O trecem pe feminin

[Teh]

Salutare tuturor !
Merci de comentarii !
Mă scuzaţi pt. mega întârziere dar acum am venit, sunt aici. Şi odată cu mine, şi un nou capitol.
notă : am probleme cu fi/fii , aşa că orice remarcă în ceea ce priveşte greşelile pe care le întâlniţi de acest gen, e bine primită ; )) thanks.
Sper să citiţi în continuare >:D< !
Lectură plăcută!

Capitolul trei

Majoritatea celor din clasa mea aveau optisprezece ani, aşa că nu era vreo problemă cu alcoolul. Iar, pentru ceilalţi, eram prea cunoscuţi în barul respectiv ca să mai ţină cont cineva de vârstă. S-ar părea că era doar o glumă : mergem la o bere. Majoritatea asta au comandat, eu mi-am luat un cocktail pentru că nu mai băusem de mult, la fel ca şi cele două cele mai bune prietene ale mele.
- Deci, mă gândeam să mergem la munte peste vreo trei săptămâni.
Până atunci eram ocupaţi să dezbatem ceva pe tema : de ce le plac băieţilor fetele siliconate, când Mihai s-a trezit să zică ceva total pe lângă subiect. Toţi ne-am uitat la el şi acesta a zâmbit larg, un obicei pe care îl avea de când îl cunoşteam.
- Explică-te, doar nu vrei să înţelegem noi ce se află în capu’ tău.
A replicat Mircea căscând şi asta l-a făcut să primească o palmă peste ceafă, din partea şatenului. Toţi am început să râdem.
- E simplu ca noapte bună, ai mei au un hotel acolo şi pot aranja ceva la jumate de preţ că nu are nimeni rezervări pentru perioada aia, aproape nimeni, înţelegeţi. Vorbesc cu ei, ţac-pac, mergem şi noi acolo că doar suntem în ultimu’ an şi n-am făcut nimic împreună, ne distrăm, bem ca porcii şi ne întoarcem acas’ ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Unii deja începuseră să accepte; bruneta se uita la mine întrebător, probabil gândindu-se la acelaşi lucru ca şi mine. Un weekend nu era mult, nu? Bine... Bine! Atunci –POATE – era posibil să îl las şi eu pe tata singur două zile şi să fug la munte. Oricum nu mai plecasem de mult într-o excursie. De când avusese el accidentul, nu îmi permiteam să îl las singur, dacă păţea ceva? Urma să îl am pe conştiinţă! La Cristi NU voiam să apelez. Era fratele meu şi îl iubeam o grămadă şi avea, într-adevăr, problemele lui. Ana născuse gemeni, nimeni nu se aştepta la asta, desigur, şi avusese o grămadă de probleme înainte şi după ce naşterea celor doi ( Marius şi Miriam ). De abia se puseseră şi ei pe picioare şi le era şi aşa greu, nu aveau nevoie de un bătrânel morocănos pe cap. Uf, asta suna groaznic, dar era adevărul. Era tatăl amândurora, şi totuşi eu eram mai capabilă să îi port de grijă. Pe o parte, era şi un fel de pedeapsă pentru toate bocănele pe care le înfăptuisem, nu?
- Mira! Hello!
Am tresărit şi atunci am realizat că Mihai stătea în faţa mea, privindu-mă în ochi şi întrebându-mă ce dracu făceam, mergeam sau nu. Majoritatea acceptase.
- Mă, nu ştiu. Vreau, dar n-am idee dacă pot. Trebuie să mă gândesc la asta, pricepi?
Toţi îmi cunoşteau problema, nu că aş fi fost eu să mă plâng la fiecare în parte, doar că s-a aflat, de la cine nici eu nu mai pricep, bârfa circula ca naiba peste tot. Aşa că m-am trezit într-o zi că toţi colegii mei îmi cunoşteau viaţa personală. Sau, mă rog, partea în care tatăl meu paralizase şi fusese părăsit de soţie ( din cauze necunoscute ) iar eu, vai de mine, rămăsesem singură să am grijă de el, ca ultimul copil bătut de soartă. Hei! Aşa se auzea peste tot, ce naiba însemna asta, nici nu îmi mai păsa.
