26-12-2009, 01:53 PM
Uau! Mulţumesc tuturor pentru comentarii şi aprecieri. Mă bucur foarte mult... pentru că aţi comentat. Merci.
Cât despre acest nou one shot, îl scrisesem ca o încercare primă pentru duel, dar am zis să scriu altceva şi nu l-am şters. Aşa că m-am gândit să îl postez. Sper să vă placă : - " .
La titlu chiar nu ştiam ce să aleg.
Am crezut că te cunoşteam.
M-am înşelat... Şi aş vrea să plâng. Îţi jur! Dar nu mai am lacrimi.
- Trezirea! Tre-zi-rea!
Ochii mi s-au deschis leneş , cu mişcări uşoare şi încete. La contactul cu lumina s-au închis cu o rapiditate extraordinară. Mi-am acoperit trupul cu pilota, ascunzându-mi chipul . Picioarele îmi erau îngheţate şi la fel şi degete mâinilor. Am oftat, văzând că nu puteam scăpa de persoana din cameră.
Capul mi-a fost descoperit şi lumina mi s-a revărsat pe faţă. Am privit vag ferestrele mari ale camerei şi am văzut zăpada de afară.
- E frig.
Am articulat sec ridicându-mă din pat. Pijamaua mea gri era şifonată iar bluza deschisă. Am închis nasturii plictisită şi am părăsit camera. Picioarele goale îngheţau la contactul cu gresia din unica baie a apartamentului. Am luat singura pereche de papuci aflată în încăpere şi oglinda mi-a acordat doar mie atenţie.
Părul era de aceaşi lungime cu a mâinilor, negru şi sclipitor.
Am văzut vag în oglindă imaginea mea trecută şi am renunţat, mişcându-mă leneş spre duş. Deşi dădusem drumul la apa firbinte, simţeam că ceea ce îmi alina trupul era constituit din ţurţuri de gheaţă. Am îndurat, deşi dinţii mei deja începuseră să tremure în gură.
După duşul rece de dimineaţă am fugit în camera mea, fără a da importanţă oamenilor din bucătărie. Chiar dacă era şi el acolo. Am tăcut, vrând să par mai matură decât eram. Adevărul era că durea, mai tare decât orice.
Åži chiar ÅŸi aÅŸa, nu puteam face nimic.
Mi-am găsit dulapul din micuţa încăpere şi am scos primele haine ce mi-au venit în mână. Ceasul arăta ora unsprezece, de parcă timpul era important... Am decis să îmi privesc corpul întreg, în oglinda întinsă pe una din uşile dulapului înainte să ies. Înălţimea medie, pe care o cunoşteam de mult, era afişată. Ochii negri şi fără vlagă mă ţintuiseră iar părul scurt albastru strălucea. Şi totuşi, eu îl vedeam mort. Cercelul din sprânceană mi se părea vechi şi monoton; dar mă reprezenta. Nu renunţasem nici la cel din buza superioară, era al meu. Am oftat, auzindu-mi numele strigat.
- Momo!
Nu am răspuns, cuvintele au fost dintotdeauna de prisos. Au fost? Trebuie să se fi întâmplat aşa; dar eu nu îmi mai aminteam prea multe dinaintea acelui lucru. Sau al acelor întâmplări... Nici pe mine însumi, şi nici nu doream să o fac. Era mai uşor să pretind că am fost aşa mereu.
Poate era mai simplu să dau vina pe altcineva pentru „ ce †devenisem. Însă asta durea şi mai tare.
M-am aşezat la masă , pe acelaşi scaun ca întotdeauna şi am tăcut. Era o obişnuinţă.
- Cred că ar fi timpul să renunţi la acei cercei scumpa mea. Nu sunt atât de potriviţi pentru tine şi...
Privirea mi s-a aţintit asupra mamei mele. Tocmai îmi aşeza farfuria în faţă. Se aşteptau probabil să ţip şi să fac aceleaşi crize isterice, cum o făceam în trecut. Deşi aş fi vrut să uit, le ţineam minte. Inima îmi bătea încet, vlăguită de puteri şi m-am conformat doar cu încruntarea sprâncenelor.
O tăcere îngrozitoare spulbera atmosfera. Am înţeles că asta era datorită lipsei mele de replică. Însă am refuzat să fac vreo mişcare în a schimba asta. Vroiam să sufere, odată cu mine. E şi vina voastră! Şi chiar era.
