O trecem pe feminin

[Teh]

Lol, presupun că povestea nu mai e ce era : )) nu mai priemsc aşa multe comentarii ca înainte. Oricum, mulţumesc celor care încă mă citesc şi încă mă comentează şi mai ales, mulţumesc că încă vă place şi vă faceţi timp pt mine. Apreciez şi sper să vă placă în continuare.
Thanks Little M, Neith >:d<

Lectură plăcută!

Capitolul patru

Trebuie să recunosc, mi s-a părut stupid într-o oarecare măsură să reacţionez astfel. Nu îmi păsa de băiatul din faţa mea, deşi mi se părea interesant. Pur şi simplu mă agăţam de orice ca să scap de plictiseală, să fug de monotonie. Hm, oare asta era? Sau pur şi simplu înnebuneam, cu prea multe gânduri şi nelămuriri....
Aveam un rânjet superior pe chip, mi se întipărise acolo şi nu mai dorea să dispară. De altfel, chiar mă consideram cu mult de-asupra acestui băiat. Parcă eram mai matură, mai mare ( şi dacă nu mă înşelam, chiar aveam cu un an sau doi mai mult decât el) . Era mai înalt decât mine şi decât majoritatea băieţilor pe care îi întâlnisem, dar tot un puşti părea. Neştiutor şi timid, gata să cadă la fiecare lovitură. Mă amuza şi mă atrăgea de-o potrivă. Şi înţelegeam, foarte brusc că de fapt era doar un alt joc pentru mine. Că eram, într-un fel sau altul „meschină”. Mă gândeam, desigur, doar la bună-starea mea. Şi acum voiam să îl învârt puţin pe degete pe acest necunoscut. Ar trebui să îmi fie ruşine de mine, acum – stând pe acest coridor lung al clădirii liceului, la un etaj oarecare, la o distanţă destul de considerabilă de cealaltă persoană, şi totuşi – noi doi, faţă în faţă, privindu-ne în ochi, el ezitant, eu direct şi cu o forţă cu mult superioară... Mda! Probabil că nu ar trebui să mă gândesc la cât de fără importanţă mi se arăta.
Am chicotit. Eram prea răutăcioasă.
- Ăh, da! Probabil că ar trebui. Scuză-mă, doar că nu am avut..., începuse să zică cu o greutate vizibilă, fiind extraordinar de roşu, cred că şi urechile căpătaseră o altă culoare. Şi nu părea ciudat, având în vedere trupul lui înalt şi slab şi faţa de copil, era într-un fel... destul de drăgălaş. Am schimbat instantaneu zâmbetul, nu ştiu cum s-a întâmplat – am simţit-o. Nu mai era batjocoritor, şi mai degrabă uşor amuzat şi înţelegător. Asta l-a făcut să îşi piardă de tot cuvintele.
- Eşti cam ruşinos, Alexandru, nu e bine. Când te decizi să vorbeşti ca lumea cu mine, caută-mă. Zicând asta i-am făcut cu ochiul şi m-am întors, lăsându-l în spatele meu să mă privească lung şi fără să clipească, sau doar aşa mi-l imaginam, fără vorbe şi încercând din răsputeri să ţipe după mine, nereuşind – desigur, să scoată niciun cuvânt.
M-am întors în sala de clasă şi am observat absenţa dirigintei, ceilalţi m-au anunţat că fusese chemată până în cancelarie. Am oftat, de-a dreptul plictisită şi m-am aruncat în banca mea, dându-i un cot în stomac lui Ştefac care, cum îi era obiceiul de când îl întâlnisem eu într-a X-a, dormita cu capul pe bancă.
- Of, Mira! Aveam un vis frumos cu o blondă cu părul lung , ochii albaştrii şi..., şoptea cuvintele acestea aproape mecanic, cu mult tact şi obişnuinţă, pentru că le auzisem de atâtea ori.
- ... 1,76 înălţime, goală puşcă, buze pline, şi nu avea silicoane dar un bust mărime-extra. L-am completat rapid făcându-l să schiţeze un zâmbet amuzat pe chip. I-am răspuns prin acelaşi gest.
