20-11-2009, 06:35 PM
Deci, din moment ce mi-a fost şters topicul vechi cu one-shoturi şi din moment ce văd că se citesc destul de bine acum, am decis să-mi re/postez lucrările.
So, ce voi posta ... one-shoturi, ofc, lucrări neterminate însemnând scene aşternute dintr-o idee mai amplă ce vor purta titlul sau ideea de la care am pornit şi probabil, dacă voi avea inspiraţie, poezii, fragmente de idei puse pe versuri şi alte lucruri ce-ar ţine de epică. Voi încerca să tratez toate temele.
Voi începe cu o lucrare neterminată, kind of sci-fi.
Morgana - game or death
- Hei, Ezek! Vin prospături.
Băiatul se întoarse spre Yareth, ce zâmbea în colţul gurii, cu privirea la nava cărămizie de transport; îşi mai potrivi o dată cagula pe gură. Ezekiel îşi ridică şi el privirea spre navă.
Yareth se ridică de pe nisip, aranjând banda, cu care era legate lucrurile recent primite de la aliaţii lor, ceva mai bine pe piept, bătându-l pe umăr pe prietenul său.
- Hai … trebuie să ajungem la bază înainte să se însereze.
Ezekiel nu-i dădu însă atenţie; în minte-i apăru imaginea ştearsă a comandantului lor. Se întoarse instinctiv, cu privirea aţintită undeva în zare; peste iris apăru o pâclă argintie.
Se apropie!
Cuvintele se imprimară adânc în memoria sa, ca şi când le-ar fi sculptat într-o fracţiune de secundă. Chiar de fusese doar o propoziţie, în minte-i apărură imagini trecute, viitoare sau imaginate.
Ochii îi reveniră la normal, la culoarea aprinsă de galben-chihlimbăriu. Căpitanul – mularea-mesageră a gândului său preştient – dispăru şi el din minte.
- Yareth, trebuie să plecăm.
Celălalt dădu din cap, înţelegând ceea ce i se întâmplase; Căpitanul … se pare că încă nu-şi poate controla îndeajuns de bine această preştienţă … , îşi zise Yareth atunci când sunetul unor paşi sparseră liniştea. Zâmbi. Încă n-au învăţat nimic …
Îl împinse pe Ezekiel, alunecând pe nisip.
- Caută o poartă. Repede, şuieră Yareth.
Băiatul o luă la fugă, scoţând un dispozitiv micuţ dintr-unul din săculeţii legaţi la curea; celălalt acoperea urmele lăsate. Tocmai acum s-au găsit Foracii să ne ceară arme! , îşi zise Yareth, scoţându-şi cagula şi răsfirând cu ea nisipul.
- E prea departe! aruncă Ezekiel cuvintele pe după umăr.
Grozav! , îşi zise Yareth, auzindu-l pe colegul său. Începu să alerge, când alunecând pe nisip, când ridicându-se în picioare şi fugind.
De după dunele lăsate în spate se iviră trei căşti monocrome; tuburile sure erau ataşate de partea din spate a apărătorilor urechilor, iar mici impurităţi se observau plutind în fluid. De sub întunecimea căştilor, se arătă masca de gaze, specifică doar unor anumiţi soldaţi, cei ce nu puteau respira aerul fără a fi modificat.
- Ezek … Ai vreun cuţit ? îl întrebă Yareth, căutând aproape disperat în buzunarele sale, lăsându-se în spatele unei dune scunde.
Ezekiel, căutând prin sacii mici prinţi de curea, îşi întoarse privirea către Yareth, dând din umeri; expresia feţei nu i se schimbase, fiind chiar şi acum calmă, deşi muşchii mâinilor îi zvâcneau. Scoase însă o şurubelniţă, o cheie şi câteva şuruburi.
- Atât ?! îl întrebă Yareth, privindu-l amuzat şi totuşi speriat. Nu cred că dacă le reparăm căştile ne vor lăsa în pace, continuă ironic.
- Yareth, Yareth … Eşti de mai mult timp pe planetă şi totuşi nu te poţi adapta situaţiei cu ceea ce ai … Şi chiar dacă ştii asta, nu-ţi poţi păstra arme! îi zise Ezekiel, aruncând o privire pe după duna de nisip.
- Nu-mi vorbi mie de asta! Nici tu n-ai păstrat arme! îi zise Yareth pe un ton mustrător.
- Sunt tehnician, savant, sau cum mai vrei tu să-mi zici. Dar nu sunt militar! spuse Ezekiel, făcând o pauză, apoi continuă. N-are rost să ne certăm acum … Distrage-le atenţia, eu poate reuşesc să-i iau prin surprindere şi să le scot masca de gaze, sau măcar tubul. Hai, nu am multă energie în scut.
