12-12-2009, 01:35 AM
Byby xD Merci mult pentru comentariu ÅŸi apreciere. Åži ce mai apreciere ! <3 Thanks again.
Am mai scris un one shot, de abia scris so a fost făcut... într-un timp scurtuleţ , nu ştiu ce a ieşit.
Lectură plăcută, anyway.
Viaţa a fost mereu ceva care nu a contat pentru mine. Şi totuşi, când îmi amintesc… Pot jura că am crezut, fie şi numai pentru o secundă, că viaţa e cel mai important lucru. Atunci când ea era viaţa mea.
- Bowl! Bowl!
- Ä‚h?
- Iar visezi cu ochii deschişi? Haide, trebuie să o duci pe Emerie la aeroport.
- Imediat, imediat.
Am ieşit din birou după ce mi-am aranjat ochelarii la ochi. Sacoul mi se părea la fel de greu ca întotdeauna şi am încercat să zâmbesc văzând-o pe fetiţa dragă de lângă mine.
- Hai tatiii…
A ţipat înainte să ajung lângă ea şi am sărutat-o pe frunte. M-a îmbrăţişat şi eu i-am răspuns gestului în cel mai călduros mod posibil. Am urcat în maşină, văzându-l pe Andrew făcându-mi cu mâna. Rareori era atât de bine dispus cât să facă asta. Anabelle mi-a trimis un pupic prin aer iar eu l-am prins.
- Pa mamă, pa Andy.
Şi ei au răspuns salutului mult prea obişnuit. Mişcarea produsă de mâna mea pe volan era monotonă şi stresantă, char şi apăsatul pe frână mă deranja. Am oftat, realizând că de fapt oboseala era cea care mă împingea să gândesc aşa.
- Emerie, să vi curând acasă.
Fata brunetă se uită brusc la mine. Ochii săi verzi străluceau şi buzele sale s-au arcuit într-un zâmbet jucăuş.
- Ok, ok.
Mi-am dat ochii peste cap, pornind la o benzinărie. După ce am făcut plinul, am decis să continui drumul spre aeroport.
- Am găsit pe cineva în Germania, de care îmi place mult.
Brusc, am simţit nevoia să dorm. Nu, să adorm pentru totdeauna. De parcă acela fusese tot scopul meu de până atunci şi acum mă puteam odihni liniştit.
- Trebuie să îl cunoaştem şi noi.
Am zis într-un final.
- Şi sper că te tratează bine. Că te iubeşte şi te respectă.
Am adăugat când am realizat că de fapt nu mai locuia singură.
- Normal papa, doar nu crezi că aş fi putut cu altcineva?! Mama nu ştie.
Am oftat la auzul cuvântului „ mamă â€. După atâţia ani, parcă tot durea . Parcă ceva se infiltra în sufletul meu ÅŸi mă sfâşia pe dinăuntru. ÃŽmi rupea fiecare bucăţică, mă tăia de parcă aÅŸ fi făcut o operaÅ£ie pe viu ÅŸi sângele parcă curgea. Din mine, fără oprire. Åži nimeni nu mă întreba : EÅŸti bine? Iar eu nu puteam răspunde : Nu. Nu sunt.
Şi-a ferit ochii de pe faţa mea când am coborât din maşină. Gest pe care nu reuşeam niciodată să îl înţeleg. Vroiam să mă înfrunte, să ştiu de ce, cum , când şi pentru ce. Oftez încă odată, realizând că sosise momentul plecării. Am scos din buzunar carnetul de cecuri şi un card, pe care i le-am înmânat. Cu greu le-a acceptat.
- Emerie, eşti fata mea şi trebuie să ai tot ce îţi trebuie.
- Åži totuÅŸi..
- Mer !
A pus cele două mici lucruri în geanta sa şi a sărit iar la gâtul meu pentru a mă îmbrăţişa.
- Ştii, papa, o să merg să aprind o lumânare la mormântul mamei săptămâna asta. Şi o să îi duc şi nişte flori. Şi o să merg şi cu Gregory. O să îi spun încă odată cât o iubesc. Şi totuşi, ea nu mai e. Şi Andy o simte câteodată, are şi el o mamă. Dar a lui e vie. Nu uita asta.
Mă întrebam când crescuse atât? Bucăţica ruptă din iubita mea, Emerie. Purtându-i numele, moştenindu-i înfăţişarea şi obiceiurile, maturitatea. Totul. Gândeam uneori că nu se poate să trăiască amândouă pe acelaşi Pământ. Şi nu ştiu dacă aş fi suferit mai mult dacă cea tânără, care se afla vie în faţa mea, ar fi murit în locul celei din care se născuse. Vroaim în adâncul meu să ştiu răspunsul, dar mă temeam. Mă temeam de ceea ce fusesem în trecut, amintindu-mi că fusese şi vina mea. Într-un anumit mod. Şi poate că oricum nu aveam ce să fac. Sau poate că putusem rezolva totul. Sau poate că ar fi trebuit să mor şi eu. Dar atunci. Mer ar fi trebuit să se descurce singură, şi nu ar fi putut.
