21-11-2009, 12:33 PM
@ Berry -- merci mult că iar ai trecut pe aici cu o părere / comentariu. Apreciez şi mă bucur că ţi-a plăcut şi acel one shot. Aceea a fost ideea, de a contura un alt personaj şi de a vedea mai multe laturi. AM vrut să conturez o altă personalitate şi alte gânduri. . Scuze de greşeli.
Am mai scris un one shot dar acesta este la persoana a III a , nu mă pricep prea tare la relatarea la persoana a III a [ cel puţin aşa cred ] dar totuşi am scris şi sper să citiţi şi poate lăsaţi o părere , or something. D:
One-shot-ul acesta este inspirat dintr-o carte pe care o citesc momentan [ doar ideea, nu acţiunea şi personajele şi toate celelalte lucruri, doar ideea . ]
[center]Un zâmbet furat... [/center]
- Nu vreau! Nu! Dă-mi drumul! Nu!
Degeaba ţipa fetiţa blondină. . . Degeaba urla pentru a fi eliberată, degeaba se zbătea pentru ca hainele ei să nu fie rupte. Căci nu avea sens, nimic nu funcţiona. Mâinile mari ale bărbatului continuau să o pipăie, rupându-i fiecare articol vestimentar aflat pe trup.
Plângea, şi lacrimile acestea puteau fi auzite doar în acea încăpere, de parcă „ afară †nu mai exista. Ţipetele dureroase ale copilei nu erau auzite de nimeni... Doar de bruta masculină ce se aruncase acum peste ea, sărutând-o cu forţa.
Acele lacrimi pure ce curgeau pe obrajii săi roşiatici nu îl înduioşau, ci păreau a-i da satisfacţie. O satisfacţie nebună demnă de un psihopat.
- Dă-mi drumul!
Articulă iar hotărât, pe un ton autoritar şi speriat. Nu îşi mai putea mişca nici braţele şi nici picioarele. Putea doar să vorbească, sperând că vorbele sale în semn de refuz îl vor face să se răzgândească, să îi dea drumul. Să nu continue acel masacru fizic, nepotrivit pentru acea vârstă fragedă. Şi ea era conştientă de acest lucru. El de ce nu?
- Dă-mi drumul....
Repetă cu prea multă tonalitate în voce, înecată în lacrimile amare ce continau să i se verse pe chipul roşiatic acum.. Sângele îi fierbea, faţa sa fiind roşie de furie, de teamă.
- Taci!
Ţipă şi acesta pe un ton dezgustător, aruncându-i o palmă peste obrazul stâng. Era atât de fin şi de fragil, că atunci când acea mână s-a izbit de pielea subţire , fata îngheţă. Era cu mult prea dureros, şi acel obraz era deja roşu. Acum urma să se învineţească. Durea, prea tare . Şi nu făcuse nimic. Ştia şi ea prea bine că nu făcuse.
- Te rog... dă-mi drumul.
Trecu curând la tonul implorator, ce îi cerea... Cerea cu atât de multă teamă să fie lăsată în pace. Eliberată. Dar nu fu ascultată, şi curând se afla goală.. Hainele ei erau aruncate prin cameră şi aceasta nu vroia să le caute. Erau sfâşiate pe undeva, imposibil de purtat a doua oară... Acel costum albastru dintr-o fustiţă scurtă şi tricoul cu model frumos imprimat pe piept. Haine pe care chiar mama ei i le cumpărase cu o zi în urmă. Noi şi frumoase. Acum rupte şi aruncate în acea cameră pe jumătate întunecoasă. Lacrimile ei încă străluceau şi nu conteneau să se oprească, pentru că ceea ce simţea ea nu putea fi exprimat în niciun mod.