Åžatenul ÅŸi-a dat ochii peste cap.
- Hai că se descurcă şi tac-tu un weekend, mă. E adult, e vaccinat, ce p*** mea.
Am dat din umeri şi am zâmbit aproape sarcastic, negăsind nimic potrivit de spus. Mircea a intervenit, de parcă aş fi avut nevoie.
- Mihaieee, eu zic să te duci să mai comanzi un rând de beri, sau ceva de genu’ ăsta. Vedem noi ce facem, nu trebuie să ţi-o scoţi peste tot, suntem în public.
Vai, dacă tonul acela ar fi fost folosit pentru a spune : eşti prost! Atunci se potrivea de minune. Am auzit un oftat lângă mine şi i-am zis Mădălinei că ar trebui să nu mai fie tristă, ce pana mea, eu eram victima aici. A început să râdă şi şi-a mai ridicat moralul.
- Treaba e că nu e nicio distracţie fără Mira cu noi, asta e clar!
A adăugat dragul de Mihăiţă înainte să se ducă să mai comande ceva, aşa cum îl pusese blondul. Între timp, telefonul meu vibra ca nebunul. Am ignorat muzica de pe fundal şi am reuşit să răspund, de abia înţelegând ceea ce zicea persoana care mă apelase.
- Aa, Aura! Nu ştiam că ţi-ai schimbat numărul, nu mi-ai zis asta!
Ridicam tonul ca să fiu sigură că mă auzea. A trebuit să ies din local, ca să pot vorbi omeneşte cu prietena mea. Nu ne mai auzisem de circa o săptămână, eu fusesem deprimată, era ocupată. Da , viaţa era frumoasă. Eu, deprimată! Auzi! Parcă nici nu mi se întâmplase asta, în clipa aceasta totul era trecut. Ce bine că începuse liceul, niciodată nu mă bucurasem atât de mult pentru un asemenea lucru.
- E numărul lui Cătăliiiin. Am priceput. Scuze că nu te-am mai sunat, am fost cu moralul la pământ şi nu am vrut să îţi stric zilele.
Auzind-o râzând, mi-am amintit de toate lucrurile pe care le făceam împreună şi ce fain era când stăteam să pierdem , doar noi două, vremea.
- Mda, Ela! Mi-e aşa un dor de tine. Ce enervant, suntem în ultimul an. Mi-e o frică de mor! Doamne, nu am aşteptat nicio clipă să sosească acest an, şi uite că a venit! E aşa nedrept. Nu putem sări peste el? Cred că nu! Offf! Şi o să fiu aşa de ocupată!
Aveam păreri uşor diferite, era normal, având în vedere că fiecare dintre noi creştea acum într-un mediu deloc asemănător, acum nu mai eram la fel. Pur şi simplu, eram diferite. Şi totuşi, o iubeam mult încă şi chiar era o fericire să discut cu ea.
- Eu, pe de altă parte, de abia am aşteptat să se termine vacanţa. Mă plictiseam grozav. Acu’ chiar am ieşit cu colegii mei, plănuiam o escapadă la munte. Viaţa-i mişto, mă Aura, mai distrează-te şi tu! Ia-l pe Raul şi plecaţi în Congo!
Mi-am amintit de momentul în care i-am spus directorului de la fosta mea şcoală că fratele meu e plecat în Congo. Mda, când fusese cât pe-aici să fiu dusă la o şcoală de corecţie pentru că o bătusem pe o anumită Mihaela, mă enervase cumplit pe acea vreme. Uau, timpuri atât de trecute... Parcă a fost acum o mie de ani.
Era incredibil faptul că cei doi încă se mai ţineau bine de relaţie, aveam impresia că într-o zi or să se căsătorească, zău dacă nu. Presupun că se iubeau mult, mult de tot.
- Uf! Aş vrea eu! Dar nu în Congo, asta-i sigur! Oh, trebuie să închid pentru că îl sună cineva pe Cătă ( e gagică-sa, o disperată, pe bune – nu-i aşa că e drăguţ? ). Te iubesc muuult, să mă mai suni tu, bine? Te pupăcesc, scumpilici!
I-am transmis şi eu la rândul meu multe îmbrăţişări şi o grămadă de dragoste, apoi am închis şi m-am dus înapoi la cocktail-ul meu. Între timp, cineva mi-l băuse. Circ şi alta nu!