- Te iubesc îngeraş.
Cred că îmi dăduseră lacrimile, dar le-am abţinut de dragul fetei mele. M-a îmbrăţişat iar eu am simţit durerea amândurora.
- Salut-o pe mama ta ÅŸi du-i un buchet mare de orhidee.
Am schiţat un zâmbet extenuat.
- Da.
M-am întors pentru a pleca, dar m-a oprit.
- Papa, aminteşte-ţi că Andrew are nevoie de tine. Se bazează că vei fi acolo când se va însura. Să nu mai vorbesc că vrea să fi acolo când împlineşte peste câteva luni 18 ani. Ok?
Ştiam ce vroia să spună, şi dacă nu îmi cerea ea asta, probabil că nu mai existam de mult. Trebuia să îmi amintesc – nu era singurul meu copil. Uitasem asta de-alungul întregii mele vieţi, asta maturizând-o. Nu fusese corect pentru ea, deşi lui Andy nu îi lipsise niciodată nimic. Nici măcar dragostea. Lui Anabelle? Greşisem mult faţă de ea. Şi tot mă iubea. Nu meritam şi totuşi acceptam.
- Ai grijă de tine şi adu-l în vizită pe Gregory.
Am sărutat-o pe frunte şi am urcat în maşină doar când am văzut avionul ridicându-se spre cer.
Drumul până acasă fusese lung, timp în care amintirile mi-au năvălit mintea. Germania. Ţara în care nu mai fusesem de multă vreme. Trebuie să îi vizitez mormântul. Poate doar pentru un adio definitiv sau poate nu. Nu ştiam, însă simţeam nevoia să trec pe acolo. Ea, cea care fusese multă vreme singurul meu scop pentru a trăi. Mă cufundam iar în tristeţe, simţind ce monstru eram. Aveam o familie din care acea Emerie din trecut nu exista. Doar fiica noastră . Trebuia să îmi amintesc, Ana nu merita asta. Andy era fiul nostru.
Am oftat, coborând obosit din maşină. Andrew era pe hol, aşteptându-mă. Am forţat cel mai vesel zâmbet posibil şi am bătut palma cu el.
- Facem un ÅŸah?
M-a întrebat după scurtă vreme.
- Mai bine tenis? Am zis încercând să îi fac pe plac. Am văzut zâmbetul său fericit şi pentru o vreme îndelungată am simţit că era o parte din mine. În fond, părul negru nu îl moştenise de la Ana care era blondă . Iar ochii albaştrii erau tot de la mine. Deşi, părul meu cărunţise. Mi-am aşezat mai bine ochelarii şi am mers în curtea din spate.
Jocul mă liniştea, era singurul sport care nu îmi amintea de Emerie, şi asta mă făcea oarecum fericit. Pentru că aveam ceva să împart şi cu ceilalţi.
Amintindu-mi în fiecare zi de viaţa mea, nu îmi era uşor. Pentru că o pierdusem. În subconştient ştiam că nu e corect. Faţă de cei din jur, faţă de mine şi faţă de ea . Mă pierdusem într-o lume ciudată, nici cea a visului nici cea reală. Un mort – viu, sau un viu – mort. Nu ştiam din ce categorie făceam parte, concret. Şi parcă nu îmi mai păsa, căci eram obosit. Amintindu-mi brusc de fiul meu, am ştiut. Ea nu m-ar fi iertat niciodată. Să abandonez un copil. Să abandonez o femeie. Să ne abandonez fiica. Şi parcă mi-am recăpătat brusc forţele. Pentru a câta oară se întâmpla asta? Mâine urma să mă simt iar extenuat şi iar îmi voi aminti că am de ce să trăiesc. Aşa fusesem de mulţi ani.
- Tată, hai la masă.
Am ieşit din birou, aşezându-mă să mănânc. Anabelle mă privea călduros şi am reuşit să fac şi eu acelaşi lucru. Am spus o rugăciune de mulţumire pentru masă, iar Andy m-a privit frumos pentru prima oară în acea săptămână. Mi-am permis să îi ciufulesc părul şi să îi zâmbesc sincer.
Încă aveam pentru ce să trăiesc.
Şi totuşi, oare cum ar fi fost viaţa mea dacă Emerie ar fi trăit? Dacă ea nu ar fi murit la naşterea celei de-a doua Emerie? Şi dacă eu… Aş fi fost acolo când a venit momentul să nască….