Mi-am tras scaunul printr-o mişcare uşoară , copleşită vizibilă de încercările groaznice făcute de mama pentru a mă antrena în discuţii.
- Am plecat.
Am zis pe tonul amărât şi distrus; cel pe care îl păstram de luni întregi şi de care inima mea nu se poate lepăda. Atunci braţul meu a fost prins de o mână puternică şi cunoscută. Am zărit parcă pentru prima dată în acea zi adevărata încăpere. Aragazul vechi , frigiderul imens şi de abia cumpărat, masa şi scaunele aceleaşi de ani de zile.. Fereastra ce acapara bucătăria de lumină şi fiecare mică unealtă folosită pentru gătit. Am oftat, lăsându-mi privirea spre legătura strânsă ce nu mă slăbea. A trebuit să analizez şi chipul îndurerat al fratelui meu. Ochii săi negri şi părul asemenea străluceau, într-un fel pe care niciodată nu l-am putut înţelege.
- Moms, cred că ai face bine să stai jos şi să discuţi cu noi despre asta. Am înţeles că ultimele luni au fost îngrozitoare pentru tine; dar uite ce ţi-ai făcut.
Mi-a dat drumul printr-o mişcare elegantă şi eu m-am văzut nevoită să fiu atentă.
- Părul tău e ciudat, albastru şi urât . Ce aveau firele tale naturale? Cercelul din sprânceană nu îţi stă deloc bine, nici cel din buză – pentru Dumnezeu, nu mai arăţi a fată. Şi de ce a trebuit să te tunzi băieţeşte? Nu înţeleg Moms, eşti o fată deşteaptă. Cum crezi că o să găseşti o slujbă arătând în halul ăsta? Tonul i se ridicase. Nu o să o faci! Ascultă-mă, trebuie neapărat să iei măsuri. Am înţeles că s-a dus. Dar ce mai contează? Tu ai rămas aici , ai o viaţă şi trebuie să o duci mai departe!
Puteam răspunde, ştiam asta. Însă nu mai aveam puterea să o fac. Energia şi dorinţa pe care le avusesem odată erau stinse. Nici extravaganţa mea ce mă plasa în centrul atenţiei nu mai dădea semne de existenţă. Nu mai eram inteligentă, nu mai vroiam să fiu aşa. Pur şi simplu, nu dădeam semne de ceea ce ei numeau „ viaţă †. Asta pentru că nu vroiam; căci puteam.
Bătrânul meu tată m-a analizat.
- Momo, cred că ar fi bine să stăm să discutăm despre asta. Ştii bine că ne gândim doar la ceea ce îţi poate aduce ţie beneficii.
- Draga mea, fratele ÅŸi tata au dreptate. Ia un loc , te rog.
Însă răspunsul meu clar şi răspicat nu a sosit. Iar paşii mei au refuzat să se mişte în faţă, refuzând să fie aproape de aceştia.
- De ce?
Am scos într-un final, deşi eram convinsă că nu avea niciun sens. Nu au ştiut să răspundă, aşa că am plecat. Nu are sens. Niciodată nu a avut.
Fiind abia ora prânzului am decis să mă refugiez în aceaşi clădire părăsită ca întotdeauna. Cu singurii mei prieteni. Şobolanii ce erau într-adevăr destul de drăguţi cât să stea în preajma mea... Atâta vreme cât mângâiam corzile chitarei mele... Era singurul lucru ce îl mai ştiam a face.
– Nu ! Nu... Nu o face. Te rog.
Degeaba imploram cu vocea ridicată, trântită pe suprafaţa albă şi implorând. Ceream tot ceea ce nu trebuia şi ceea ce era nevoie , dar nimic nu mi se dădea.
- Iartă-mă Momie, ştii... te-am iubit. În felul meu.. Am făcut-o. Dar nu mai pot.
