05-05-2010, 04:10 PM
Bună : ) merci de comentariu și de apreciere... and so! apreciez și sper să citești în continuare și să îmi dai părerea ta > : d< .
Îmi cer scuze că nu am mai postat un one shot de așa multă vreme, dar am venit acum cu un nou one shout, de abia scris... nu l-am corectat, deci sper să nu am prea multe greșeli.
Și poeziile sunt scrise tot de mine, cum s-ar zice, inspirație proprie = )) sper că nu sunt prea eșuate. Astea fiind spuse... lectură plăcută!!
A fost odată, așa cum s-a mai întâmplat adesea, un băiat și-o fată...
Ei nu se iubeau, nici măcar nu se cunoșteau... și totuși, destinul i-a făcut să se întâlnească.
O dată, de două ori... și încă odată, până ce au fost puși față în față. Nu știau, nu conștientizau, că se mai văzuseră și altădată. Ea poate că și-ar fi dat seama, dacă nu ar fi fost prea prinsă de brațul altui băiat; iar el... El, el - cel care o observase de atâta vreme; și totuși, ce nu realiza că se întâlniseră ( și nu doar din pură întâmplare! ) și altădată... Nu, nu într-o altă viață, necunoscută lor și fără amintiri! Tot într-aceea, ce a fost și până atunci... Doar că nu au știut cum să se prindă unul de altul, ca legătura lor să devină puternică și aproape indestructibilă.
Nu! Nici măcar nu creaseră o legătură. Nici la aceste punct nu ajunseseră. Și totuși, o iubea! N-ar fi putut-o spune nimănui , niciodată! Doar ei, când s-ar fi aflat singuri, privindu-se adânc în ochi, unul lângă celălalt, sorbind unul din ființa celuilalt.... Nu ar fi putut grăi nimănui, nicicând, că o iubea, o dorea și și-ar fi dat și viața pentru acea făptură; o fată înaltă, slabă, cu pielea delicată și albă. Așa cum visau cu toții, o frumusețe rară. Da, căci asta era ea. Era frumoasă, cea mai splendidă creatură pe care o zărise vreodată! Tenul său catifelat, buzele mari și roșii, ochii expresivi și negri, asemenea părului ușor buclat și des, ce părea ai ajunge aproape de talie, atât de lung și magnific era. Pentru el, ea era totul!
Iar el... El se credea un biet băiat fără valoare; nu dintr-aceea morală și intelectuală; căci nu avea preocupări de acest gen; nu se credea un prost, cu sau fără diplomă.Cuvântul „normal†părea să îl definească, în viziunea sa. De fiecare dată când se privea în oglindă, părea că vede o creatură hidoasă, pentru el - în comparație cu acel înger pe care îl zărise odată, de de-mult, și totuși - parcă fuseseră acum două secunde! și trecuse, poate, o oră! Și nu era un băiat urât, înalt, cu părul lui șaten și lung, ochii ca două smaralde verzi, strălucind de fiecare dată când zăreau soarele mult prea iubit... Da, așa îl vedeau toate fetele din jurul lui. Toate îl iubeau, îi trimiteau scrisori de dragoste, îl căutau, îi făceau declarații.. îl iubeau! Și el ! El nu o vedea pe niciuna, ci o căuta întotdeauna pe aleasă; aleasa inimii sale... Singura ce avea loc acolo, în sufletul și inima sa...
Iar ea?
Ea era o făptură gingașă, frumoasă cu adevărat și îndrăgostită. Însă, nu de băiatul acela șaten care căuta să îi intre în grații; nu acel adorabil băiat ce era iubit de o mulțime de fete... Ci de un alt bărbat. Unul brunet, cu un corp masiv și lucrat, o privire dură și impunătoare, fără pic de delicatețe și emoție... Un barbar al timpului modern... După care ea se topea. Murea să îi strângă brațul, să fie lângă el, să îl sărute, să fie a lui... Și ar fi vrut să fie așa pentru totdeauna! Pentru ea, acel băiat romantic, într-un fel drăgălaș, nu era decât un copil. Deși o întrecea în vârstă cu doi, sau poate trei ani! Era ... Era pentru ea un biet băiat stupid, pierdut în fanteziile lui ... Și totuși, îl credea simpatic pentru visele lui și pentru prietenia sa nețărmurită. Îi știa atât de bine sentimentele și se juca cu el într-un fel odios, îl tachina, îi aducea mereu aminte de ceea ce era și cum ar putea să-l distrugă în orice secundă. Râdea și era fericită pentru asta, că avea la picioarele ei o lume aproape întreagă... Să știe că o singură dată ar pocni din degete și el s-ar arunca fie și în văzduh pentru domnia sa... O îngâmfată fără margini!
El niciodată nu i-a cerut să fie îngăduitoare, să îi dea fie și doar o singură sărutare...