Între timp, Doamna Morcovel şi-a făcut apariţia în sala de clasă şi ne-a aruncat o privire foarte plictisită. Nu pot spune ce ne-a transmis pe parcursul întregii ore, pentru că m-am abonat la căştile mele şi la ipod şi muzica mi-a captat toată atenţia. Deşi nu înshisesem ochii, îi aveam aţintiţi spre fereastră şi nu eram acolo. Visam. La ce nu aş putea spune cu precizie, căci aveam prea multe gânduri în minte. Aş fi vrut să o văd pe mama, într-un fel îmi lipsea enorm, dar pe de altă parte mi-era teamă de întrevederea noastră. Se schimbase, oare? Aşa simţeam întotdeauna când îi auzeam vocea la telefon. Poate ar trebui să îi dau un apel fratelui meu... Dar nu, nu puteam face asta. Ar considera aceasta ca un gest ieşit din comun. Nu, voi lua legătura cu Ana şi o voi întreba de Marius şi Miriam, aşa e cel mai bine. Oh, şi cel mai greu în mintea mea atârna numele lui Will. S-ar putea spune că aveam nevoie de el şi-mi lipsea. Pe de altă parte îmi venea să îmi trag palme, la propriu dar mai mult la figurat, pentru că nu mă enervase, nu fusesem cuprinsă de furie atunci când plecase... Atunci când, ei bine, „mă părăsise”. Mă minţeam spunând că m-am maturizat, sau pur şi simplu devenisem indiferentă, prea rece, ca de gheaţă şi nu mă mai interesa nimic? Imposibil! Altfel, nu m-aş gândi atât de des la el ( mai ales când dau de bucluc! ). Sunt egoistă cu adevărat. Will mă ajutase luni de-a rândul, iar eu nu îi mulţumeam prea vizibil, deşi el ştia că îi sunt recunoscătoare. Şi când mi-e greu, imediat îmi vine să îl strig să-mi vină-n ajutor. Urât, Ela! Te-ai obişnuit tare prost...
Totuşi, de când dispăruse, făcusem totul singură. De la a găti până a-l îngriji pe tata, oh şi să nu mai zic tot războiul cu Jonathan... Unde se crease şi acesta? Eram pur şi simplu într-o competiţie ciudată, aproape mută şi invizibilă pentru ceilalţi. Nu ne uram de-a dreptul. Sau poate că da.
Eram prea prinsă într-ale mele că nici nu observasem când diriga şi-a luat tălpăşiţa din clasă şi Mădălina se aşezase pe bancă, în faţa mea.
- Bă! Nu ne-asculţi D-E-L-O-C! Mi-a urlat Bianca în ureche, în special ultimul cuvânt, am crezut că asurzesc. Am tresărit brusc, ridicându-mă de pe scaun şi scăpând căştile, provocând un hohot de râs general, toţi cei din clasă uitându-se la mine. Ca să şterg momentul penibil pentru mine, am strigat cât de tare am putut :
- A luat foc Doamna Morcov?!
Ceilalţi au continuat cu amuzamentul şi eu am zâmbit cât de larg am putut, totodată sincer.
-Ce spuneaţi? Le-am întrebat pe cele două prietene ale mele, ce încă-şi aveau ochii aţintiţi asupra mea.
- Fată, eşti dusă cu pluta. Voiam să ştiu dacă veniţi să dormiţi la mine astă-seară! Asta după ce mergem la un fabulos concert de adolescenţi, o să fie super! Au muzică faină, e un clubuleţ... Avem invitaţie specială, desigur. Or să cânte super, e un fel de concurs neoficial între nişte cântăreţi mai puţin cunoscuţi... Ăă , şi unele trupe! O să fie fain tare! Mădălina zisese tot acest discurs vădit entuziasmată, cu sufletul la gură şi cu un zâmbet ce ameninţa să acapreze întregul salon.
Evident, eu şi Bia am început să râdem ca idioatele. Eu am fost cea care a vorbit.
- Iar ţi-a făcut frate-tu cine-ştie-ce serviciu şi acum te obligă să vii la unul din concertele lui, pentru că are nevoie de susţinere şi pentru că băieţilor din grupa lui le place enorm de soră-sa lui mai mare. Iar tu, desigur, nu ştii cum dracu să scapi şi nu vrei să stai singură acolo, aşa că ne târăşti şi pe noi, ca să nu te duci în pana mă-tii singură, ne bagi şi pe noi în rahat. Uh! Fabulos, că de altfel, mereu te ajută, îl ajuţi. Dar noi ce treabă avem? Rostisem totul atât de repede încât de abia mi-am recunoscut cuvintele. Bia a chicotit şi a adăugat şi ea ceva.
