere pe care o primesc... really really really thanks!

Am venit cu următorul capitol... Sper să vă placă!

Lectură plăcută !

Capitolul opt

Se întâmplase, deci, cedase. Bărbaţii, creaturi atât de uşor de manevrat. Am zâmbit triumfător, pentru că era o nouă victorie total feminină. Îmi adoram rolul, de ce să nu o recunosc?!
Totuşi, voiam să plec. Nu mai avea niciun rost să stau aici. Plus că mă simţeam ca într-un roman profund şi tragic, în care tipul avea să moară într-un final iar eu ( eroina ) mi-aş da seama prea târziu cât de mult îl preţuiam şi mă sinucid, sau trăiesc tristă tot restul vieţii. Ok, o exagerare, dar chiar aşa aveam starea, mă deprima.
Când am vrut să ies pe uşă, aproape că m-am lovit de tipul ce mă întâmpinase mai devreme. Aducea o tavă cu nişte gustări, s-a uitat curios la mine, a pus-o pe o măsuţă şi s-a îndreptat spre mini-bar, scoţând nişte pahare şi o sticlă de suc.
- Doar nu pleci?, m-a întrebat cu o undă de tristeţe ( prefăcută? ) în glas. Mi-a venit să oftez.
- Ăă... Am discutat deja cu Alexandru şi..., m-am pregătit să mă scuz dar nu mi-a dat ocazia. M-a făcut să mă aşez şi mi-a pus în faţă sucul, a trebuit să stau cuminte acolo ( ce puteam face altceva? ) şi chiar am luat o prăjitură. Parcă aveam paisprezece ani şi mersesem în vizită la un coleg bolnav iar acum eram prinsă de mama ( ? ) lui care mă interoga, crezând că sunt prietena fiului ei. Ok, ce aveam cu asemenea comparaţii?
- Mă scuzaţi pentru deranj..., am spus stânjenită de situaţie. Stăteam pe canapea, în timp ce ceilalţi doi erau aşezaţi pe câte un fotoliu.
- Oh, dar nu ai deranjat. Nu prea vin prieteni în vizită la Sandi, de aceea am fost cam uimit, a recunoscut plin de francheţe. Îmi părea un tip foarte onest, poate aveam doar impresii.
Şi totuşi, eu şi băiatul acesta eram amici? Nu ştiu, este oare o exagerare a cuvântului? Nu ne cunoşteam de prea multă vreme, cel puţin nu eu pe el şi ... nu vorbisem decât de vreo trei – patru ori în toată viaţa noastră. Atunci, cum ne puteam numi aşa? La o adică, tocmai îl pupasem ( pe gură ) pe acest tip şi asta ne făcea ceva. Ce m-o fi apucat? Într-adevăr, are dreptate Mădălina şi Bianca, sunt „ nebună de legat”.
- Eu şi Mirabela nu suntem chiar prieteni... Mai mult cunoştinţe, a adăugat oarecum trist Alex. M-am uitat la el apoi mi-am schimbat privirea spre celălalt, Doamne cât semănau! Şi am spus, foarte veselă:
- Are dreptate, eu sunt de fapt fanul lui, cântă bestial, nu putem fi amici, să nu jignim geniul!
Cred că sunase prea familiar tonul însă se părea că pe tipul al cărui nume nu îl ştiam îl încântase. A râs.
- Oh, într-adevăr, este cam fiţos frăţiorul meu... Ceea ce îmi aminteşte că nu m-am prezentat... Sunt Tiberiu, fratele mai mare al lui Alexandru, încântat.
Minunat, cum căzusem eu în groapa cu lei? Nu era chiar aşa, doar că mă simţeam foarte incomod. Măcar de ar fi fost ceva între mine şi respectivul, deşi nu minţisem pentru că eu chiar ador cum cântă.
- Şi mie îmi pare bine..., am încercat să rostesc dar nu mi-a ieşit prea bine. Am luat rapid o gură de suc pentru a nu mă îneca în propriile mele gânduri.
Între timp s-a auzit zgomotul produs de un telefon dintr-o încăpere vecină. Tiberiu s-a uitat la brunet, ce nu mai scotea niciun sunet, şi l-a trimis să răspundă. M-a uimit modul în care a executat comanda.