Aspectul neîngrijit al bărbatului putea fi văzut acum de aproape în ochii fetiţei. Barba aceea neagră şi probabil murdară îi gâdila faţa într-un mod neplăcut. Ochii negri spălăciţi o înfiorau, aruncându-i priviri perverse. Acel păr lung şi nespălat la prima vedere, dar care avea doar o tonă de gel aruncată în el pentru a părea atât de „ lins †o dezgusta pe micuţa Eniete. O făceau să se întrebe „ de ce? †, „ de ce ea? †şi răspunsurile nu veneau.
Curând, acel bărbat se afla şi el gol peste această fetiţă de zece ani. Ea tot ţipa şi încerca să se zbată, vizibil vlăguită de puteri. Vocea ei nu se mai auzea la fel de clar, urletele nu mai puteau fi scoase atât de autoritar căci şi fiinţa ei părea să dispară. Furie... Înfricoşare. Vroia să se termine, şi încă nu se întâmplase lucrul cel mai dureros.
Mâinile acelea mari se plimbau prin părţile intime ale fetei, făcând-o pe aceasta să tremure dezgustată, neînţelegând la anii ei puţini ce se întâmplă. Nu ştia ce făcuse să merite asta.
- Te rog.. Nu ţi-am făcut nimic... Opreşte-te... Te rog..
Încerca iar să implore bestia, dar acel monstru infam nu asculta. Îi astupase gura, făcându-i ochii să se lărgească, să se facă mari şi să privească la ceea ce se întâmpla. Ar fi vrut şi acum să îşi verse nervii şi să îi scoată afară prin tonalităţi ridicate. Mâna acea ce îi astupa gura nu îi dădea voie să o facă. Şi durea, simţind cum ceva o pătrunde. Într-un mod atât de scârbos şi atât de chinuitor. Calvarul nu se termina, ci continua într-un mod plin de tortură. Căci era acum muşcată, gâtul său nemaiputând suporta. Trupul nu şi –l mai simţea... Vocea nu vroia să şi-o mai audă. Curând simţea o scârbă groaznică pentru cel ce o atingea şi pentru aceasta, pentru că nu înţelegea nici acum ce se întâmpla. Vroia în braţele mamei sale şi ale tatălui său; departe de acest psihopat.
A închis ochii şi s-a lăsat purtată în lumea neştiinţei , a viselor.. Acolo unde nu o mai putea atinge nimic...
Când ochii săi s-au deschis iar, a simţit cum toate părţile trupului se sfâşiau. Ce era tragic, este că nu o făceau în exterior ci în interior. Mâncând-o pe dinăuntru; un biet suflet nenorocit ce se înţelegea doar pe sine. Era aruncată într-un pat de spital, privind tavanul larg . . . Nu îi conferea nimic, nu simţea nimic privindu-l chiar dacă pentru ochii ei micuţi şi albaştrii trebuia să fie infinit. Nu vroia să îşi mai atingă părul blond, parcă resimţind atingerea acelui monstru. Atunci realiză, era singură. Într-un spital, fără acela ce îi făcea rău. Răsuflă, într-un fel uşurată. Dar nu putu să stea calmă şi fără grijă, pentru că iar simţea acea panică ce îi străfulgera oasele. Tortura la care fusese supusă era vie în mintea ei de copil, creierul ei funcţiona doar pe baza instinectelor. Pe teamă.
Fusese doar o zi obişnuită când îşi aştepta mama să vină să o ia de la şcoală; cum era joi şi era ziua în care stătea la mama ei. . . Dar ea nu mai venea, trecuseră zece minute de tot aşteptat. Aşa că ea doar s-a aşezat pe o bancă şi a aşteptat-o în acelaşi loc ca întotdeauna când , peste alte câteva minute apăruse acel bărbat. Încă din prima clipă îi exprimase neîncredere. O răpise, o luase fără voia ei... Şi o transformase într-un nimic, căci ea nu putea înţelege termenul de „ violator , pedofil†şi că ea fusese supusă acelui tratament de un om în vârstă de 40 de ani.