Am văzut trupul său căzând peste pod într-un mod atât de voluntar că inima mea a luat-o razna. Bătăile se accentuaseră, fără a se putea opri. Cu fiecare secundă ce trecea , inima mea bătea şi mai tare . De parcă un uragan era produs înăuntrul meu şi eu nu puteam face decât să îl înteţesc. Printre lacrimile ce curgeau fără oprire pe obrajii mei roşiatici. Fulgii de nea cădeau sălbatic peste trupul meu fragil, în timp ce acest corp inutil nu se putea ridica. Forţa mă părăsise, fizic şi psihic. Am întins mâna spre cel ce tocmai sărise, dar nu mai era acolo. Nu realizasem când m-am mişcat, aflându-mă pe balustradă.
- De ce?
Am urlat cât să mă audă întregul oraş, ca Cerul să îmi simtă suferinţa pe când lacrimile amare mi se scurgeau pe faţa blândă. Ura începuse să se contureze pe expresia mea, apoi indiferenţa îşi făcea un cuib adânc; fără a putea fi înlăturată.
- De ce?
Repetam , deşi ştiam că nu mi se va răspunde. Niciodată.
Realizam în sinea mea... „ Nu a făcut-o pentru mine. Şi nici din cauza mea. Nu mă simt vinovată.†Nu o făceam, şi nici nu eram. Însă ceea ce am aflat mai târziu... M-a făcut să îmi doresc ca negaţiile să fi fost adevărate.
< - Îţi vine să crezi? Cash s-a sinucis. S-a aruncat chiar de pe podul din centrul oraşului. Locul ăla era atât de frumos. Eu şi Mark mereu ne plimbăm pe acolo; acum nu mai vezi niciun îndrăgostit.
- Da. Şi oricum, de ce a făcut-o?
- Nu ştiai? O a treia voce le-a acompaniat pe cele două necunoscute.
- Pentru că era falit, pentru că a umblat cu o tipă plină de bani ,s-a culcat cu ea ca să o stoarcă de verzişori şi într-un final : bum, a părăsit-o. Tatăl ei a aflat, l-a lăsat cu hainele de pe el şi zbang. Nu a putut rezista . Era un nimic fără lux.
Au amuţit ascultând acel ton grav, indiferent şi rece. Dând din cap au murmurat nişte scuze şi condoleanţe falsat îndurerate. Iar eu nu am mai zis nimic. Îmi era destul să ştiu că nu contasem pentru el într-atât încât să renunţe la o bogătaşă. Vrusese să fie şi cu ea şi cu mine; în special cu banii acesteia.
Nu putea trăi fără avere... >
Amintirile mi s-au revărsat vag prin gânduri. Erau încă vii... Chipul alb, părul şaten şi ochii verzi.. Îi simţeam şi îi vedeam în fiecare zi. Nu aveam o poză pentru că le rupsesem pe toate. Poate că aş fi rupt-o şi pe cea din inima mea dacă aş fi putut. Însă ceva îmi spune că nu aş fi făcut-o.
Chitara mea stătea aşezată în husă, proptită în spatele meu micuţ. M-am ridicat de pe bancă, privind fulgii de nea aşezându-se în întunericul sadic al nopţii. Luminile artificiale nu îmi încălzeau ochii cruzi.
Aş vrea să pot plânge...
Şi am mai trecut o ultimă dată pe acel pod prezicător de nenorociri. Apa nu se mai scurgea în aceasă seară; deşi cu un an în urmă trecea necruţător şi plină de gheaţă. De parcă destinul ei era să ucidă oameni. Nu fusese....
Cerul părea să nu plângă cu mine în această noapte, dar ceaţa aşezată în oraş mă acompania în drumul spre „ dulcea mea casă †. Am bătut de două ori înainte să îmi răspundă cineva. Bărbatul înalt şi nebărbierit îmi răspunsese. Îmbrăcat neglijent şi neîngrijit, mă pofti înăuntru.
- Momo dragă, unde ai fost până la această oră?
Iar eu nu mă simţeam obligată să îi răspund tatălui meu vitreg. Poate că asta urma să mă coste încă o altă violenţă verbală.
- Aşa deci? Nu te mai interesează să îţi petreci timpul cu mine...
Niciodată nu mă interesase. Mi-a prins trupul cu braţele sale jegoase şi m-a tras spre el. Buzele acestuia mi-au sărutat faţa, aruncându-mi geaca.