Apăsă pe interfaţa de pe mână, apoi fugi înspre duna următoare, dezactivându-l. Îi lăsase, în schimb, lui Yareth nişte şuruburi. Grozav! Şuruburi … Îl urăsc pe tipul ăla …
Yareth se ridică, inspirând generos, oftând în momentul în care privirea sa o întâlni pe a unuia dintre soldaţi; ochii injectaţi din spatele geamului fumuriu, deşi încercau să-i transmită frică, o ură nestăvilită îi curgea prin vene, acoperită apoi de dispreţ.
Începu să fugă în zigzag, în momentul în care fiecare dintre soldaţi îşi scoaseră pistoalele, alegându-şi ţinta; făceau mişcări molcome, încete, parcă vrând să-i dea speranţe de reuşită, iar atunci când prada face o greşeală, agilitatea de care sunt brusc apţi. Aruncă o privire fugară spre locul unde se presupunea a fi Ezekiel; îşi activase scutul, fiind probabil în spatele unora dintre soldaţi. Ah, îl duce mintea pe puştiul ăsta …, îşi zise Yareth, amintindu-şi de momentul în care Ezekiel îşi reprogramase scutul.
Unul dintre soldaţi alunecă pentru o fracţiune de secundă pe nisip; Acum e momentul! Yareth aruncă trei şuruburi în locuri strategice, în armura aceluia, cu vârful înainte, exact în momentul în care plasma paralizantă, roşie, a unuia dintre ceilalţi doi îi nimeri braţul stâng, scăpând astfel şuruburile. Ah, grozav! , îşi zise el, încercând să le adune din nisip, fugind cât mai repede din locul acela.
Ezekiel, însă, reuşi să-i desprindă tubul celui lovit de şuruburile lui Yareth, acesta fiind ocupat cu locurile unde fusese lovit. Scutul însă-i pâlpâia îngrijorător, aşa că în momentul în care soldatul căzu lat pe nisip, îi luă pistolul, îndreptându-l spre următorul.
Chiar în acel moment, scutul îi cedă, rămânând astfel descoperit; unul dintre soldaţii rămaşi, mai vigilent, îl ţinti şi lovi în piciorul drept, făcându-l să se prăvălească pe nisip.
Bravo, Ezekiel! Trebuia tu să distribui aiurea energia scutului în armele voastre!... Şi aţi dat şi tocmai peste soldaţii ăştia fără minte, ce nu iau ostatici şi-i omoară pe loc, îşi zise el, mustrător.
Fiecare dintre soldaţi se apropie de unul dintre ei, întrucât amândoi rămăseseră întinşi pe nisip din cauza multiplelor lovituri de plasmă paralizantă.
Eh … A fost frumos cât a durat ... Sper ca măcar ceilalţi din secţiune să-şi poată repara greşelile şi să nu arunce buncărul în aer …, îşi zise Ezekiel, renunţând la ideea de a se zbate.
Ambii soldaţi îşi ridicară pistoalele, ca la un semn anume, telepatic, schimbând setările pistoalelor. Ah, gata, aici ne-a fost, îşi zise Yareth, aruncând o privire către Ezekiel.
ÃŽnchise ochii.
Primul lucru pe care-l văzu atunci când deschise ochii era un morman de aşchii roşcate şi ceva lut. Aşchii ? Lut ? , îşi zise Yareth, încercând să se dezmeticească. Efectul paralizant al plasmei încă nu dispăruse, ba chiar părea incredibil de recent. Dar nu trebuia să fi murit ?...
Cercetă împrejurimile: era în câmp deschis, în deşertul atât de familiar, înconjurat aproape din toate părţile de dune scunde … şi la câţiva metri de el încă o grămăjoară de aşchii roşiatice.
… şi Ezekiel ? , îşi zise el, amintindu-şi cum ajunsese acolo. Şi de ce îmi amintesc totul atât de greu?
- Yareth! Hai, ridică-te! Dacă mai trândăveşti mult, poate mai dăm de nişte soldaţi şi nu prea cred că ne va ajuta Căpitanul şi a doua oară.
- Ce ?! zise el, uitându-se în stânga şi-n dreapta, încercând să-l găsească pe Ezekiel.
Băiatul oftă, întinzându-i o mână. Stătea de ceva timp în spatele lui, pândind duşmanii. Nu era cine ştie ce luptător iscusit, însă nu-şi pierdea firea şi accepta orice situaţie practic imposibil de evitat, însă asta nu era şi cazul lui Yareth, ce îi era total opus.
