Predestined paths

[Minnie]

Hello! Sau mai bine zis, Hristos a înviat! :*
Mulţumesc pentru comm Japan Lover *hug* şi îmi cer milioane de scuze pentru întârziere, dar din diferite motive nu prea am putut să scriu. Sper totuşi să îmi urmăriţi în continuare povestea şi sper să vă placă şi micile întorsături de situaţie :D . . Anyway. . Capitolul acesta tocmai l-am terminat, s-ar putea să întâlniţi ceva greşeli de tastare ( mi-a fost cam lene să-l mai recitesc : '' > ) . Aştept părerile voastre! : )

Lectură plăcută! :*

Cap 25: Mario

- Eh! Mă revanşez eu. a continuat zâmbind. Ah, e benvenuta, scumpa mea logodnică!
- Scumpă ce? am ţipat, trezindu-mă din cugetări.
Ca drept răspuns, m-a prins cu o mână de talie proptindu-mi trupul de al său și fără alte cuvinte şi-a lipit buzele de ale mele.

Am facut ochii mari şi parcă împietrisem, iar inima mea pulsa cu putere. Eram atât de şocată de gestul său neprevăzut, căci abia când am simţit tentativa lui de a încerca un sărut franţuzesc am reacţionat. M-am smucit, împingându-l cu toată forţa mea şi am ridicat mâna cu intenţia de-al lovi, dar chiar înainte ca eu să fac acest lucru cineva m-a trans uşor de braţ în spate. Am auzit un bubuit ca o buşitură şi am ştiut ca Edi s-a ocupat de ‚‚logodnicul’’ meu.
- Băh, cine mama dracu’ eşti tu şi cu ce drept o săruţi pe prietena mea?
L-am auzit pe blond urlând de-a dreptul nervos, în timp ce celălalt îşi ridica privirea din pământ, iar o mână o ţinea în dreptul obrazului lovit.
- Ai să plăteşti pentru asta, stupido!
A rostit parcă scuipând cuvintele, năpustindu-se asupra iubitului meu. La rândul său, i-a întors lovitura apoi i-a dat şi un pumn în stomac făcându-l pe blond să scrânşnească din dinţi. Ajunseseră întinşi pe iarbă, împărţindu-şi unul fiecăruia pumni şi înjurături, iar eu ţipam încercând să-i potolesc, dar totul era în zadar. Nici unul din ei nu avea de gând să se lase mai prejos sau să renunţe. Am încercat să intervin, dar era cât pe-aci să-mi primesc şi eu una zdravănă în cap.
O maşină neagră a frânat brusc, iar din ea au coborât cu repeziciune fratele meu şi logodnica sa. Cosmin s-a băgat între cei doi bătăuşi luându-l deoparte pe acel italian sau ce naiba era, iar eu şi Deea l-am prins pe Eduard. Gâfâia nervos şi se zbătea uşor încă mârâind, sperând probabil să-i aplice o altă serie de lovituri individului.
- Eduard, gata! Uită-te la mine! Am spus să te uiţi la mine!
I-am cuprins chipul cu palmele, obligându-l să mă privească. Şatena i-a dat drumul în momentul când blondul se mai domolise, lăsându-ne singuri şi îndreptându-se spre brunet. I-am mângâiat uşor pielea, având grijă să-i şterg dâra de sânge din colţuri guri, iar în dreptul ochiului stâng avea deja o vânătaie nu tocmai de lăudat. Părul îi era ciufulit, iar hainele şifonate şi pline de praf. M-a tras brusc, lipindu-mă de el şi braţele sale mi-au încojurat trupul în timp ce gura lui a cautat-o pe a mea, de parcă ar fi vrut să ‚‚şteargă’’ urmele buzelor idiotului ăla.
- Eşti bine? Te-a lovit sau ceva? m-a întrebat îngrijorat, uşor nervos, iar ochii lui albaştrii mă cercetau în căutarea unui alt motiv de bătaie.