- Ai uitat să menţionezi de faptul că acolo va fi, cel mai probabil, şi Babe care se va ţine după fundul meu toată seara, în speranţa că îi voi accepta într-un final avansurile şi că poate o să îmi fure un mic sărut...
- Deci, acceptaţi. Şopti puţin neîncrezătoare amica noastră iar noi am zâmbit la unison.
- E logic, băi. Deşi încercasem să nu o spun cu atât de mult amuzament, nu s-a putut altfel.
- Ce plănuiţi? Iar aveţi de gând să ne excludeţi? Nu-i frumos, numai grupul vostru de puicuţe nu mă lasă şi pe mine înăuntru. Ce p*** mea! Deci, unde-i petrecerea?
Mihai se făcea întotdeauna plăcut cu tonul acesta iresponsabil şi jucăuş, toată lumea-l plăcea, desigur. I-am explicat prin câteva cuvinte situaţia. Treaba stătea destul de ok pentru el, îl cunoştea pe Mirel, fratele Mădălinei, pentru că tipul era „high” ( cuvânt folosit de Mihai ) şi a acceptat ( deşi nu-l invitase nimeni ) să ne însoţească în această seară. El şi jumătate din clasă.
I-am aruncat o privire întrebătoare roşcatei, dar acesta era foarte fericită şi uşurată. Deci, o cam ameninţase că dacă nu aduce cât mai multe persoane, o va pârî la ai ei cu cine ştie ce boacănă. Şi Mădă făcea destule!
Am decis să ne întâlnim cu toţii în faţa parcului de lângă liceu, de acolo să plecăm spre Centrul Cultural de lângă Şcoala 4, pe la ora şapte şi jumătate.
Ajungând acasă, l-am pus în temă pe tatăl meu. Nu plecam prea des de acasă, şi când o făceam nu îi ceream, practic, voie. El a rânjit şi a dat din cap şi aşa am mers la spital. Doctorul Marcu a fost destul de amabil cu noi, deşi diferit faţă de obicei. Poate avea o problemă cu soţia lui. Ei bine, din moment ce mergeam la acelaşi doctor de vreo doi ani cu tata, cu această problemă, aflasem multe despre el şi nevastă-sa ( avocată cu temperament ). Era de fiecare dată amuzant să observ o discuţie telefonică de-a lor. Ea îi spunea: Asta faci! El : dragă... Ştii, mai bine am face invers. Şi până la urmă făceau ca ea, desigur.
- Oh, arată foarte bine. Dacă vă ţineţi de tratament, nu or să existe complicaţii. Acum, domnule Andrei, cred că vă puteţi descurca să vă duceţi până la Laura să îi duceţi asta – i-a înmânat o fişă şi tata a dat din cap înţelegător, pornind cu scaunul de rotile şi ieşind din cameră.
M-am uitat curioasă la el şi acesta a oftat.
- Mirabela, dragă, poate că ar trebui să te mai gândeşti. I-ar putea fi bine şi într-un azil special, există unul chiar în oraş. Se poate ocupa de afaceri şi acolo. E destul de greu să îl ţii acasă, ştii.., vorbea pe un ton mai neoficial, conturând destul de multă amabilitate faţă de mine. Însă, l-am întrerupt.
- Cu tata, mă descurc. Nu vă faceţi griji!
Nu erau doar vorbe în vânt. O făcusem atâta vreme, nu-mi era greu.
Abordând de această dată un ton aproape formal şi foarte tăios, continuă.
- Nu înţelegi. E de datoria mea să dau speranţă şi să încurajez pacientul. La început aşa am vrut să fac şi cu tine, să te încurajez. Am observat că nu are rost. Tatăl tău o duce destul de rău, îi erau mai bune rezultatele de data trecută, dacă mă-nţelegi. Acum îi e tot uşor să se mişte de colo-colo cu căruciorul ăla, eu estimez că într-o jumătate de an ( cu îngrijiri bine puse la punct ) n-o să-şi mai poată mişca nici zona bazinului, nimic. Amputarea picioarelor de la genunchi nu ar avea niciun succes, l-a demoraliza ( îl cunosc eu prea bine pe domnul Andrei! ) şi totodată... Problema s-ar extinde oricum. Îi e, parcă, băgată-n celule. Vine de la nivelul creierului. Poate n-ar mai trebui să gândească, dar ce-i putem face? În doi ani s-ar putea să nu-şi mai poată mişca nici braţele, ce-o să faci atunci? Te rog să te mai gândeşti la ce ţi-am spus. Eşti tânără, nu-ţi poţi – pur şi simplu – arunca viaţa aşa. Ştiu că e tatăl tău şi te crezi responsabilă, dar se poate descurca foarte bine şi... Într-un loc specializat.