- Ştii, e destul de ciudat pentru mine, o să fiu deschis – nu ştiu ce legătură ai tu cu Sandi, într-adevăr dar e destul de straniu ca cineva să îl viziteze, e genul de persoană care nu ştie să îşi facă prieteni, e foarte rezervat şi un pic mai... Diferit, am putea spune. Deci, vreau să îţi mulţumesc pentru că eşti ce eşti faţă de el, aceasta nu mă priveşte – dar mă încântă.
Tăcere. Poate din cauza tonului său prea absolut şi profund? Nu ştiam ce să zic.
Într-un final, după ce am studiat fiecare detaliu al camerei, am deschis gura.
- Sincer, am venit aici doar să îl şantajez, într-un fel, de fapt – să îl rog ceva, am cam fost pedepsită să ajut la un cor timp de trei săptămâni iar acolo era nevoie de un tip care să cânte la vioară, iar eu am promis că îl voi aduce pe el... E foarte urât din partea mea, ştiu dar cântă într-adevăr minunat şi e păcat să îşi irosească calităţile, mai ales când are ocazia să şi le arate lumii întregi, sau cel puţin unui număr considerabil de persoane...
Nu am ezitat, m-am uitat în ochii lui când am vorbit deşi recunosc că eram tare jenată de situaţia în sine. Aceasta era, trebuia să fiu sinceră, nu îmi plăcea că îşi făcea o impresie greşită asupra mea, deşi era plăcut să fiu considerată o „nobilă”.
- Aşa stau lucrurile?, m-a întrebat ridicând din sprâncene.
M-am grăbit să îi răspund.
- Da, îmi pare rău, asta e. De fapt, eu chiar sunt interesată să îi fiu prietenă, nu e asta problema, e un băiat simpatic, dar cam dificil. Doar că aşa a căzut acum... Situaţia. Îmi cer scuze, am rostit pe cel mai sincer ton posibil.
Ei bine, am simţit o nevoie ciudată să ştie că nu îmi pare prea bine că m-am folosit de el, era urât din partea mea, dar aşa stătea situaţia.
- Presupun că nu ştii nimic despre Sandi, nu? De fapt, mă îndoiesc că ştie cineva, la cât de închis este în el...
Am făcut un gest prin care i-am dat de înţeles că habar nu am şi că nici nu am avut ocazia să îl cunosc, chiar am ridicat din sprâncene sugestiv.
- Ei bine, a fost învăţat pe parcursul timpului că nu ar trebui să aibă încredere în oameni, în nimeni – în general. Poate o să ţi se pară ciudat dar noi am trăit... Separat şi doar acum câţiva ani am ajuns să stăm împreună, dacă se poate spune aşa. Atunci am realizat că este foarte închis, nici mie nu mi se destăinuie dar măcar îmi vorbeşte. Ştiu că măcar în muzică se poate pierde cu orele şi poate fi în pace, cum îmi place mie să o spun; m-am stresat multă vreme că nu avea niciun prieten, dar nu îi pot băga eu persoane pe gât. Am fost foarte fericit azi, chiar am crezut că a găsit şi el în sfârşit pe cineva... , dar nu a putut să termine pentru că s-au auzit paşi, uşa deschizându-se. Noi am tăcut mâlc, parcă prinşi asupra unui delict.
- Era Ionuţ, a spus că a rezolvat „problema” şi că o să treacă mâine pe la tine, să discutaţi. Te salută Cătălina... Şi cam atât, a dat brunetul raportul, aşezându-se înapoi în fotoliu.
Eu, însă, m-am ridicat, căci nu mai aveam ce rezolva aici, chiar cu riscul de a-i lăsa lui Tiberiu impresia că eram o persoană rea, meschină şi manipulatoare ( eh, una din trei tot eram ).
- Mulţumesc pentru tot, am zis foarte onest cu un zâmbet întipărit pe faţă. Amândoi m-au urmat iar eu m-am simţit foarte vinovată, n-am habar de ce.