- Sunt bine, Puiule! Gata, e de ajuns. Nu vreau să te mai baţi! am spus pe un ton blând lipindu-mă şi mai mult de corpul său cald.
- Ce ai făcut?! s-a răstit bro’, atragându-ne atenţia. Tu chiar eşti prost, Mario? Ţi-am spus să stai potolit până vine şi discutaţi!
Mario?! Cu siguranţă numele ăsta îmi spunea multe şi nu doar asta, ci şi familiaritatea dintre cei doi. De curiozitate mi-am aruncat privirea asupra acestui italian, analizându-l. Era bine făcut, masa de muşchi destul de dezvoltată, din câte observasem era mai înalt ca Edi, şaten şi ochii verzi, expresivi. Mi-am dus mâna în dreptul frunţi, oftând. Trasaturile lui îmi aduceau aminte de un vechi amic din copilărie, iar accentul său italienesc şi numele îmi dovedeau mica bănuială despre cine ar fi vorba ca fiind adevărată. Ce nu înţelegeam era partea cu ‚‚logodnica’’, de unde naiba a venit cu ideea asta?
M-am întors spre iubitul meu, trăgând adânc aer în piept apoi dându-l afară zgomotos.
- Scumpule.. am început pe un ton lin. Mai bine te duci acasă să îţi tratezi rănile şi să te odihneşti. Ai avut o zi grea şi..
- Cred că îţi baţi joc de mine! m-a întrerupt uşor iritat. Şi să te las aici cu retardatul ăla? Nici nu mă gândesc! Dacă eu plec, tu vi cu mine!
Îl cunoşteam destul de bine şi ştiam că aşa ar fi reacţionat, dar nu aveam de ales. Trebuia să rezolv treaba asta singură, căci altfel nu se putea.
- Edi, te rog! Nu vreau să ne certăm. mi-am trecut mâna prin păr, ciufulindu-l. Voi doi nu puteti purta în condiţiile astea o discuţie decentă. Abia dacă sunteţi în stare să nu vă luaţi la bătaie.
- La dracu, Alex! Ce ai vrea, să-l felicit pentru ce a făcut? Nu mai când mă gândesc, îmi vine să-i mutilez rânjetul ăla prostesc de pe faţă.
L-am privit preţ de câteva secunde, apoi l-am îmbraţişat strângându-i în pumn materialul tricoului. A fost o chestie pe moment, simţisem nevoia să fac asta. Îi auzeam limpede ticăiturile inimi, iar respiratul îi era uşor sacadat.
- Nu.. Nu vreau asta! am şoptit. Vreau doar să ai puţină încredere în mine. Plus, e şi Cosmo acum şi nu se va mai întâmpla nimic. Te rog..
A oftat, frecându-mă protector pe spate. Vântul a început să adie un aer răcoros ce m-a făcut să tremur involuntar. Am auzit uşa de la intrare şi mi-am dat seama că cei trei s-au făcut nevăzuţi. Am mai stat ceva timp îmbrăţişaţi fără să ne adresăm vreun cuvânt, ca mai apoi blondul să mă trimită în casă cu condiţia să-l sun imediat ce am clarificat acel ‚‚mic’’ incident. Puteam oare să mai protestez? Normal că nu! Ştiam cu câtă tragere de inimă a lăsat lucrurile pe mâna mea.
- Nu uita, că orice ar fi, eu te iubesc numai şi numai pe tine, ok?!
Mi-am strivit delicat buzele de ale sale, apoi am fugit în casă aruncându-i o ultimă privire. Înăuntru i-am găsit pe cei trei în sufragerie, uitându-se la televizor. Şi-au întors capetele spre mine în momentul când mi-am făcut apariţia în tocul uşi. Stăteam cu mâinile în sân, în timp ce îl priveam cu superioritate pe şaten. Acesta îşi ţinea în dreptul obrazului lovit o compresie cu apă rece. I-aş fi dat cu ceva în cap pentru câte neplăceri mi-a provocat doar într-o singură seară.