- Ştii, încă mă mir cum de te-au acceptat ca militar …, îi zise Ezekiel, în timp ce căuta o poatră.
- 2008, 17 octombrie
So, ce voi posta ... one-shoturi, ofc, lucrări neterminate însemnând scene aşternute dintr-o idee mai amplă ce vor purta titlul sau ideea de la care am pornit şi probabil, dacă voi avea inspiraţie, poezii, fragmente de idei puse pe versuri şi alte lucruri ce-ar ţine de epică. Voi încerca să tratez toate temele.
Voi începe cu o lucrare neterminată, kind of sci-fi.
Morgana - game or death
- Hei, Ezek! Vin prospături.
Băiatul se întoarse spre Yareth, ce zâmbea în colţul gurii, cu privirea la nava cărămizie de transport; îşi mai potrivi o dată cagula pe gură. Ezekiel îşi ridică şi el privirea spre navă.
Yareth se ridică de pe nisip, aranjând banda, cu care era legate lucrurile recent primite de la aliaţii lor, ceva mai bine pe piept, bătându-l pe umăr pe prietenul său.
- Hai … trebuie să ajungem la bază înainte să se însereze.
Ezekiel nu-i dădu însă atenţie; în minte-i apăru imaginea ştearsă a comandantului lor. Se întoarse instinctiv, cu privirea aţintită undeva în zare; peste iris apăru o pâclă argintie.
Se apropie!
Cuvintele se imprimară adânc în memoria sa, ca şi când le-ar fi sculptat într-o fracţiune de secundă. Chiar de fusese doar o propoziţie, în minte-i apărură imagini trecute, viitoare sau imaginate.
Ochii îi reveniră la normal, la culoarea aprinsă de galben-chihlimbăriu. Căpitanul – mularea-mesageră a gândului său preştient – dispăru şi el din minte.
- Yareth, trebuie să plecăm.
Celălalt dădu din cap, înţelegând ceea ce i se întâmplase; Căpitanul … se pare că încă nu-şi poate controla îndeajuns de bine această preştienţă … , îşi zise Yareth atunci când sunetul unor paşi sparseră liniştea. Zâmbi. Încă n-au învăţat nimic …
Îl împinse pe Ezekiel, alunecând pe nisip.
- Caută o poartă. Repede, şuieră Yareth.
Băiatul o luă la fugă, scoţând un dispozitiv micuţ dintr-unul din săculeţii legaţi la curea; celălalt acoperea urmele lăsate. Tocmai acum s-au găsit Foracii să ne ceară arme! , îşi zise Yareth, scoţându-şi cagula şi răsfirând cu ea nisipul.
- E prea departe! aruncă Ezekiel cuvintele pe după umăr.
Grozav! , îşi zise Yareth, auzindu-l pe colegul său. Începu să alerge, când alunecând pe nisip, când ridicându-se în picioare şi fugind.
De după dunele lăsate în spate se iviră trei căşti monocrome; tuburile sure erau ataşate de partea din spate a apărătorilor urechilor, iar mici impurităţi se observau plutind în fluid. De sub întunecimea căştilor, se arătă masca de gaze, specifică doar unor anumiţi soldaţi, cei ce nu puteau respira aerul fără a fi modificat.
- Ezek … Ai vreun cuţit ? îl întrebă Yareth, căutând aproape disperat în buzunarele sale, lăsându-se în spatele unei dune scunde.
Ezekiel, căutând prin sacii mici prinţi de curea, îşi întoarse privirea către Yareth, dând din umeri; expresia feţei nu i se schimbase, fiind chiar şi acum calmă, deşi muşchii mâinilor îi zvâcneau. Scoase însă o şurubelniţă, o cheie şi câteva şuruburi.
- Atât ?! îl întrebă Yareth, privindu-l amuzat şi totuşi speriat. Nu cred că dacă le reparăm căştile ne vor lăsa în pace, continuă ironic.
- Yareth, Yareth … Eşti de mai mult timp pe planetă şi totuşi nu te poţi adapta situaţiei cu ceea ce ai … Şi chiar dacă ştii asta, nu-ţi poţi păstra arme! îi zise Ezekiel, aruncând o privire pe după duna de nisip.
- Nu-mi vorbi mie de asta! Nici tu n-ai păstrat arme! îi zise Yareth pe un ton mustrător.
- Sunt tehnician, savant, sau cum mai vrei tu să-mi zici. Dar nu sunt militar! spuse Ezekiel, făcând o pauză, apoi continuă. N-are rost să ne certăm acum … Distrage-le atenţia, eu poate reuşesc să-i iau prin surprindere şi să le scot masca de gaze, sau măcar tubul. Hai, nu am multă energie în scut.