- Alex, ce ar fi să o conduci până jos? Nu în fiecare zi vine în vizită un fan de-al tău..., spuse Tibi pe un ton foarte sugestiv iar fratele lui părea să îl asculte orbeşte. A închis uşa după ce mi-am luat la revedere.
- Nu e necesar să mă petreci, dacă te deranjează.
Simţeam nevoia să zic asta, de unde atâta bunătate din partea mea? Nu mi-a răspuns ci a continuat să meargă pe lângă mine. Se părea că ştia de problema cu liftul, căci s-a îndreptat direct spre scări.
- Sper că nu te-a deranjat cu ceva Tibi. E puţin mai... Exagerat, uneori..., s-a fâstâcit brunetul când ne-am aflat afară din clădire.
Am râs amintindu-mi de discuţia mea cu celălalt.
- E foarte de treabă..., am făcut o pauză. Auzi, n-ai vrea să mergem la o plimbare?
I s-a înseninat rapid faţa , poate din cauza expresiei mele foarte vesele?
Am chicotit şi acesta m-a urmat parcă orbeşte. Urcând în maşină, i-am făcut semn să facă acelaşi lucru. S-a înroşit imediat la faţă. Uitasem să menţionez că era „ plimare cu maşina” , dar asta conta mai puţin. M-am grăbit să îl liniştesc.
- Calm, băiete, ce ţi-e că o să facem accident? Crede-mă, ştiu să conduc, doar nu ţi-e frică cu mine?
Tonul meu arogant l-a convins într-o clipită, de fapt cred că nici măcar nu se panicase din cauza modului în care ştiam eu sau nu să şofez.
- Eşti tăcut rău de tot, aproape stresant. Nu vorbeşti mai nimic, mai spune şi tu ceva. O să ajung să bălmăjesc eu ca o moară stricată!, am exclamat uşor nervoasă. Eram la semafor, ce mă enerva când prindeam roşu.
- Nu sunt prea vorbăreţ..., spuse cu o jumătate de gură iar eu am oftat prelung. Ne-am plimbat aşa vreo oră, poate mai bine, timp în care băiatul nu a zis aproape nimic, iar eu m-am conformat cu tăcerea. L-am dus apoi acasă.
- Hei, nu trebuie să te duc sus şi să îl asigur pe frate-tu că eşti cu mine şi bla-bla-bla, nu?
Am râs spunând asta şi el era foarte aproape de mine, mi-a zâmbit şi printr-un gest aproape inperceptibil s-a aflat lângă mine şi buzele sale s-au lipit de obrazul meu. La fel cum a apărut acolo, a şi plecat, evaporându-se. Mi-a strigat un „Pa!” de abia şoptit şi a dispărut în clădire. Eu am rămas perplexă, cuvinte nu aveam şi nici gesturi prin care să reacţionez. Stăteam cu mâinile pe volan şi cu ochii larg deschişi.
Ce fusese asta?
După câteva secunde mi-am revenit şi am apăsat acceleraţia. Doamne, ce se întâmplă cu lumea aceasta?

[center]*[/center]

Seara am avut o discuţie serioasă cu tatăl meu; asta însemna că el se uita la televizor şi eu m-am pus în faţa ecranului pentru a-i atrage atenţia, în cele din urmă s-a uitat la mine şi a decis să mă asculte.
- Auzi, crezi că ne permitem să merg şi eu weekendul ăsta la munte?, am zis tare şi foarte rece.
A ridicat din sprâncene.
- Ce te-a apucat? De asta nu mă laşi să mă uit la TV?
Halal părinte!
- Haide, mă! Zi-mi, adică ştiu că pot – am voie, am optişpe ani, dar îmi dai bani, te descurci fără mine două-trei zile?!
Începusem să dau din picior, nerăbdătoare. A oftat.
- Normal că poţi, mă descurc. Am vorbit cu Cristi şi a spus că trece pe aici în acest sfârşit de săptămână, cu Ana şi ăia mici. Păcat, n-o să-i vezi, dar asta’i!