- Eşti un idiot! Cine te crezi să apari aşa când ai tu chef şi să-mi dai viaţa peste cap?
Îl sfidam cu privirea, dar se părea că pe el nu l-a deranjat nici măcar comentariul meu, căci continua să se uite direct spre mine îngâmfat. Ochii lui verzi, pătrunzători îmi cercetau fiecare părticică din trup având un rânjet de tâmp pe faţă. Care era problema lui? De când îl ştiam îi plăcea să se joace cu vieţile altora, ca totul să iasă mereu ca el, dar nu şi în cazul meu. Întradevăr, arăta chiar bine şi întotdeauna a fost popular în rândul fetelor. Le cucerea foarte repede şi la fel de uşor scăpa de ele. Adăuga puţină vrăjeală plus accentul său italienesc şi voilá! Cât ai pocni din degete ajungeau în patul lui.
Din cauză unor probleme conjugale, părinţii săi au ajuns în stadiul de divorţ când Mario avea numai 14 ani, iar o perioadă şi-a petrecut-o în Italia cu mama sa. De unde şi acel bun accent şi cursivitatea în acea limbă străină.
Poate ca mi-a fost simpatic cândva, dar nu într-atât cât să pic în plasa lui. Pe lânga asta, chiar el avea grijă să nu fiu una din ‚‚acele’’ fete, probabil datorită faptului ca se înţelegea bine cu frati’miu sau din respect pentru parinţii mei, care erau buni prieteni cu ai lui. Sau mai bine zis, au fost.
- Nici un salut, nici o urare de ‚‚bine te-am regăsit’’?! Oh, mia bella, dar unde îţi sunt manierele?!
A surâs, ridicându-se de pe canapea şi venind spre mine cu braţele deschise. M-am ferit de o eventuală îmbrăţişare, ducându-mă spre capătul opus al încăperi. Departe de el, poate aşa pricepea mesajul şi anume că nu mă interesează nici un fel de afecţiune din partea lui. Poate în alte împrejurări. Eram încă prea nervoasă după cele petrecute mai devreme, iar şatenul continua să se comporte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Vai, ce roz e totul! Not!
- Of! Numai la tine m-am gândit de când am ajuns azi aici. Abia aşteptam să te revăd după atâta timp, dar.. M-ai dezamăgit! Care e treaba cu maimuţoiul ăla?!
Cei drept, rămăsesem pentru câteva clipe cu gura căscată, surprinsă de tupeul său. De când trebuia să-i dau eu lui explicaţii cu privire la viaţa mea privată? Chiar când voiam să îi dau o replică, Cosmin mi-a luat-o înainte.
- Mario, omule, termină cu prostiile astea! Chiar vrei să nu te mai înţelegi deloc cu ea?! Ce naiba!
- Oke, oke, mio fratello! a ridicat mâinile în semn de predare. Dar nu pot să-mi cer scuze pentru părerea mea personală!
Am preferat să nu-i iau în serios comentariu stupid, oricum nu mă interesau opiniile lui. Bro’ a oftat dând dezaprobator din cap, apoi s-a ridicat în picioare şi la fel a făcut şi Deea.
- Vă lăsăm să discutaţi singuri.. Să nu dărâmaţi prea rău casa, bine? a chicotit şatena îmbraţişându-mă, iar Cosmin mi-a oferit un sărut părintesc pe frunte ca de un ‚‚bun venit, acasă!’’ întârziat.
Cei doi s-au îndreptat spre scări, urcând la etaj. Mario mi-a făcut semn să mă aşez pe canapea alături lui, dar l-am ignorat luând un loc pe fotoliu. Ceva mai departe de el.
- Ei bine Alexandra, nu mă aşteptam să devi o domnişoară atât de frumoasă. a început acesta după un moment de tăcere. Deci, dă-mi voie să-ţi spun că eşti.. Superbă!
- Mulţumesc! am ridicat din umeri indiferentă.
A aprobat din cap, parcă aşteptând ceva, apoi a continuat.