Regretele erau inutile, dar existau.
Am mai scris un one shot, de abia scris so a fost făcut... într-un timp scurtuleţ , nu ştiu ce a ieşit.
Lectură plăcută, anyway.
Şi atunci? Aminteşte-ţi să trăieşti…
Viaţa a fost mereu ceva care nu a contat pentru mine. Şi totuşi, când îmi amintesc… Pot jura că am crezut, fie şi numai pentru o secundă, că viaţa e cel mai important lucru. Atunci când ea era viaţa mea.
- Bowl! Bowl!
- Ä‚h?
- Iar visezi cu ochii deschişi? Haide, trebuie să o duci pe Emerie la aeroport.
- Imediat, imediat.
Am ieşit din birou după ce mi-am aranjat ochelarii la ochi. Sacoul mi se părea la fel de greu ca întotdeauna şi am încercat să zâmbesc văzând-o pe fetiţa dragă de lângă mine.
- Hai tatiii…
A ţipat înainte să ajung lângă ea şi am sărutat-o pe frunte. M-a îmbrăţişat şi eu i-am răspuns gestului în cel mai călduros mod posibil. Am urcat în maşină, văzându-l pe Andrew făcându-mi cu mâna. Rareori era atât de bine dispus cât să facă asta. Anabelle mi-a trimis un pupic prin aer iar eu l-am prins.
- Pa mamă, pa Andy.
Şi ei au răspuns salutului mult prea obişnuit. Mişcarea produsă de mâna mea pe volan era monotonă şi stresantă, char şi apăsatul pe frână mă deranja. Am oftat, realizând că de fapt oboseala era cea care mă împingea să gândesc aşa.
- Emerie, să vi curând acasă.
Fata brunetă se uită brusc la mine. Ochii săi verzi străluceau şi buzele sale s-au arcuit într-un zâmbet jucăuş.
- Ok, ok.
Mi-am dat ochii peste cap, pornind la o benzinărie. După ce am făcut plinul, am decis să continui drumul spre aeroport.
- Am găsit pe cineva în Germania, de care îmi place mult.
Brusc, am simţit nevoia să dorm. Nu, să adorm pentru totdeauna. De parcă acela fusese tot scopul meu de până atunci şi acum mă puteam odihni liniştit.
- Trebuie să îl cunoaştem şi noi.
Am zis într-un final.
- Şi sper că te tratează bine. Că te iubeşte şi te respectă.
Am adăugat când am realizat că de fapt nu mai locuia singură.
- Normal papa, doar nu crezi că aş fi putut cu altcineva?! Mama nu ştie.
Am oftat la auzul cuvântului „ mamă â€. După atâţia ani, parcă tot durea . Parcă ceva se infiltra în sufletul meu ÅŸi mă sfâşia pe dinăuntru. ÃŽmi rupea fiecare bucăţică, mă tăia de parcă aÅŸ fi făcut o operaÅ£ie pe viu ÅŸi sângele parcă curgea. Din mine, fără oprire. Åži nimeni nu mă întreba : EÅŸti bine? Iar eu nu puteam răspunde : Nu. Nu sunt.
Şi-a ferit ochii de pe faţa mea când am coborât din maşină. Gest pe care nu reuşeam niciodată să îl înţeleg. Vroiam să mă înfrunte, să ştiu de ce, cum , când şi pentru ce. Oftez încă odată, realizând că sosise momentul plecării. Am scos din buzunar carnetul de cecuri şi un card, pe care i le-am înmânat. Cu greu le-a acceptat.
- Emerie, eşti fata mea şi trebuie să ai tot ce îţi trebuie.
- Åži totuÅŸi..
- Mer !
A pus cele două mici lucruri în geanta sa şi a sărit iar la gâtul meu pentru a mă îmbrăţişa.
- Ştii, papa, o să merg să aprind o lumânare la mormântul mamei săptămâna asta. Şi o să îi duc şi nişte flori. Şi o să merg şi cu Gregory. O să îi spun încă odată cât o iubesc. Şi totuşi, ea nu mai e. Şi Andy o simte câteodată, are şi el o mamă. Dar a lui e vie. Nu uita asta.
Mă întrebam când crescuse atât? Bucăţica ruptă din iubita mea, Emerie. Purtându-i numele, moştenindu-i înfăţişarea şi obiceiurile, maturitatea. Totul. Gândeam uneori că nu se poate să trăiască amândouă pe acelaşi Pământ. Şi nu ştiu dacă aş fi suferit mai mult dacă cea tânără, care se afla vie în faţa mea, ar fi murit în locul celei din care se născuse. Vroaim în adâncul meu să ştiu răspunsul, dar mă temeam. Mă temeam de ceea ce fusesem în trecut, amintindu-mi că fusese şi vina mea. Într-un anumit mod. Şi poate că oricum nu aveam ce să fac. Sau poate că putusem rezolva totul. Sau poate că ar fi trebuit să mor şi eu. Dar atunci. Mer ar fi trebuit să se descurce singură, şi nu ar fi putut.