Am răsuflat uşurată şi am ieşit din cameră. Aveam eu să îi văd pe ei altădată, oricum nu eram într-o dispoziţie sufletească prea bună şi nu eram deloc dispusă să las de la mine, pentru că venea Ana şi – chiar dacă nu îmi făcuse nimic, nu o suportam.
M-am aruncat, deci, în pat şi am adormit cu gândul la tot ceea ce se întâmplase în ultima vreme. Drept urmare am avut un vis tare ciudat, se făcea că eram într-o cameră foarte mare, ca la teatru, erau totuşi foarte puţine scaune în sală. Pe scenă era o singură persoană, un brunet – Alexandru, care cânta la vioară. Ceva ce nu puteam auzi... Mă învârteam în toate părţile, încercând să pricep de ce nu aud sunetul, în stânga era Will, dar şi în dreapta mea tot el. Mi-a luat mult să realizez că probabil, mintea mea, crea un frate geamăn de-al aceluia. Brusc au apărut şi mai mulţi pe scenă, feţe pe care le cunoşteam dar nu ştiam cine erau...
Ciudat!
Când m-am trezit mi-am amintit doar câteva frânturi din tot, ceva foarte greu de descris.
Zilele deveneau chiar monotone, dar azi aveam de gând să mă apuc ca lumea de învăţat pentru bac, voiam să îl iau şi să îl iau şi cu notă mare, este evident. Dacă stăteam pe uscat şi nu făceam nimic, aveam eu să mai trec la paştele cailor... Şi nici atunci! Îmi trebuiau materiale pentru română, pe astea le aveam, dădeam la istorie, era Istoria României, greu – trebuie să mă pun la punct. La engleză mă pricep, franceză sau latină? Mă mai gândesc, ambele sunt aiurite. Cred că mă descurc mai bine la prima. La informatică le nimeresc, mai am de studiat oleacă teoria şi cam asta ar fi. Bun, nu e greu deloc! ( Nici eu nu mă credeam.)
Am decis să merg pe jos, profitând de vremea faină de dimineaţă, doar cu câţiva nori pe cer, aer uşor răcoros, numai bun pentru o plimbare. Când am intrat în clasă, toţi colegii mei erau deja acolo, cum era – normal, de aşteptat.
- ’Neaţa, oameni buni!, am strigat foarte vesel trântind uşa după mine. Am atras atenţia tuturor, cea mai mare parte din ei salutându-mă.
Privirea mea a căzut asupra Danei, tipa pe care nu apucasem să o păruiesc deunăzi. Am lăsat-o baltă, nu aveam chef la prima oră de ceartă şi o altă pedeapsă, de abia scăpasem de cea de ieri. M-am aşezat în bancă după ce am schimbat două-trei vorbe cu Mădălina şi Bianca. Aceasta din urmă avusese o ceartă cu părinţii ei şi nu era prea fericită.
- Dă-i dracu!, a replicat Mădălina.
- Mă, o să le treacă, igoră-i pentru moment. Ai tăi sunt săriţi de pe bloc, ştim şi noi asta, cel mai bine e să taci, să asculţi şi-apoi o să treacă, i-am zis şi eu pe un ton încurajator.
Când m-am pus pe scaun, am avut marea surpriză să cad. Era defect ( bineînţeles, îl pusese CINEVA acolo intenţionat ). În două secunde m-am aflat pe jos sub hohotul de râs al tuturor, mă lovisem tare la fund. Bine că nu dădusem cu capul de bancă!
M-am ridicat, cred că eram cam roşie şi mi-am scuturat pantalonii, am privit scaunul şi i-am tras un picior, apoi m-am uitat în jur spre ceilalţi.
- Care a făcut asta?, am început să tun. Era mai degrabă un ton prefăcut nervos. Ceilalţi tăceau mâlc, până ce i-am întâlnit ochii lui Mihai. Normal! Cine altcineva?
- Hai, mă ! Doar am gluuuumit şi eu!
Cine mai era să îl asculte? În secunda doi m-am deplasat, am sărit pe o bancă pentru că doar asta ne despărţea şi m-am aruncat peste el, trântindu-l la podea. Nu a durut pentru că am căzut pe moale, mai era cineva în jur ( Sonia ) şi s-a prăpădit şi ea pe jos, eu peste ei. Am auzit rapid vocea lui Ştefan.