- Tu.. Nu ai nimic de zis?
- Hmp.. am început eu gânditoare. De fapt, chiar am! Cand pleci?
- Nu te-ai schimbat deloc! a chicotit la afirmaţia mea. Asta mi-a plăcut mereu la tine, felul tău copilăros de a fi.
- Prea multe detalii. Eşti pe lângă subiect. Ai de gând să-mi explici anu’ ăsta care e treaba cu ‚‚logodnica’’ sau ai nevoie de invitaţie în scris?
A continuat să se uite la mine parcă sorbindu-mă din priviri, apoi s-a ridicat scotocind după ceva în buzunarele blugilor săi închişi la culoare. A scos un portofel negru şi s-a apropiat de mine. Pentru un moment chiar mă gândeam să mă ridic şi să păstrez distanţa dintre noi, dar am renunţat la idee la fel de repede. Nu îmi era frică de el şi nici nu voiam să-i dau lui impresia asta. S-a aşezat pe spătarul fotoliului pe care stăteam şi mi-a întins o fotografie. Mi-am arcuit sprancenele nedumerită, ezitând puţin în a lua poza în mână.
Asta chiar m-a surprins. Doi copii te încântau cu zâmbetele lor, un moment îngheţat în timp pe o foaie. De nepreţuit. Pe nesimţite m-a cuprins din străfundurile sufletului o nostalgie şi un dor nebun de casă, de părinţii mei, de momentele magice pe care copilăria ţi le oferă necondiţionat. Sau, cel puţin, aşa trebuia.
Parcă te molipsea surâsul băiatului în jur de 13 ani, părul şaten îi era răvăşit din cauza vântului, iar în ochii lui verzi, sclipitori se putea citi o bucurie imensă, misterioasă. Precum o mireasă, în braţele lui se afla o mică domnişoară îmbrăcată într-o rochie alba ce avea ca modele numeroase animaţi, părul brunet scurt până deasupra umerilor îi era mângâiat de adierea vântului, dar şi de razele calde ale Soarelui. Pe cap purta o coroniţă făcută din multicolore flori, proaspăt culese.
- Îţi aminteşti? mi-a şoptit la ureche bărbatul de lângă mine, făcându-mă să tresar.
Dacă îmi amintesc? De fapt întrebarea era cum aş putea uita?! Fotografia a fost făcută când eu aveam numai 7 ani, mai exact, cu câteva săptămâni ca mama să ne părăsească. ‚‚S-a dus într-un loc ce este mai minunat ca un peisaj de poveste şi de acolo poate să ne vegheze şi să aibe cel mai bine grijă de noi’’ , obişnuia tata să ne spună mie şi lui Cosmo. Era cu adevărat un moment de nepreţuit.

~FLASHBACK~

- Oh, haide Mario! M-am plictisit! Acum pot deschide ochii, te rog?!
Stăteam singură într-un leagăn dublu, uşor aplecată ascunzându-mi faţa în palme.
- Nu am terminat încă! Mai ai puţină răbdare, micuţo. a spus pe un ton copilăros.
Am oftat zgomotos, conformându-mă. Auzeam chicotele şi râsetele parinţiilor mei şi ai şatenului ce se aflau în jurul unei mese, afară. Venisem în vizită la familia Scott, cum obişnuiam adesea să facem. Cel puţin, când ai noştri puteau, căci timpul era crud cu toată lumea. Vântul adia uşor dându-mi o senzaţie chiar plăcută, iar cântecul păsărilor trezea în totalitate natura la viaţă după o iarnă geroasă.