A ridicat capul pentru a-şi vedea tatăl intrând în cameră. Era trist, acei ochi de abia putând să privească chipul angelic al copilei . Şi acela părea distrus. O îmbrăţişă, ţiând-o strâns de parcă nu o mai văzuse de ani de zile.
-Eniete... Eniete.. Fetiţa mea.
Ce putea spune acel părinte al cărei fetiţe fusese violată şi bătută? O copilă a căror părinţi erau divorţaţi de trei ani, şi la care doar cei 10 ani ai săi cerea doar să fie iubită... Să trăiască o copilărie pe care şi-o va aminti cu drag la 20 de ani. Dar nu mai putea, pentru că îi fusese furat acel privilegiu... Cu totul, pentru că nu va mai şti niciodată ce înseamnă să zâmbeşti ca un copil, prin ceea ce trecuse ea... Înţelesese că lumea este crudă şi nu mai putea avea încredere în nimeni. Îi provocau suferinţă şi mângâierile tatălui său şi acum se ferea, nevrând să fie atinsă. Vroia să plângă, şi o şi făcea... Dar nici lacrimile nu şi le mai simţea, doar privind în vid.
- Mama? A întrebat cu o jumătate de gură, neacuzând doar curioasă fiind : „ de ce nu venise? De ce nu a apărut? De ce? †încerca să spună prin acel singur cuvânt. Dar uitătura tatălui său o făcu poate să regrete.
- A avut un accident înainte de a ajunge la tine... Şi... Ea nu mai e cu noi, e în Rai... Îmi pare rău...
Chipurile ambilor erau acoperite de mâhnire. Părintele cerea afecţiune şi dorea să o dea înapoi, să îşi ţină aproape singura copilă dar aceasta.. Nu mai suporta ca alte degete să o atingă, amintindu-şi de clipele devastatoare trăite.
A continuat să plângă, fără a se mai opri. Un singur lucru ştiau amândoi, că ceea ce a fost înainte nu mai putea fi regăsit acum... Viaţa lor se schimbase pentru totdeauna, iar pe faţa lui Eniete se putea citi doar ură, ranchiună şi amărăciune. Sufletul îi era asuprit şi gândurile îi erau pline de nedreptate.
Nu putea ierta faptul că îi fusese furat zâmbetul...
Am mai scris un one shot dar acesta este la persoana a III a , nu mă pricep prea tare la relatarea la persoana a III a [ cel puţin aşa cred ] dar totuşi am scris şi sper să citiţi şi poate lăsaţi o părere , or something. D:
One-shot-ul acesta este inspirat dintr-o carte pe care o citesc momentan [ doar ideea, nu acţiunea şi personajele şi toate celelalte lucruri, doar ideea . ]
[center]Un zâmbet furat... [/center]
- Nu vreau! Nu! Dă-mi drumul! Nu!
Degeaba ţipa fetiţa blondină. . . Degeaba urla pentru a fi eliberată, degeaba se zbătea pentru ca hainele ei să nu fie rupte. Căci nu avea sens, nimic nu funcţiona. Mâinile mari ale bărbatului continuau să o pipăie, rupându-i fiecare articol vestimentar aflat pe trup.
Plângea, şi lacrimile acestea puteau fi auzite doar în acea încăpere, de parcă „ afară †nu mai exista. Ţipetele dureroase ale copilei nu erau auzite de nimeni... Doar de bruta masculină ce se aruncase acum peste ea, sărutând-o cu forţa.
Acele lacrimi pure ce curgeau pe obrajii săi roşiatici nu îl înduioşau, ci păreau a-i da satisfacţie. O satisfacţie nebună demnă de un psihopat.
- Dă-mi drumul!
Articulă iar hotărât, pe un ton autoritar şi speriat. Nu îşi mai putea mişca nici braţele şi nici picioarele. Putea doar să vorbească, sperând că vorbele sale în semn de refuz îl vor face să se răzgândească, să îi dea drumul. Să nu continue acel masacru fizic, nepotrivit pentru acea vârstă fragedă. Şi ea era conştientă de acest lucru. El de ce nu?