Am oftat. Nu aveam cuvinte chiar acum, aşa că am tăcut câteva minute ce mi s-au părut o veşnicie, apoi am deschis gura.
- Vă mulţumesc, doctore M. Dar nu e cazul să vă îngrijoraţi. E tata... Am vrut să adaug : şi el ar fi făcut acelaşi lucru pentru mine, dar mi-am dat brusc seama că el mă cam părăsise cu ceva ani în urmă, aşa că am spus altceva. Nu pot să îl las singur, aşa, părăsit. Cât o să ţină, e cu mine. Nu-mi irosesc nimic, nu vă uitaţi aşa la mine! – acum era aproape compătimitor – Nu sunt eu cine ştie ce bunătate, credeţi-mă – dar nu mă lasă inima. Apoi, nu vreau să urle după mine : M-ai aruncat într-un azil! E bine aşa cum e!
Nu a fost o surpriză pentru mine să aflu că starea lui se înrăutăţise dar am fost uimită de cum am reacţionat, atât de calm şi fără emoţie. Da, deci devenisem rece.
Mi-am luat la revedere de la doctor ÅŸi l-am luat pe tata.
- Ce zicea Ionuţ? Păruse destul de indiferent atunci când mă întrebase asta. El îi spunea pe numele mic domnului M.
Am zâmbit şi am decis că o minciună n-are să-l rănească ca adevărul în sine.
- Prostii d-ale lui. Îi dai pastilele? Da! Să veniţi la control! Da! Ai grijă ce-i dai să mănânce! Da! Ca de obicei, nu ştii?
A zâmbit şi eu m-am simţit liniştită. Poate că ştia şi el prin ce situaţie trecea, cu adevărat. Eu nu aveam de gând să îi dezvălui nimic. În orice caz, îl vedeam zi de zi tot mai slăbit, respirând mai greu. Şi nici eu nu puteam spune că era extraordinar... Pentru mine, aşa ceva. Însă, nu puteam face nimic. Iar dacă faptul de a nu ştii ce se întâmpla cu adevărat îl ajuta, nu mă deranja să îl mint. În plus, chiar dacă nu fusese rostit, ştiam că nu mai avea mulţi ani...
În acea seară, înainte să plec spre întâlnirea cu colegii mei, am sunat-o pe Ana şi am discutat puţin. Cristi era şi el pe acolo şi am stat la taclale câteva minute.
- Tata e puternic ca un taur, nu-l ştii? Of, trebuie să mă car acum! Poate ne-oţi face o vizită în vreun week-end, cu ăia mici. Tata se plânge că nu-şi vede nepoţii şi îmi face capul calendar. Bine, bine! Şi eu vreau să-i văd...
Mi-a promis că aveau să ne viziteze iar eu am închis, oprindu-mă puţin în faţa oglinzii. Optasem pentru o pereche de blugi decoloraţi, un tricou alb şi o pereche de adidaşi comozi. Mi-am lăsat părul desprins şi am luat o geacă neagră, având grijă să nu îl mai deranjez pe bătrânul meu ce se uita la televizor, în dormitorul lui de această dată. Cu paşi mărunţi, am mers pe trotuar pierdută în gânduri, cunoscând drumul prea bine şi fără a fi atentă pe unde călcam.
Nu m-am împiedicat şi s-ar spune că a fost o minune, având în vedere că nu am realizat deloc pe unde am cutreierat până ce nu m-am aflat în parc.
- În sfârşit apari şi tu, mereu te faci aşteptată, eşti mai cu moţ, sau ce?!
Vocea iritată a Elenei mi-a făcut timpanul praf, dar am reuşit să zâmbesc şi să o tachinez în legătură cu Nicu, fostul ei prieten. A tăcut imediat şi noi ne-am urmat cursul spre Centrul Cultural, în timp ce Mihai deja începuse să facă glume pe seama Alinei ( pe care eu presupuneam că o place prea tare dar ea nu îi dădea atenţie – nu se lega, el îngâmfat, plin de bani şi cu reputaţie proastă, ea tobă de carte, cu capul pe umeri şi care speră să ia o bursă la o facultate bună ).