La scurt timp am auzit zgomotul provocat de paşi băiatului pe iarbă ce erau tot mai pronunţaţi, semn că se apropia. Am ridicat capul fără să deschid ochii, iar amicul meu m-a luat de mână ghidându-mă după el. După câţiva paşi s-a oprit brusc, iar eu am făcut acelaşi lucru. Am simţit cum mi-a pus ceva pe cap, îndemnându-mă mai apoi să deschid ochii ceea ce am şi făcut. Mă adusese mai aproape de spatele casei pentru a putea vedea reflexia imaginii mele în geam. Pe capul meu zăcea o coroniţă confecţionată manual din cele mai minunate flori. Mario se pricepea atât de bine la asta şi mai ales la a-mi smulge de pe buze un zâmbet. M-am întors cu faţa spre cei patru adulţi care erau foarte încântaţi de micul cadou primit.
- Eşti precum o mică prinţesă, iubito! m-a complimentat tatăl meu, iar eu mi-am simţit obraji din ce în ce mai calzi.
- Iar eu o să fiu cavalerul ei în armură!
A scos un chicot copilăresc Mario, lându-mă în braţe pe sus.
- Când o să fim amândoi destul de mari, am să te cer de soţie şi vom avea mulţi prichindei aşa ca noi. Asta e o promisiune!
L-am sărutat pe obraz aprobând din cap, iar în rândul părinţilor au stârnit hohotele de râs. Da, era chiar amuzant să te gândeşti la lucruri de genul cu o minte de copil. Ca şi cum totul ar fi aşa uşor.
Cu siguranţă, atunci era!

~END FLASHBACK~

Nu ştiu cât timp am fost adâncită în gânduri, căci l-am surprins pe Mario că îşi flutura mâinile prin faţa ochiilor mei şi în acelaşi timp mă striga. Încă priveam în gol absentă când s-a aplecat apropiindu-şi faţa de a mea atât de mult încăt îi simţeam respiraţia caldă pe piele. Era prea aproape, mult prea aproape! Dar chiar şi aşa, nu ar putea niciodată să-mi trezească aceleaşi sentimente pe care şi cele mai mici gesturi ale lui Edi ar putea-o face. Am tresărit, dezmeticindu-mă, apoi l-am îndepărtat uşor de lângă mine, iar acesta s-a trântit pe canapea râzând de reacţia mea.
- Eram doar nişte copii, Mario. Şi nu ştiu dacă realizezi, dar pe atunci credeam chiar şi în basmele cu ponei. am chicotit, devenind mai apoi serioasă. Dacă doar pentru asta ai venit, îmi pare rău că îţi spun asta, dar îţi pierzi timpul degeaba!
S-a încruntat, venind din nou lângă mine. Mi-a cuprins mâna într-a sa, dar am retras-o la fel de repede.
- Dar nu mi-ai acordat nici măcar o şansă! a protestat.
- Şi nici nu o să se întâmple! Am deja pe cineva la care ţin mult prea mult şi nu mai am nevoie de nimeni. În plus, sunt atâtea fete frumoase şi singure pe planeta asta. Ai de unde alege, aşa că . .
- De parcă asta mă mulţumeşte. Eu te vreau pe tine, mereu te-am vrut! a spus pe un ton hotărât.
M-a prins cu o mână de obraji, apropiindu-mi chipul de al său şi fără să ezite şi-a proptit buzele de ale mele, contopindu-se într-un sărut. Am încercat să mă smugesc, dar îmi imobilizase orice mişcare cu celălalt braţ liber ce îmi cuprinsese talia. Am scos un sunet gutural ce voia să fie un ţipăt, iar el a profitat de gestul meu, invadându-mi spaţiul. Limba lui o atingea pe a mea parcă făcându-şi simţită prezenţa şi invitând-o la ‚‚dans’’. Chiar mă călcase rău pe coada şi fără a şovai, l-am muşcat zdravăn de limbă, ceea ce l-a determinat să rupă acel sărut pe care îl suportasem mai mult obligată. L-am auzit murmurând ceva, dar eu eram şi mai nervoasă.
- Mario, ce parte din ‚‚nu mă interesezi ca băiat’’ nu pricepi? Trebuie să îţi desenez?! am spus aproape urlând. Nu mă face să rup şi ultima fărâmă de prietenie care ne mai leagă.