Nu am ţipat căci vocea îmi dispăruse. Singura dată când putusem da glas acestei întâmplări fusese când îi povestisem mamei şi fratelui meu . Aceştia nu mă crezuseră şi de atunci mă aruncasem într-un abis sfâşietor al tăcerii. Singura mea alinare fusese Cash, dar după moartea sa aflasem că nu îi păsa câtuşi de puţin că tatăl meu vitreg mă viola.... Aâtata vreme cât şi el se putea culca cu mine. Aş fi vrut să pot da viaţă acelui lichid amărui ce mi se prinsese înăuntrul ochilor. Însă nu vroia să iasă.
Am apucat chitara, aproape inconştient, şi am aruncat-o asupra capului acestuia. Nu i-am zărit expresia, ci atenţia mi-a fost revărsată asupra chitarei. Ruptă şi plină de sânge... Şi am fugit, pentru că nu mai puteam suporta.
Nu aveam ce să las în urmă, nu cunoşteam ceva ce aş fi vrut să iau cu mine. Pentru că acele corzi ce îmi alinau puţin câte puţin durerea sufletească erau rupte şi îmbibate de sângele violatorului meu. Patetic . Mi-am zis în timp ce fugeam, fără a mă uita înapoi.
Nu mă puteam sinucide. Nu puteam pleca din lumea asta pentru că nu ştiam dacă mai există ceva în Lumea de Apoi. Şi nu puteam să mă întorc căci mi-era teamă să fiu închisă . O pasăre prinsă în colivie şi al cărui glas fusese furat. Fără ciripitul de dimineaţă şi fără aripile sale ce o puteau duce oriunde...
Era mai dur decât ceea ce cunoscusem până atunci. Şi la dracu, aş fi vrut să ştiu a plânge. Măcar puţin...
Şi nu mai puteam... A fost vina lor pentru că mi-au luat ceea ce aveam?
Sau eu fusesem cea ce nu ştiuse să revină la ceea ce avusese înainte?
Întrebări fără sens mă agasau în timp ce îmi măream paşii, încercând să îmi alung greşelile din minte.
Nu mai ştiam nimic. Eram un „ nimeni†fugind de responsabilităţi... Sirena ambulanţei şi maşinile de poliţie fugeau nebuneşte în direcţia locuinţei mele, dar eu nu am privit înapoi.
Nici spre apartament ÅŸi nici spre pod.
Pentru că nu îi puteam plânge...
Cât despre acest nou one shot, îl scrisesem ca o încercare primă pentru duel, dar am zis să scriu altceva şi nu l-am şters. Aşa că m-am gândit să îl postez. Sper să vă placă : - " .
La titlu chiar nu ştiam ce să aleg.
Cicatrice
Am crezut că te cunoşteam.
M-am înşelat... Şi aş vrea să plâng. Îţi jur! Dar nu mai am lacrimi.
- Trezirea! Tre-zi-rea!
Ochii mi s-au deschis leneş , cu mişcări uşoare şi încete. La contactul cu lumina s-au închis cu o rapiditate extraordinară. Mi-am acoperit trupul cu pilota, ascunzându-mi chipul . Picioarele îmi erau îngheţate şi la fel şi degete mâinilor. Am oftat, văzând că nu puteam scăpa de persoana din cameră.
Capul mi-a fost descoperit şi lumina mi s-a revărsat pe faţă. Am privit vag ferestrele mari ale camerei şi am văzut zăpada de afară.
- E frig.
Am articulat sec ridicându-mă din pat. Pijamaua mea gri era şifonată iar bluza deschisă. Am închis nasturii plictisită şi am părăsit camera. Picioarele goale îngheţau la contactul cu gresia din unica baie a apartamentului. Am luat singura pereche de papuci aflată în încăpere şi oglinda mi-a acordat doar mie atenţie.
Părul era de aceaşi lungime cu a mâinilor, negru şi sclipitor.
Am văzut vag în oglindă imaginea mea trecută şi am renunţat, mişcându-mă leneş spre duş. Deşi dădusem drumul la apa firbinte, simţeam că ceea ce îmi alina trupul era constituit din ţurţuri de gheaţă. Am îndurat, deşi dinţii mei deja începuseră să tremure în gură.
După duşul rece de dimineaţă am fugit în camera mea, fără a da importanţă oamenilor din bucătărie. Chiar dacă era şi el acolo. Am tăcut, vrând să par mai matură decât eram. Adevărul era că durea, mai tare decât orice.