- Dă-mi drumul....
Repetă cu prea multă tonalitate în voce, înecată în lacrimile amare ce continau să i se verse pe chipul roşiatic acum.. Sângele îi fierbea, faţa sa fiind roşie de furie, de teamă.
- Taci!
Ţipă şi acesta pe un ton dezgustător, aruncându-i o palmă peste obrazul stâng. Era atât de fin şi de fragil, că atunci când acea mână s-a izbit de pielea subţire , fata îngheţă. Era cu mult prea dureros, şi acel obraz era deja roşu. Acum urma să se învineţească. Durea, prea tare . Şi nu făcuse nimic. Ştia şi ea prea bine că nu făcuse.
- Te rog... dă-mi drumul.
Trecu curând la tonul implorator, ce îi cerea... Cerea cu atât de multă teamă să fie lăsată în pace. Eliberată. Dar nu fu ascultată, şi curând se afla goală.. Hainele ei erau aruncate prin cameră şi aceasta nu vroia să le caute. Erau sfâşiate pe undeva, imposibil de purtat a doua oară... Acel costum albastru dintr-o fustiţă scurtă şi tricoul cu model frumos imprimat pe piept. Haine pe care chiar mama ei i le cumpărase cu o zi în urmă. Noi şi frumoase. Acum rupte şi aruncate în acea cameră pe jumătate întunecoasă. Lacrimile ei încă străluceau şi nu conteneau să se oprească, pentru că ceea ce simţea ea nu putea fi exprimat în niciun mod.
Aspectul neîngrijit al bărbatului putea fi văzut acum de aproape în ochii fetiţei. Barba aceea neagră şi probabil murdară îi gâdila faţa într-un mod neplăcut. Ochii negri spălăciţi o înfiorau, aruncându-i priviri perverse. Acel păr lung şi nespălat la prima vedere, dar care avea doar o tonă de gel aruncată în el pentru a părea atât de „ lins †o dezgusta pe micuţa Eniete. O făceau să se întrebe „ de ce? †, „ de ce ea? †şi răspunsurile nu veneau.
Curând, acel bărbat se afla şi el gol peste această fetiţă de zece ani. Ea tot ţipa şi încerca să se zbată, vizibil vlăguită de puteri. Vocea ei nu se mai auzea la fel de clar, urletele nu mai puteau fi scoase atât de autoritar căci şi fiinţa ei părea să dispară. Furie... Înfricoşare. Vroia să se termine, şi încă nu se întâmplase lucrul cel mai dureros.
Mâinile acelea mari se plimbau prin părţile intime ale fetei, făcând-o pe aceasta să tremure dezgustată, neînţelegând la anii ei puţini ce se întâmplă. Nu ştia ce făcuse să merite asta.
- Te rog.. Nu ţi-am făcut nimic... Opreşte-te... Te rog..
Încerca iar să implore bestia, dar acel monstru infam nu asculta. Îi astupase gura, făcându-i ochii să se lărgească, să se facă mari şi să privească la ceea ce se întâmpla. Ar fi vrut şi acum să îşi verse nervii şi să îi scoată afară prin tonalităţi ridicate. Mâna acea ce îi astupa gura nu îi dădea voie să o facă. Şi durea, simţind cum ceva o pătrunde. Într-un mod atât de scârbos şi atât de chinuitor. Calvarul nu se termina, ci continua într-un mod plin de tortură. Căci era acum muşcată, gâtul său nemaiputând suporta. Trupul nu şi –l mai simţea... Vocea nu vroia să şi-o mai audă. Curând simţea o scârbă groaznică pentru cel ce o atingea şi pentru aceasta, pentru că nu înţelegea nici acum ce se întâmpla. Vroia în braţele mamei sale şi ale tatălui său; departe de acest psihopat.
A închis ochii şi s-a lăsat purtată în lumea neştiinţei , a viselor.. Acolo unde nu o mai putea atinge nimic...