- Grămada cere vârf!
Şi atât a trebuit ca peste noi să se arunce un alt maldăr de colegi, provocându-mi sufocarea, mie şi celor ce erau şi mai jos de mine.
Inima mea bătea foarte tare, entuziasmată, eram fericită doar pentru aceste lucruri minuscule. Lucrurile mici puteau fi întotdeauna gigantice în sufletul cuiva. Râdeam cu toţii, din tot sufletul când ne-am ridicat. Fiind buimăciţi, nici nu am realizat că era profesorul de Filozofie în clasă. Am continuat să ne amuzăm chiar şi atunci când ne-am aşezat la locurile noastre. Începusem să aruncăm cu hârtii prin clasă, ca în generală, cu bileţele, avioane, „broscuţe”. Până ce profu’ de Filozofie s-a enervat şi am avut o discuţie despre comportament. Nu aş putea spune că nu a fost şi aceasta distractivă.
- De ce oare aveţi voi, tinerii, o asemenea atitudine faţă de liceu? Ce credeţi că este, parc de distracţii? La întrebarea aceasta rostită pe un ton ridicat şi fulgerător, Mihai a răspuns.
- Da’, ce vreţi? Să trăim aici ca la-nchisoare? Ca pe vremea comunismului? Mai bine să fie parc de distracţii! Şi apoi, la ce specimene sunt în ea, nu o putem considera altfel!
Un val de râs a inundat sala. „ Linişte!”, striga Valeriu foarte supărat, nu-l asculta nici dracu.
- Sunteţi nişte sălbatici!
Nervos, a aruncat paie pe foc. Am răspuns eu.
- E, pe naiba? Aveţi grijă, domn profesor! Asta e jignire, uitaţi aici – suntem cu toţii, cuvântul nostru împotriva alui dumneavoastră, nu e frumos aşa. Să ne jigniţi! Vă putem da în judecată! Asta ne învăţaţi?
Nici nu ne mai sinchiseam să ne ridicăm, eram prea aerieni şi entuziasmaţi pentru aşa ceva. Mircea s-a grăbit să mă completeze.
- Oo! Da, ce ar fi să vă numim şi noi pe dumneavoastră : comunist, sălbatic, bou, măgar, cretin, prost, etc., aaah! Nu vă uitaţi aşa la mine, astea sunt apelative pe care dvr. ni le-aţi atribuit.
Râdea şi blondul, încântat de propria replică. Mihai a adăugat:
- Cu excepţia primului! Comunist vine de la noi pentru dumneavoastră, cu dragoste!
Nu avea ce să mai facă omul, era un tip cam scund şi bătut de vânt, dacă îi dădeai o palmă cădea pe jos, de aceea ne şi permiteam să facem ce voiam cu el. Nu impunea nici pic de respect.
Ne-am amuzat pe seama lui toată ora. La sfârşit m-am dus la el şi i-am cerut scuze, nu de alta – erau prea multe vizite la director în ultima perioadă. A îngăimat o înjurătură şi i-am zis să aibă grijă la limbaj, s-ar putea să ne supărăm. Cu aceasta a plecat şi noi ne-am mai bătut joc câteva minute de personajul lui.

- Auzi, Ela, mergi sau nu? Pe bune, dacă nu – te bag eu într-un sac şi te luăm, ce dracu să facem acolo fără tine?, spuse Mihai când a venit sfârşitul orelor de curs. M-am uitat la el sceptică, dar nu am reuşit să răspund pentru că s-au grăbit şi alţii să vorbească.
- AÅŸa e!
- N-avem ce face acolo fără tine!
- Tu eşti „spuma”!
- O să avem nevoie de un avocat!
- Vrei să ne frângi inimile?
Mircea a fost ultimul care a dat replică, făcându-mă să chicotesc.
- Chill down, guys. Merg, am spus simplu, cu o prefăcută modestie.
Eram fericită să fiu aici, printre atâţia oameni minunaţi, care mă plăceau şi pe care îi simpatizam la nebunie. Viaţa era frumoasă, extraordinară, bestială...