Åži chiar ÅŸi aÅŸa, nu puteam face nimic.
Mi-am găsit dulapul din micuţa încăpere şi am scos primele haine ce mi-au venit în mână. Ceasul arăta ora unsprezece, de parcă timpul era important... Am decis să îmi privesc corpul întreg, în oglinda întinsă pe una din uşile dulapului înainte să ies. Înălţimea medie, pe care o cunoşteam de mult, era afişată. Ochii negri şi fără vlagă mă ţintuiseră iar părul scurt albastru strălucea. Şi totuşi, eu îl vedeam mort. Cercelul din sprânceană mi se părea vechi şi monoton; dar mă reprezenta. Nu renunţasem nici la cel din buza superioară, era al meu. Am oftat, auzindu-mi numele strigat.
- Momo!
Nu am răspuns, cuvintele au fost dintotdeauna de prisos. Au fost? Trebuie să se fi întâmplat aşa; dar eu nu îmi mai aminteam prea multe dinaintea acelui lucru. Sau al acelor întâmplări... Nici pe mine însumi, şi nici nu doream să o fac. Era mai uşor să pretind că am fost aşa mereu.
Poate era mai simplu să dau vina pe altcineva pentru „ ce †devenisem. Însă asta durea şi mai tare.
M-am aşezat la masă , pe acelaşi scaun ca întotdeauna şi am tăcut. Era o obişnuinţă.
- Cred că ar fi timpul să renunţi la acei cercei scumpa mea. Nu sunt atât de potriviţi pentru tine şi...
Privirea mi s-a aţintit asupra mamei mele. Tocmai îmi aşeza farfuria în faţă. Se aşteptau probabil să ţip şi să fac aceleaşi crize isterice, cum o făceam în trecut. Deşi aş fi vrut să uit, le ţineam minte. Inima îmi bătea încet, vlăguită de puteri şi m-am conformat doar cu încruntarea sprâncenelor.
O tăcere îngrozitoare spulbera atmosfera. Am înţeles că asta era datorită lipsei mele de replică. Însă am refuzat să fac vreo mişcare în a schimba asta. Vroiam să sufere, odată cu mine. E şi vina voastră! Şi chiar era.
Mi-am tras scaunul printr-o mişcare uşoară , copleşită vizibilă de încercările groaznice făcute de mama pentru a mă antrena în discuţii.
- Am plecat.
Am zis pe tonul amărât şi distrus; cel pe care îl păstram de luni întregi şi de care inima mea nu se poate lepăda. Atunci braţul meu a fost prins de o mână puternică şi cunoscută. Am zărit parcă pentru prima dată în acea zi adevărata încăpere. Aragazul vechi , frigiderul imens şi de abia cumpărat, masa şi scaunele aceleaşi de ani de zile.. Fereastra ce acapara bucătăria de lumină şi fiecare mică unealtă folosită pentru gătit. Am oftat, lăsându-mi privirea spre legătura strânsă ce nu mă slăbea. A trebuit să analizez şi chipul îndurerat al fratelui meu. Ochii săi negri şi părul asemenea străluceau, într-un fel pe care niciodată nu l-am putut înţelege.
- Moms, cred că ai face bine să stai jos şi să discuţi cu noi despre asta. Am înţeles că ultimele luni au fost îngrozitoare pentru tine; dar uite ce ţi-ai făcut.
Mi-a dat drumul printr-o mişcare elegantă şi eu m-am văzut nevoită să fiu atentă.
- Părul tău e ciudat, albastru şi urât . Ce aveau firele tale naturale? Cercelul din sprânceană nu îţi stă deloc bine, nici cel din buză – pentru Dumnezeu, nu mai arăţi a fată. Şi de ce a trebuit să te tunzi băieţeşte? Nu înţeleg Moms, eşti o fată deşteaptă. Cum crezi că o să găseşti o slujbă arătând în halul ăsta? Tonul i se ridicase. Nu o să o faci! Ascultă-mă, trebuie neapărat să iei măsuri. Am înţeles că s-a dus. Dar ce mai contează? Tu ai rămas aici , ai o viaţă şi trebuie să o duci mai departe!