Când ochii săi s-au deschis iar, a simţit cum toate părţile trupului se sfâşiau. Ce era tragic, este că nu o făceau în exterior ci în interior. Mâncând-o pe dinăuntru; un biet suflet nenorocit ce se înţelegea doar pe sine. Era aruncată într-un pat de spital, privind tavanul larg . . . Nu îi conferea nimic, nu simţea nimic privindu-l chiar dacă pentru ochii ei micuţi şi albaştrii trebuia să fie infinit. Nu vroia să îşi mai atingă părul blond, parcă resimţind atingerea acelui monstru. Atunci realiză, era singură. Într-un spital, fără acela ce îi făcea rău. Răsuflă, într-un fel uşurată. Dar nu putu să stea calmă şi fără grijă, pentru că iar simţea acea panică ce îi străfulgera oasele. Tortura la care fusese supusă era vie în mintea ei de copil, creierul ei funcţiona doar pe baza instinectelor. Pe teamă.
Fusese doar o zi obişnuită când îşi aştepta mama să vină să o ia de la şcoală; cum era joi şi era ziua în care stătea la mama ei. . . Dar ea nu mai venea, trecuseră zece minute de tot aşteptat. Aşa că ea doar s-a aşezat pe o bancă şi a aşteptat-o în acelaşi loc ca întotdeauna când , peste alte câteva minute apăruse acel bărbat. Încă din prima clipă îi exprimase neîncredere. O răpise, o luase fără voia ei... Şi o transformase într-un nimic, căci ea nu putea înţelege termenul de „ violator , pedofil†şi că ea fusese supusă acelui tratament de un om în vârstă de 40 de ani.
A ridicat capul pentru a-şi vedea tatăl intrând în cameră. Era trist, acei ochi de abia putând să privească chipul angelic al copilei . Şi acela părea distrus. O îmbrăţişă, ţiând-o strâns de parcă nu o mai văzuse de ani de zile.
-Eniete... Eniete.. Fetiţa mea.
Ce putea spune acel părinte al cărei fetiţe fusese violată şi bătută? O copilă a căror părinţi erau divorţaţi de trei ani, şi la care doar cei 10 ani ai săi cerea doar să fie iubită... Să trăiască o copilărie pe care şi-o va aminti cu drag la 20 de ani. Dar nu mai putea, pentru că îi fusese furat acel privilegiu... Cu totul, pentru că nu va mai şti niciodată ce înseamnă să zâmbeşti ca un copil, prin ceea ce trecuse ea... Înţelesese că lumea este crudă şi nu mai putea avea încredere în nimeni. Îi provocau suferinţă şi mângâierile tatălui său şi acum se ferea, nevrând să fie atinsă. Vroia să plângă, şi o şi făcea... Dar nici lacrimile nu şi le mai simţea, doar privind în vid.
- Mama? A întrebat cu o jumătate de gură, neacuzând doar curioasă fiind : „ de ce nu venise? De ce nu a apărut? De ce? †încerca să spună prin acel singur cuvânt. Dar uitătura tatălui său o făcu poate să regrete.
- A avut un accident înainte de a ajunge la tine... Şi... Ea nu mai e cu noi, e în Rai... Îmi pare rău...
Chipurile ambilor erau acoperite de mâhnire. Părintele cerea afecţiune şi dorea să o dea înapoi, să îşi ţină aproape singura copilă dar aceasta.. Nu mai suporta ca alte degete să o atingă, amintindu-şi de clipele devastatoare trăite.
A continuat să plângă, fără a se mai opri. Un singur lucru ştiau amândoi, că ceea ce a fost înainte nu mai putea fi regăsit acum... Viaţa lor se schimbase pentru totdeauna, iar pe faţa lui Eniete se putea citi doar ură, ranchiună şi amărăciune. Sufletul îi era asuprit şi gândurile îi erau pline de nedreptate.
Nu putea ierta faptul că îi fusese furat zâmbetul...