- Te iubesc îngeraş.
Cred că îmi dăduseră lacrimile, dar le-am abţinut de dragul fetei mele. M-a îmbrăţişat iar eu am simţit durerea amândurora.
- Salut-o pe mama ta ÅŸi du-i un buchet mare de orhidee.
Am schiţat un zâmbet extenuat.
- Da.
M-am întors pentru a pleca, dar m-a oprit.
- Papa, aminteşte-ţi că Andrew are nevoie de tine. Se bazează că vei fi acolo când se va însura. Să nu mai vorbesc că vrea să fi acolo când împlineşte peste câteva luni 18 ani. Ok?
Ştiam ce vroia să spună, şi dacă nu îmi cerea ea asta, probabil că nu mai existam de mult. Trebuia să îmi amintesc – nu era singurul meu copil. Uitasem asta de-alungul întregii mele vieţi, asta maturizând-o. Nu fusese corect pentru ea, deşi lui Andy nu îi lipsise niciodată nimic. Nici măcar dragostea. Lui Anabelle? Greşisem mult faţă de ea. Şi tot mă iubea. Nu meritam şi totuşi acceptam.
- Ai grijă de tine şi adu-l în vizită pe Gregory.
Am sărutat-o pe frunte şi am urcat în maşină doar când am văzut avionul ridicându-se spre cer.
Drumul până acasă fusese lung, timp în care amintirile mi-au năvălit mintea. Germania. Ţara în care nu mai fusesem de multă vreme. Trebuie să îi vizitez mormântul. Poate doar pentru un adio definitiv sau poate nu. Nu ştiam, însă simţeam nevoia să trec pe acolo. Ea, cea care fusese multă vreme singurul meu scop pentru a trăi. Mă cufundam iar în tristeţe, simţind ce monstru eram. Aveam o familie din care acea Emerie din trecut nu exista. Doar fiica noastră . Trebuia să îmi amintesc, Ana nu merita asta. Andy era fiul nostru.
Am oftat, coborând obosit din maşină. Andrew era pe hol, aşteptându-mă. Am forţat cel mai vesel zâmbet posibil şi am bătut palma cu el.
- Facem un ÅŸah?
M-a întrebat după scurtă vreme.
- Mai bine tenis? Am zis încercând să îi fac pe plac. Am văzut zâmbetul său fericit şi pentru o vreme îndelungată am simţit că era o parte din mine. În fond, părul negru nu îl moştenise de la Ana care era blondă . Iar ochii albaştrii erau tot de la mine. Deşi, părul meu cărunţise. Mi-am aşezat mai bine ochelarii şi am mers în curtea din spate.
Jocul mă liniştea, era singurul sport care nu îmi amintea de Emerie, şi asta mă făcea oarecum fericit. Pentru că aveam ceva să împart şi cu ceilalţi.
Amintindu-mi în fiecare zi de viaţa mea, nu îmi era uşor. Pentru că o pierdusem. În subconştient ştiam că nu e corect. Faţă de cei din jur, faţă de mine şi faţă de ea . Mă pierdusem într-o lume ciudată, nici cea a visului nici cea reală. Un mort – viu, sau un viu – mort. Nu ştiam din ce categorie făceam parte, concret. Şi parcă nu îmi mai păsa, căci eram obosit. Amintindu-mi brusc de fiul meu, am ştiut. Ea nu m-ar fi iertat niciodată. Să abandonez un copil. Să abandonez o femeie. Să ne abandonez fiica. Şi parcă mi-am recăpătat brusc forţele. Pentru a câta oară se întâmpla asta? Mâine urma să mă simt iar extenuat şi iar îmi voi aminti că am de ce să trăiesc. Aşa fusesem de mulţi ani.
- Tată, hai la masă.
Am ieşit din birou, aşezându-mă să mănânc. Anabelle mă privea călduros şi am reuşit să fac şi eu acelaşi lucru. Am spus o rugăciune de mulţumire pentru masă, iar Andy m-a privit frumos pentru prima oară în acea săptămână. Mi-am permis să îi ciufulesc părul şi să îi zâmbesc sincer.
Încă aveam pentru ce să trăiesc.
Şi totuşi, oare cum ar fi fost viaţa mea dacă Emerie ar fi trăit? Dacă ea nu ar fi murit la naşterea celei de-a doua Emerie? Şi dacă eu… Aş fi fost acolo când a venit momentul să nască….
Regretele erau inutile, dar existau.