Puteam răspunde, ştiam asta. Însă nu mai aveam puterea să o fac. Energia şi dorinţa pe care le avusesem odată erau stinse. Nici extravaganţa mea ce mă plasa în centrul atenţiei nu mai dădea semne de existenţă. Nu mai eram inteligentă, nu mai vroiam să fiu aşa. Pur şi simplu, nu dădeam semne de ceea ce ei numeau „ viaţă †. Asta pentru că nu vroiam; căci puteam.
Bătrânul meu tată m-a analizat.
- Momo, cred că ar fi bine să stăm să discutăm despre asta. Ştii bine că ne gândim doar la ceea ce îţi poate aduce ţie beneficii.
- Draga mea, fratele ÅŸi tata au dreptate. Ia un loc , te rog.
Însă răspunsul meu clar şi răspicat nu a sosit. Iar paşii mei au refuzat să se mişte în faţă, refuzând să fie aproape de aceştia.
- De ce?
Am scos într-un final, deşi eram convinsă că nu avea niciun sens. Nu au ştiut să răspundă, aşa că am plecat. Nu are sens. Niciodată nu a avut.
Fiind abia ora prânzului am decis să mă refugiez în aceaşi clădire părăsită ca întotdeauna. Cu singurii mei prieteni. Şobolanii ce erau într-adevăr destul de drăguţi cât să stea în preajma mea... Atâta vreme cât mângâiam corzile chitarei mele... Era singurul lucru ce îl mai ştiam a face.
– Nu ! Nu... Nu o face. Te rog.
Degeaba imploram cu vocea ridicată, trântită pe suprafaţa albă şi implorând. Ceream tot ceea ce nu trebuia şi ceea ce era nevoie , dar nimic nu mi se dădea.
- Iartă-mă Momie, ştii... te-am iubit. În felul meu.. Am făcut-o. Dar nu mai pot.
Am văzut trupul său căzând peste pod într-un mod atât de voluntar că inima mea a luat-o razna. Bătăile se accentuaseră, fără a se putea opri. Cu fiecare secundă ce trecea , inima mea bătea şi mai tare . De parcă un uragan era produs înăuntrul meu şi eu nu puteam face decât să îl înteţesc. Printre lacrimile ce curgeau fără oprire pe obrajii mei roşiatici. Fulgii de nea cădeau sălbatic peste trupul meu fragil, în timp ce acest corp inutil nu se putea ridica. Forţa mă părăsise, fizic şi psihic. Am întins mâna spre cel ce tocmai sărise, dar nu mai era acolo. Nu realizasem când m-am mişcat, aflându-mă pe balustradă.
- De ce?
Am urlat cât să mă audă întregul oraş, ca Cerul să îmi simtă suferinţa pe când lacrimile amare mi se scurgeau pe faţa blândă. Ura începuse să se contureze pe expresia mea, apoi indiferenţa îşi făcea un cuib adânc; fără a putea fi înlăturată.
- De ce?
Repetam , deşi ştiam că nu mi se va răspunde. Niciodată.
Realizam în sinea mea... „ Nu a făcut-o pentru mine. Şi nici din cauza mea. Nu mă simt vinovată.†Nu o făceam, şi nici nu eram. Însă ceea ce am aflat mai târziu... M-a făcut să îmi doresc ca negaţiile să fi fost adevărate.
< - Îţi vine să crezi? Cash s-a sinucis. S-a aruncat chiar de pe podul din centrul oraşului. Locul ăla era atât de frumos. Eu şi Mark mereu ne plimbăm pe acolo; acum nu mai vezi niciun îndrăgostit.
- Da. Şi oricum, de ce a făcut-o?
- Nu ştiai? O a treia voce le-a acompaniat pe cele două necunoscute.
- Pentru că era falit, pentru că a umblat cu o tipă plină de bani ,s-a culcat cu ea ca să o stoarcă de verzişori şi într-un final : bum, a părăsit-o. Tatăl ei a aflat, l-a lăsat cu hainele de pe el şi zbang. Nu a putut rezista . Era un nimic fără lux.
Au amuţit ascultând acel ton grav, indiferent şi rece. Dând din cap au murmurat nişte scuze şi condoleanţe falsat îndurerate. Iar eu nu am mai zis nimic. Îmi era destul să ştiu că nu contasem pentru el într-atât încât să renunţe la o bogătaşă. Vrusese să fie şi cu ea şi cu mine; în special cu banii acesteia.