- Să fim prieteni, atât îți cer!
I-a strigat într-o zi, când fata devenise exasperată de aparițiile lui repetate. Aceasta aproape a râs și nici ea nu și-a dat seama cum a consimțit. De atunci, o amiciție ciudată s-a înfiripat între ei. Legătura se crease!
Când aceasta îi spunea : la șase să fii la mine, acesta venea la șase fără un sfert. Și când ajungea la aceasta nu făcea decât să o ajute; ori cu vreo lucrare pentru facultate, ori cu ... anumite lucruri, ce putea să și le facă și singură! Devenise sclavul iubirii, al acelei femei ce devenise, voluntar sau nu, un monstru ce îi călca pe toți în picioare. Era conștientă de forța ei, de cât de manipulatoare putea fi..
Și legătura devenise strânsă între ei, băiatul nu suferea; din contră, o fericire ciudată îl năpădise. Putea fi cu acea fată, chiar dacă ar fi fost doar amici. O putea îmbrățiÈ™a adesea când se certa cu Telur, iubitul ei ce părea scos dintr-un ring de box... Și chiar dacă îi zicea : „ O să fie bine, o să vă împăcaÈ›i! O să vezi...â€, tot era fericit... înÈ›elegea că ea avea încredere în el. Chiar dacă nu pricepea faptul că îl manipula..
Doar într-o zi, acesta nu a mai putut suporta. O scenă l-a destrămat; și acea fată parcă și-a aruncat toate măștile și a devenit odioasă pe dinăuntru.
- Du-te! Du-te și nu te mai întoarce, André! Nu vezi, nu vezi că doar te folosesc? Nu vreau să te mai văd! Nu te mai pot suporta! Ieși, ieși din casa mea!
Și el ce putea face decât să plece? Nu speriat! Nu! Ci mai degrabă decepÈ›ionat, gata să se târască în faÈ›a morÈ›ii. Ce se întâmplase cu ea? Telur o părăsise pe frumoasa Afrodita pentru o altă femeie, una mai urâtă decât ea, „ o mignonă nenorocităâ€, cum însăși fata o numea... Și totuÈ™i, pe acea migonă Telur o iubea, È™i a lăsat-o pe această Afrodită singură, părăsită de lume.... Și în sinea ei, nu È™tia ce să mai facă, decât să se rupă de tot È™i de toate..
Și chiar atunci, André nu a mai vrut să stea de-o parte, a vrut și el ceva din partea ei, fie și un singur cuvânt duios; căci trecuseră mai bine de două săptămâni de când Olive era singură, și tot în aere de Afrodită, i-a alungat pe toți din suferința ei... Chiar atunci când acest băiat s-a decis, și i-a lăsat pe măsuța din sufragerie o mică scrisorică. Nu, era de fapt o singură foiță albă, îngrijită și doar puțin îndoită la un colț. Pe aceasta erau înșirate câteva propoziții; era , de fapt, o poezie.
Chiar când băiatul traversa strada, înjunghiat parcă de tot și de toate, Olive citea acele versuri...
Ceva se întâmplă atunci în ea, cuprinsă de lacrimi și o suferință ciudată... Inima i se zbătea prea tare, cu atâta repeziciune că ai fi zis că-i va ieși din piept. Îi era frică, se temea de propria ei ființă. Avusese gândul sinuciderii, și acum ce se întâmpla? Se lăsa înduioșată de aceste versuri , lăsate de bunul ei amic.
Un amic! Dar nu... ea știa! Știa prea bine că el o iubea! Și ce a făcut atunci, nesăbuita? Cuprinsă de prea multe simțiri ciudate, de atât de multe sentimente contradictorii, a fugit atât de repede în stradă și l-a strigat.
- André ! Întoarce-te!
Ea a strigat pe un așa ton duios, cu un surâs atât de cald și blând... parcă dăruindu-se pentru o eternitate, poate mai mult de atât... Cu niște ochi înlăcrimați, și obrajii strălucindu-i, umezi de atâta plâns.... A întins brațele, parcă așteptându-l... Și el s-a întors! Oh, da! El a făcut-o! Cu pași repezi s-a grăbit să treacă strada , fără a se uita în niciuna din părți... Și s-a întâmplat, s-a întâmplat inevitabilul.....
Un pas greșit, o privire neatentă, și o mașină ce a intrat în el, doborându-l pe trotuar, fără suflare. \Cum se putea , oare, ca dintr-o singură lovitură ce nu fusese chiar atât de izbitoare, să îți dai duhul?
Și doctorii au consimțit : E mort. E mort de-a binelea, săracul! Și așa nu ar mai fi avut zile, cu cancerul ăsta! Bietul băiat...
Iar ea?