- Cine a fost porcu’?
Am strigat destul de tare cât să atrag atenţia tuturor şi să îi fac să râdă, bineînţeles. Au început să se acuze unii pe alţii, făcându-mă şi pe mine să mă amuz.
Stătusem destul în bar şi băusem destul de mult, unul dintre colegii mei exagerase, nu-i era deloc bine. Chiar când ne-am aflat afară a început să vomite, bine că nu ne-a stropit pe niciunul dintre noi. Ne-am luat rămas-bun şi fiecare a plecat pe drumul său, pe străzile luminate artificial, în atmosfera frumoasă a serii ce tocmai coborâse asupra oraşului.
Nu mă deranjase niciodată să merg singură spre casă, aşa că nu m-am speriat când m-am văzut singură cuc pe trotuar. Liniştită, aşa cum eram întotdeauna, am lăsat paşii să mă conducă, ascultând muzică. ( Bine că îmi luasem căştile cu mine, exista altfel riscul să mor de plictiseală ).
Sincer, nu aveam chef să ajung prea repede acasă, aveam un sentiment foarte apăsător asupra mea de fiecare dată când intram în casă. Crezusem că o să scap odată şi odată de el, doar că nu se mai evapora odată. Nu îmi amintesc de când persistă, treaba este că nu mai dispare şi aş vrea să o facă odată. Se spune că nicăieri nu-i ca acasă. Obişnuiam să cred asta, acum mă întrebam : unde e căminul meu? Mă trezeam uneori îndreptându-mă spre apartamentul lui Will, într-o zi chiar ajunsesem în faţa uşii sale şi am bătut ( o singură dată ) apoi am fugit ca speriată de cine-ştie-ce. Oricum, locuinţa era goală şi cred că asta mă înspăimânta şi mai tare.
Pierdută în gândurile mele, nu sesizasem că cineva tocmai se ciocnise de mine. Oh, pentru a doua oară pe ziua de azi. Am ridicat privirea şi mi s-a părut că îi cunoşteam chipul băiatului ce se înfăţişase înaintea mea.
- Pardon.
Am rostit pe cel mai neinteresant ton şi m-am pregătit să îl ocolesc. S-a înroşit instantaneu la faţă şi se pregătea să fugă de acolo, doar că atunci când a încercat asta a scăpat chitara şi a trebuit să se oprească. Cum eu sunt o fată foarte drăguţă, m-am aplecat să îl ajut.
Era destul de simpatic, avea un ten foarte drăguţ, fără pete sau coşuri, ochii aproape cenuşii ( chiar aşa păreau ) şi părul negru, tuns scurt.
- Mu...Ăăăă... Mulţumesc!
A reuşit să îngaime şi iar voia să dispară de acolo. Am început să râd, reamintindu-mi unde îl mai zărisem. De el mă ciocnisem azi la şcoală.
- Stai aÅŸa! De ce eÅŸti aÅŸa de nepoliticos?
Glasul meu l-a făcut să se oprească şi să se întoarcă spre mine. Acum diferenţa de înălţime era cu mult mai vizibilă. Doamne, zici că avea doi metrii. Era slăbuţ, dar nu genul piele şi os, ci o siluetă aproape ... atletică, să zicem. Şi avea aşa un chip inocent, îţi venea să îl papi acolo.
- Eu.. Ăă, scuze. Nu mi-am dat seama, te-am rănit?
Avea o voce foarte dulce, trebuia să o recunosc şi vorbea foarte coerent, cu excepţia r-ului. Cred că era rârâit.
- Nu.
Fusese sec şi asta îl îndemna să se care. Am adăugat rapid.
- Sau da. Stai să mă gândesc.
Începând să râdă, a uitat cu totul de timiditate. M-a făcut să zâmbesc.
- Eu sunt Mirabela. Dar cred că tu deja ştii asta.
Mi-a venit în minte zvonul acela cum că m-ar plăcea aşa că am atacat, bine se putea să fie doar o bârfă, dar aveam şi eu chef de nişte distracţie. Era atât de roşu, la fel ca oja cu care eram eu dată pe unghii. ( ce comparaţie! )
- Åžtiu!