Nu putea trăi fără avere... >
Amintirile mi s-au revărsat vag prin gânduri. Erau încă vii... Chipul alb, părul şaten şi ochii verzi.. Îi simţeam şi îi vedeam în fiecare zi. Nu aveam o poză pentru că le rupsesem pe toate. Poate că aş fi rupt-o şi pe cea din inima mea dacă aş fi putut. Însă ceva îmi spune că nu aş fi făcut-o.
Chitara mea stătea aşezată în husă, proptită în spatele meu micuţ. M-am ridicat de pe bancă, privind fulgii de nea aşezându-se în întunericul sadic al nopţii. Luminile artificiale nu îmi încălzeau ochii cruzi.
Aş vrea să pot plânge...
Şi am mai trecut o ultimă dată pe acel pod prezicător de nenorociri. Apa nu se mai scurgea în aceasă seară; deşi cu un an în urmă trecea necruţător şi plină de gheaţă. De parcă destinul ei era să ucidă oameni. Nu fusese....
Cerul părea să nu plângă cu mine în această noapte, dar ceaţa aşezată în oraş mă acompania în drumul spre „ dulcea mea casă †. Am bătut de două ori înainte să îmi răspundă cineva. Bărbatul înalt şi nebărbierit îmi răspunsese. Îmbrăcat neglijent şi neîngrijit, mă pofti înăuntru.
- Momo dragă, unde ai fost până la această oră?
Iar eu nu mă simţeam obligată să îi răspund tatălui meu vitreg. Poate că asta urma să mă coste încă o altă violenţă verbală.
- Aşa deci? Nu te mai interesează să îţi petreci timpul cu mine...
Niciodată nu mă interesase. Mi-a prins trupul cu braţele sale jegoase şi m-a tras spre el. Buzele acestuia mi-au sărutat faţa, aruncându-mi geaca.
Nu am ţipat căci vocea îmi dispăruse. Singura dată când putusem da glas acestei întâmplări fusese când îi povestisem mamei şi fratelui meu . Aceştia nu mă crezuseră şi de atunci mă aruncasem într-un abis sfâşietor al tăcerii. Singura mea alinare fusese Cash, dar după moartea sa aflasem că nu îi păsa câtuşi de puţin că tatăl meu vitreg mă viola.... Aâtata vreme cât şi el se putea culca cu mine. Aş fi vrut să pot da viaţă acelui lichid amărui ce mi se prinsese înăuntrul ochilor. Însă nu vroia să iasă.
Am apucat chitara, aproape inconştient, şi am aruncat-o asupra capului acestuia. Nu i-am zărit expresia, ci atenţia mi-a fost revărsată asupra chitarei. Ruptă şi plină de sânge... Şi am fugit, pentru că nu mai puteam suporta.
Nu aveam ce să las în urmă, nu cunoşteam ceva ce aş fi vrut să iau cu mine. Pentru că acele corzi ce îmi alinau puţin câte puţin durerea sufletească erau rupte şi îmbibate de sângele violatorului meu. Patetic . Mi-am zis în timp ce fugeam, fără a mă uita înapoi.
Nu mă puteam sinucide. Nu puteam pleca din lumea asta pentru că nu ştiam dacă mai există ceva în Lumea de Apoi. Şi nu puteam să mă întorc căci mi-era teamă să fiu închisă . O pasăre prinsă în colivie şi al cărui glas fusese furat. Fără ciripitul de dimineaţă şi fără aripile sale ce o puteau duce oriunde...
Era mai dur decât ceea ce cunoscusem până atunci. Şi la dracu, aş fi vrut să ştiu a plânge. Măcar puţin...
Şi nu mai puteam... A fost vina lor pentru că mi-au luat ceea ce aveam?
Sau eu fusesem cea ce nu ştiuse să revină la ceea ce avusese înainte?
Întrebări fără sens mă agasau în timp ce îmi măream paşii, încercând să îmi alung greşelile din minte.
Nu mai ştiam nimic. Eram un „ nimeni†fugind de responsabilităţi... Sirena ambulanţei şi maşinile de poliţie fugeau nebuneşte în direcţia locuinţei mele, dar eu nu am privit înapoi.
Nici spre apartament ÅŸi nici spre pod.
Pentru că nu îi puteam plânge...