- Ok, deci orice s-ar întâmpla , VĂ ROG, să spuneţi că au fost super tari, cool, şi eu mai ştiu ce!
Chiar înainte de a intra în clădire, roşcata s-a pus în faţa noastră şi ne-a implorat să lăudăm trupa lui frate-su. Am făgăduit să facem asta, mai mult râzând şi am intrat, în sfârşit. Am rămas uimită când am păşit, pentru că nu mă aşteptam să fie atât de multe schimbări. Ultima dată fusesem aici acum vreo trei luni, sau aşa ceva, şi era acolo o scenă, foarte bine pusă la punct, şi în rest scaune aruncate alandala şi nimic altceva. Acum, însă, scena era mult mai bine aranjată, dacă se putea aşa ceva, cu cortină, şi erau scaune ordonate şi mese, chiar şi un bar... Uau, asta era cu adevărat ceva. Bine, poate şi pentru că trebuise să plătim şi biletul acela la un preţ ceva mai ridicat decât de obicei. Oricum, era frumos. Ne-am aşezat la masa cu cea mai multe scaune, de unde se vedea perfect.
- Dacă nu-ncep să cânte odată, eu-mi bag p....
- Gura, Mihae!
Chiar înainte să îl fac eu să tacă, am auzit-o pe Alina vorbind uşor iritată şi roşie la faţă, încercând să evite cuvintele urâte. Celălalt şi-a lipit buzele şi şi-a întors privirea, parcă îmbufnat, ca un copil mic. Scena asta mi s-a părut înduioşătoare. Uite cum cedau băieţii în faţa fetelor...
- Hei, sis, ce faci? Abordând un ton de şmecher, ce se vedea de la o poştă că nu i se potrivea, Mirel a apărut să ne salute, zâmbind curtenitor.
- Băi, când cântaţi? Ne-am sărutat, PARDON, săturat să aşteptăm! Nu se putea abţine Mihăiţă să nu comenteze ceva, dar brunetul i-a răspuns : în curând, foarte liniştit şi sigur pe sine.
- Bine, văd că nu ne dai informaţii prea bune, aşa că – ştii! Poţi pleca! Spusele Biancăi i-a făcut pe toţi să rămână cu gura căscată, mai puţin pe mine, pe roşcată şi pe fratele ei. Era un război continuu între cei doi, de când cel mai bun prieten al lui Mirel, Babe, nu o slăbea deloc cu dragostea pe Brb. Era doar o mică problemă! Adică, puştiul avea 15 ani, era în clasă cu Mirel, şi o striga pe stradă : iubire, nevastă, îngeraş, drăguţo etc., de fiecare dată când o întâlnea. Mda, o nimica toată!
- Oh, pe tine cine te-a invitat? Ce să ziiiiic! O să mă duc să îi spun lui Babe că eşti aici, cred că ţi-a luat flori – sau ceva! Spuse pe un ton sarcastic puştiul, păstrându-şi autoritatea şi întorcându-se pe călcâie, dispare înainte ca bruneta să îi poată da o replică.
- Obraznic mai e!
Mă pregăteam să fac şi eu o remarcă, aproape că mă ridicasem în picioare şi voiam să fac un gest, gen Hitler, când luminile din încăpere s-au stins, vocile au tăcut şi toată atenţia a fost atrasă asupra scânteielor iluminate ce se puteau zări pe scenă. Imediat, fără alte introduceri, cortina fu înlăturată şi acolo apăru o singură persoană. Era o tăcere mormântală, toţi aşteptam cu sufletul la gură, eu eram în picioare ( singura ) şi priveam, lăsată fără cuvinte de spectacolul de luminiţe, şi atunci... Un zgomot plăcut, liniştitor şi ademenitor se auzi. Corzile chitarei fură atinse, sunetele au fost aruncate în aer şi vocea lui a început să cânte, literă cu literă, cuvând cu cuvânt, făcându-ne pe toţi să rămânem muţi de uimire. Era atât de paşnic şi de dulce, liniştitor, de ademenea la orice, puteai şi muri pe acea melodie. Era tristă, dar totodată veselă. Era profundă, emoţionantă, de atingea pângă în adâncul sufletului. Trecea de la note înalte, la foarte scăzute... şi vocea sa, aceasta se menţinea pe acelaşi fir, paşnică şi cutremurătoare.
Iar eu, îl ştiam pe acest tip.