Rostind asta atât de hotărât, aproape că m-a făcut să tresar. Pentru un moment am uitat ce făceam aici şi m-am pierdut în ochii lui. I-a fost de-ajuns să poată evada, parcă fugind de mine. Imediat ce s-a evaporat, m-a bufnit râsul.
Am sunat-o pe Mădălina şi am făcut o conferinţă în trei, şi cu Bianca.
- Fetelor, ştiţi că avem un tip băgat în lista de : Neinteresant care este total „intresting” ?
Cele două au cerut rapid detalii şi le-am oferit. Erau două păreri. Bruneta şi-a împărtăşit-o prima.
- Uau! Ce drăguţ! Pare genul acela dulce-dulce, numai bun de mâncat!
Cealaltă nu era de acord.
- Stai, mă! E un milog, ce dracu. Nu-mi zice că te interesează? Mi se pare S-T-U-P-I-D! Mie îmi plac ăştia îndrăzneţi, ce să faci cu unul căruia îi e teamă şi să vorbească cu tine? Trezirea la realitate, păpuşă.
Bineînţeles, Mădălina era întotdeauna foarte realistă. Nu am realizat că ajusesem în faţa casei. Am renunţat să mai discut cu cele două, concluzionând cu faptul: Vedem ce-o fi mâine, mi-ar plăcea să-l joc pe degete. Ne-am luat la revedere şi eu am intrat, uşa era descuiată.
- Tati, unde eÅŸti?
Mi-era lene să verific fiecare cameră, dar l-am auzit răspunzându-mi din bucătărie. Mânca. A trebuit să îi fac o injecţie după aceea şi l-am lăsat adormit în patul lui, înainte să merg şi eu să mă culc.

Nu mai avusesem vise de mult, nu mă deranja să dorm fără să îmi apară nimic frumos în somn. Totuşi, de data aceasta nu mai era la fel. Odată ce am făcut contact cu pernuţa mea pufoasă ( era roz! Ha! ) William mi-a apărut în minte. Îmi zâmbea foarte ciudat, aproape îndurerat, iar eu eram acolo uitându-mă la el şi spunându-i din priviri : asta e! Iar el părea resemnat, dar întotdeauna lângă mine, gata să mă protejeze, să facă tot ceea ce doream eu. Asta era tot ceea ce mi-am putut aminti a doua zi când am deschis ochii. A intrat în categoria : total ciudat.
- Deci, eu vin acasă la trei, la patru ai programare la doctor, avem timp să mergem. O să luăm maşina că i-am băgat eu benzină sâmbătă şi de atunci nu a folosit-o nimeni.
Tata a dat din cap în semn pozitiv şi s-a adâncit iar în hârtiile lui. Iar eu mi-am luat cheile şi am zburat afară, fericită că era o altă zi de şcoală. Eram în semi-întârziere, aşa că am decis să merg cu maşina. Era „proiectată” special pentru tata. Locurile din faţă erau normale, iar în spate nu aveam deloc banchetă, ca să aibă loc el cu scaunul cu rotile. Uşile din spate erau destul de largi şi aveam pus ceva special acolo, ca atunci când trebuia să iasă să poată coborî cu căruciorul. Era genul acela de „rampă pentru invalizi”. Era foarte utilă.
Ce bine că îmi luasem permisul din prima! Nu cred că aveam răbdare să mai dau odată examenul, avusesem şi puţin noroc –trebuia să o recunosc. Dar în rest, eram oricum un geniu. Am ajuns destul de rapid la şcoală şi am parcat lângă maşina dirigintei mele. Drăguţ, ştiam că locul este neocupat mereu ( de ce? N-am habar! )
Oricum, presupun că nici azi nu aveam să facem ore, mergeam mai mult pentru a ne da programul şi a ne înspăimânta cu examenele finale. Ahh! Alea chiar usturau.
Când am intrat în clădire, am fost surprinsă de agitaţie. Uitasem cum era. Zgomot peste tot! Aşa fusese întotdeauna? Draci dacă mai ţineam minte! Nişte boboci fugeau ici-colo, lovindu-se unii de alţii şi înjurând, crezându-se – bineînţeles, mari –tari- cool. Am zâmbit. Aşa fusesem şi eu.