Ea nu se mai cunoștea! De aceea vrusese André să îi lase această poezie, ca fie și pentru o singură dată să fie cu ea; știa că va muri, o știa prea bine săracul! Și o păstrase doar pentru el, fără a împovăra pe alții. La drept vorbind, ar fi dat cineva atenție acestui fapt?
Fanele lui, se poate..
Dar ea, Olive cea care se credea o a doua Afrodită? Nici măcar lacrimile ei ce udă acum pământul nu pot readuce viața înapoi. Chiar dacă în continuare o să îi umple mormântul cu mii și mii de crizanteme, așa cum el adesea îi aducea... Ea nu va izbuti să îl readucă înapoi pe dragul, dragul de André , prietenul ei...
Cât o iubise acesta!
Cât se jertfise pentru ea!
Iar ea?
Ea nici acum nu îl iubea, și pentru asta îi părea așa de rău! Căci se simțea vinovată; nu doar pentru moartea lui, nu doar pentru asta ( deși știa cu certitudine că ea este singura în culpă! ) ci pentru faptul că nu a știut... Nu a știut să dăruiască iubire aceluia ce a idolatrizat-o; că nu a știut să îi surâdă, să îi fie alături....
Și da, e o poveste dintre o fată și un băiat, el o iubea, iar ea nici măcar acum nu știe ce înseamnă să-ți dai viața pentru cineva; chiar dacă acel mormânt e întotdeauna plin cu flori, de parcă ar fi viu, se simte suferința ei.... Ea câteodată se întreabă: de ce el? De ce el și nu eu? și se trezește întrebându-se și alte lucruri; fără să își dea seama, îl vrea înapoi... căci a rămas fără el, un sprijin - ba nu, mai mult de atât! Nu mai știe să trăiască, să iasă, să ceară și să profite de frumusețea ei...
Chiar dacă și-a scris răspuns scrisorii primite de de-mult, el nu o mai poate citi. Ce rost are o poezie, venită din inima ei odată rece? Le împreună pe cele două, le puse într-un plic și le lăsă pe aceași măsuță, acolo împreunate.
- Măcar voi două să stați împreună!
O zice într-un suflet și se aruncă pe fotoliul de lângă fereastră. Și privește, privește cuplurile ce trec pe stradă... Îl vede și pe Telur cu micuța lui logodnică și nu mai simte nimic. E goală, mai goală decât a fost vreodată.
Ciudat, o lacrimă i se prelinge pe obraz, chiar atunci când menajera intră să o anunțe că au venit prietenele ei în vizită. Se ridică, mândră cum era întotdeauna, și pleacă să-și trăiască-n continuare viața...
Dar fără el.
Îmi cer scuze că nu am mai postat un one shot de așa multă vreme, dar am venit acum cu un nou one shout, de abia scris... nu l-am corectat, deci sper să nu am prea multe greșeli.
Și poeziile sunt scrise tot de mine, cum s-ar zice, inspirație proprie = )) sper că nu sunt prea eșuate. Astea fiind spuse... lectură plăcută!!
Un el și-o ea...
A fost odată, așa cum s-a mai întâmplat adesea, un băiat și-o fată...
Ei nu se iubeau, nici măcar nu se cunoșteau... și totuși, destinul i-a făcut să se întâlnească.
O dată, de două ori... și încă odată, până ce au fost puși față în față. Nu știau, nu conștientizau, că se mai văzuseră și altădată. Ea poate că și-ar fi dat seama, dacă nu ar fi fost prea prinsă de brațul altui băiat; iar el... El, el - cel care o observase de atâta vreme; și totuși, ce nu realiza că se întâlniseră ( și nu doar din pură întâmplare! ) și altădată... Nu, nu într-o altă viață, necunoscută lor și fără amintiri! Tot într-aceea, ce a fost și până atunci... Doar că nu au știut cum să se prindă unul de altul, ca legătura lor să devină puternică și aproape indestructibilă.
Nu! Nici măcar nu creaseră o legătură. Nici la aceste punct nu ajunseseră. Și totuși, o iubea! N-ar fi putut-o spune nimănui , niciodată! Doar ei, când s-ar fi aflat singuri, privindu-se adânc în ochi, unul lângă celălalt, sorbind unul din ființa celuilalt.... Nu ar fi putut grăi nimănui, nicicând, că o iubea, o dorea și și-ar fi dat și viața pentru acea făptură; o fată înaltă, slabă, cu pielea delicată și albă. Așa cum visau cu toții, o frumusețe rară. Da, căci asta era ea. Era frumoasă, cea mai splendidă creatură pe care o zărise vreodată! Tenul său catifelat, buzele mari și roșii, ochii expresivi și negri, asemenea părului ușor buclat și des, ce părea ai ajunge aproape de talie, atât de lung și magnific era. Pentru el, ea era totul!