Apăsă pe interfaţa de pe mână, apoi fugi înspre duna următoare, dezactivându-l. Îi lăsase, în schimb, lui Yareth nişte şuruburi. Grozav! Şuruburi … Îl urăsc pe tipul ăla …
Yareth se ridică, inspirând generos, oftând în momentul în care privirea sa o întâlni pe a unuia dintre soldaţi; ochii injectaţi din spatele geamului fumuriu, deşi încercau să-i transmită frică, o ură nestăvilită îi curgea prin vene, acoperită apoi de dispreţ.
Începu să fugă în zigzag, în momentul în care fiecare dintre soldaţi îşi scoaseră pistoalele, alegându-şi ţinta; făceau mişcări molcome, încete, parcă vrând să-i dea speranţe de reuşită, iar atunci când prada face o greşeală, agilitatea de care sunt brusc apţi. Aruncă o privire fugară spre locul unde se presupunea a fi Ezekiel; îşi activase scutul, fiind probabil în spatele unora dintre soldaţi. Ah, îl duce mintea pe puştiul ăsta …, îşi zise Yareth, amintindu-şi de momentul în care Ezekiel îşi reprogramase scutul.
Unul dintre soldaţi alunecă pentru o fracţiune de secundă pe nisip; Acum e momentul! Yareth aruncă trei şuruburi în locuri strategice, în armura aceluia, cu vârful înainte, exact în momentul în care plasma paralizantă, roşie, a unuia dintre ceilalţi doi îi nimeri braţul stâng, scăpând astfel şuruburile. Ah, grozav! , îşi zise el, încercând să le adune din nisip, fugind cât mai repede din locul acela.
Ezekiel, însă, reuşi să-i desprindă tubul celui lovit de şuruburile lui Yareth, acesta fiind ocupat cu locurile unde fusese lovit. Scutul însă-i pâlpâia îngrijorător, aşa că în momentul în care soldatul căzu lat pe nisip, îi luă pistolul, îndreptându-l spre următorul.
Chiar în acel moment, scutul îi cedă, rămânând astfel descoperit; unul dintre soldaţii rămaşi, mai vigilent, îl ţinti şi lovi în piciorul drept, făcându-l să se prăvălească pe nisip.
Bravo, Ezekiel! Trebuia tu să distribui aiurea energia scutului în armele voastre!... Şi aţi dat şi tocmai peste soldaţii ăştia fără minte, ce nu iau ostatici şi-i omoară pe loc, îşi zise el, mustrător.
Fiecare dintre soldaţi se apropie de unul dintre ei, întrucât amândoi rămăseseră întinşi pe nisip din cauza multiplelor lovituri de plasmă paralizantă.
Eh … A fost frumos cât a durat ... Sper ca măcar ceilalţi din secţiune să-şi poată repara greşelile şi să nu arunce buncărul în aer …, îşi zise Ezekiel, renunţând la ideea de a se zbate.
Ambii soldaţi îşi ridicară pistoalele, ca la un semn anume, telepatic, schimbând setările pistoalelor. Ah, gata, aici ne-a fost, îşi zise Yareth, aruncând o privire către Ezekiel.
ÃŽnchise ochii.
Primul lucru pe care-l văzu atunci când deschise ochii era un morman de aşchii roşcate şi ceva lut. Aşchii ? Lut ? , îşi zise Yareth, încercând să se dezmeticească. Efectul paralizant al plasmei încă nu dispăruse, ba chiar părea incredibil de recent. Dar nu trebuia să fi murit ?...
Cercetă împrejurimile: era în câmp deschis, în deşertul atât de familiar, înconjurat aproape din toate părţile de dune scunde … şi la câţiva metri de el încă o grămăjoară de aşchii roşiatice.
… şi Ezekiel ? , îşi zise el, amintindu-şi cum ajunsese acolo. Şi de ce îmi amintesc totul atât de greu?
- Yareth! Hai, ridică-te! Dacă mai trândăveşti mult, poate mai dăm de nişte soldaţi şi nu prea cred că ne va ajuta Căpitanul şi a doua oară.
- Ce ?! zise el, uitându-se în stânga şi-n dreapta, încercând să-l găsească pe Ezekiel.
Băiatul oftă, întinzându-i o mână. Stătea de ceva timp în spatele lui, pândind duşmanii. Nu era cine ştie ce luptător iscusit, însă nu-şi pierdea firea şi accepta orice situaţie practic imposibil de evitat, însă asta nu era şi cazul lui Yareth, ce îi era total opus.
- Ştii, încă mă mir cum de te-au acceptat ca militar …, îi zise Ezekiel, în timp ce căuta o poatră.
- 2008, 17 octombrie