- Şi atunci! Atunci mi-a zis că...
Vocea Elenei s-a oprit brusc, lovindu-se de mine.
- Oo, bună Mira!
Am dat din cap şi aceasta şi-a continuat discuţia cu o altă colegă de-a noastră. Iar eu m-am îndreptat spre salon. Toată lumea se ciocnea de mine zilele astea.
După cum am prezis, prima oră aveam să o folosim pentru program. Total plictisită, am ieşit şi am lăsat-o pe diriga să ţipe după mine. De fapt, nu îi păsa nici ei prea tare, imediat uitase de mine şi le spunea cine-ştie-ce-porcării celorlalţi. Am urcat la erajul al doilea şi am auzit muzică dintr-o sală de clasă. Mă atrăgea sunetul de chitară, recunosc.
S-ar spune că eram mai iresponsabilă ca oricând. Eu nu aş spune chiar asta. Doar că acum nu mă mai interesau aceleaşi lucruri şi îmi dădeam seama că uneori e în zadar să îţi faci griji, că uneori lucrurile minore nu au importanţă şi alteori... Trebuie să acţionezi şi fără să te gândeşti prea tare; doare!
Nu e frumos să intri undeva înainte să baţi, dar eu nu fusesem niciodată politicoasă. L-am văzut pe proful de muzică. Unul tinerel, drăguţel şi foarte popular. Mă cunoştea, desigur.
- Oo, Mirabela! Intră-intră!
Nu că nu aş fi făcut-o deja.
- Domn profesor, ce naiba faceţi aici?
Stătea rezemat de catedră cu mâinile împreunate în jurul pieptului, ascultându-i pe cei care cântau. Era un sunet de chitară şi câteva voci feminine. Nu mi-am trecut privirea în clasă.
- Ştii cum e, concursurile încep devreme. Mi-am cules trupa şi am zis să fac un mic recital, doar Dumnezeu ştie unde sunt ceilalţi!
Dându-mi ochii peste cap, m-am uitat la ceilalţi. Oh, şi ce am văzut!
Tipul de ieri, cel care se ciocnise atât de drăguţ de mine ( cum ar zice Bia ). Am zâmbit aproape diabolic.
- Mda, eu zic să o lăsaţi baltă pentru azi, par chinuiţi săracii copii! Nu e drept, e doar a doua zi de liceu, vor şi ei să se mai relaxeze!
Chiar când voia să protesteze, profului i-a sunat telefonul şi a trebuit să se care, provocând spargerea grupului. Am ieşit şi eu din clasă, cu un presentiment dulce că aveam să fiu urmată. Uneori, presimţirile mele erau adevărate.
Am auzit pe cineva încercând să zică ceva, în spatele meu. Aşa că m-am întors şi l-am sfidat cu privirea.
- Scuze. Nu am reuşit să mă prezint cum trebuie ieri. A fost urât din partea mea. Numele meu este Alexandru. Şi presupun că se poate spune şi că... Sunt un fel de.. Hmm, admirator al tău.
S-ar spune că în acest secol nu mai există băieţi timizi care se înroşesc tot când vorbesc cu o ( anumită ) fată. Care au tonul uşor tremurat şi vor să îl facă cât mai sigur, să stea drepţi în faţa unei anumite tipe şi să încerce să pară foarte tupeişti, vrând să nu îşi dea în vileag adevăratul amor. Şi, ce ciudat! Chiar asta făceau, prin ezitarea prea evidentă. Ei bine, dacă nu mai existau aceştia, oare de ce acest băiat făcea chiar acele lucruri în faţa mea?
Prin „ un fel de admirator” spunea, cel mai probabil : „admiratorul tău numărul 1, te iubesc de mor”. Nu ştiu ce mi-a venit asta în cap, dar mă distra destul de mult.
- Oh, da? Mă bucur. Ai fost foarte nepoliticos, va trebui să faci ceva să îţi răscumperi greşeala, altfel nu te iert.
Abordasem un ton foarte sigur şi plin de aroganţă, într-adevăr superior. A clipit de câteva ori rapid şi a deschis gura să spună ceva. Jur, a fost unul dintre cele mai interesante momente din ultima vreme.