- Chiar nu te înţeleg, Alex! Cu ce e el mai bun ca mine? E doar un mucos, asta e. a ripostat şatenul, ca mai apoi să continue pe un ton mai domol. Aş putea să îţi ofer mult mai multe. Tu nu ai nevoie de unul ca el, ci de unul ca mine.
- Nu crezi că te cam supraestimezi, măcar puţin? l-am întrebat ironică, ridicând consternată dintr-o sprânceană.
- Chiar deloc! a adăugat pe un ton ferm. Chiar nu cred că el.. Ah, cum ziceai că îl cheamă? a făcut o pauză, prefăcându-se că se gândeşte. Aşa mi se întâmplă mereu, uit repede numele persoanelor neinteresante şi care îmi sunt antipatice.
- Eduard! Şi care de altfel, nu îl menţionasem până acum.
- Cum spui tu, scumpo! Aşa, şi cum ziceam mai devreme, eu nu cred că te-ar putea face pe deplin fericită, ci dimpotrivă. Nici măcar nu pare genul să ia relaţia asta atât de în serios pe cât ar trebui. În schimb, eu..
- Taci! l-am întrerupt, izbucnind de nervi. Tu nu ştii nimic, dar absolut nimic despre Edi, aşa că scuteşte-mă de toate presupunerile şi teoriile tale, bine?!
Discuţia noastră nu s-a oprit aici. Cred că am ţinut-o aşa o vreme destul de îndelungată. El continua să îmi dea motive peste motive, izvorâte pe moment, doar ca să-l pună într-o lumină proastră pe iubitul meu. Iar în ceea ce îl privea pe el, îmi tot repeta că nici una din fetele cu care a fost nu l-au putut ‚‚mulţumi’’ îndeajuns de mult pe plan sentimental aşa cum o făceam eu. Mda, vorbe, aş zice! Şi cu toate că se străduia degeaba să-mi strice relaţia sau să mă facă să îmi schimb părerea, nu mă puteam abţine să nu am ultimul cuvânt. Era clar că în felul acesta nu ajungeam nicăieri.
- GATA! Am auzit destule! Nu, înseamnă nu şi cu asta am terminat. Daca nu vrei să înţelegi e strict problema ta.
Am pus capăt conversaţiei şi m-am ridicat în picioare, îndreptându-mă spre uşa ce dădea în holul casei.
- Ah, şi apropo, m-am întors către şaten, pentru mine Ed înseamnă totul şi fără el ar fi ca şi cum aş trăi fără aer. Nu o să te las să-mi distrugi asta, Mario!
I-am întors spatele acestuia înainte ca el să mai spună ceva stupid şi m-am îndreptat cu paşi repezi către scari. Şatenul m-a ajuns din urmă, întorcându-mă cu faţa spre el, privirea sa posomorâtă intersectându-se cu a mea. A oftat zgomotos, sprijinindu-se cu spatele de perete şi alunecând uşor în jos pe parchet. M-a tras de mână, astfel forţându-mă să mă alătur lui. În jurul nostru se aşternuse o linişte stânjenitoare, dar a fost spartă la scurt timp de către şaten.
- Se pare că orice aş zice sau orice aş face nu mă ajută ca tu să mă priveşti cu alţi ochii, nu?!
Am dat dezaprobator din cap şi el mi-a curpins mână într-a sa, sărutând-o.
- Şi ştiu că dacă aş continua să insist aş risca să nu îmi mai adresezi vreodată vreo vorbă. Ai rămas aceeaşi încăpăţânată pe care o cunoşteam. a râs uşor. Şi cu toate că nu îmi stă în fire să mă dau bătut până nu obţin ce vreau, ceea ce tu ştii foarte bine, acum nu am de ales şi.. Renunţ.
Wouw! La asta chiar nu mă aşteptam. Mi s-a părut ciudat de repede schimbarea de situaţie. Chiar voiam să adaug ceva când m-a întrerupt, degetul său arătător atingându-mi delicat buzele.
- Am doar o singură condiţie, Alex!