Iar el... El se credea un biet băiat fără valoare; nu dintr-aceea morală și intelectuală; căci nu avea preocupări de acest gen; nu se credea un prost, cu sau fără diplomă.Cuvântul „normal†părea să îl definească, în viziunea sa. De fiecare dată când se privea în oglindă, părea că vede o creatură hidoasă, pentru el - în comparație cu acel înger pe care îl zărise odată, de de-mult, și totuși - parcă fuseseră acum două secunde! și trecuse, poate, o oră! Și nu era un băiat urât, înalt, cu părul lui șaten și lung, ochii ca două smaralde verzi, strălucind de fiecare dată când zăreau soarele mult prea iubit... Da, așa îl vedeau toate fetele din jurul lui. Toate îl iubeau, îi trimiteau scrisori de dragoste, îl căutau, îi făceau declarații.. îl iubeau! Și el ! El nu o vedea pe niciuna, ci o căuta întotdeauna pe aleasă; aleasa inimii sale... Singura ce avea loc acolo, în sufletul și inima sa...
*
Iar ea?
Ea era o făptură gingașă, frumoasă cu adevărat și îndrăgostită. Însă, nu de băiatul acela șaten care căuta să îi intre în grații; nu acel adorabil băiat ce era iubit de o mulțime de fete... Ci de un alt bărbat. Unul brunet, cu un corp masiv și lucrat, o privire dură și impunătoare, fără pic de delicatețe și emoție... Un barbar al timpului modern... După care ea se topea. Murea să îi strângă brațul, să fie lângă el, să îl sărute, să fie a lui... Și ar fi vrut să fie așa pentru totdeauna! Pentru ea, acel băiat romantic, într-un fel drăgălaș, nu era decât un copil. Deși o întrecea în vârstă cu doi, sau poate trei ani! Era ... Era pentru ea un biet băiat stupid, pierdut în fanteziile lui ... Și totuși, îl credea simpatic pentru visele lui și pentru prietenia sa nețărmurită. Îi știa atât de bine sentimentele și se juca cu el într-un fel odios, îl tachina, îi aducea mereu aminte de ceea ce era și cum ar putea să-l distrugă în orice secundă. Râdea și era fericită pentru asta, că avea la picioarele ei o lume aproape întreagă... Să știe că o singură dată ar pocni din degete și el s-ar arunca fie și în văzduh pentru domnia sa... O îngâmfată fără margini!
El niciodată nu i-a cerut să fie îngăduitoare, să îi dea fie și doar o singură sărutare...
- Să fim prieteni, atât îți cer!
I-a strigat într-o zi, când fata devenise exasperată de aparițiile lui repetate. Aceasta aproape a râs și nici ea nu și-a dat seama cum a consimțit. De atunci, o amiciție ciudată s-a înfiripat între ei. Legătura se crease!
Când aceasta îi spunea : la șase să fii la mine, acesta venea la șase fără un sfert. Și când ajungea la aceasta nu făcea decât să o ajute; ori cu vreo lucrare pentru facultate, ori cu ... anumite lucruri, ce putea să și le facă și singură! Devenise sclavul iubirii, al acelei femei ce devenise, voluntar sau nu, un monstru ce îi călca pe toți în picioare. Era conștientă de forța ei, de cât de manipulatoare putea fi..
Și legătura devenise strânsă între ei, băiatul nu suferea; din contră, o fericire ciudată îl năpădise. Putea fi cu acea fată, chiar dacă ar fi fost doar amici. O putea îmbrățiÈ™a adesea când se certa cu Telur, iubitul ei ce părea scos dintr-un ring de box... Și chiar dacă îi zicea : „ O să fie bine, o să vă împăcaÈ›i! O să vezi...â€, tot era fericit... înÈ›elegea că ea avea încredere în el. Chiar dacă nu pricepea faptul că îl manipula..
Doar într-o zi, acesta nu a mai putut suporta. O scenă l-a destrămat; și acea fată parcă și-a aruncat toate măștile și a devenit odioasă pe dinăuntru.
- Du-te! Du-te și nu te mai întoarce, André! Nu vezi, nu vezi că doar te folosesc? Nu vreau să te mai văd! Nu te mai pot suporta! Ieși, ieși din casa mea!
Și el ce putea face decât să plece? Nu speriat! Nu! Ci mai degrabă decepÈ›ionat, gata să se târască în faÈ›a morÈ›ii. Ce se întâmplase cu ea? Telur o părăsise pe frumoasa Afrodita pentru o altă femeie, una mai urâtă decât ea, „ o mignonă nenorocităâ€, cum însăși fata o numea... Și totuÈ™i, pe acea migonă Telur o iubea, È™i a lăsat-o pe această Afrodită singură, părăsită de lume.... Și în sinea ei, nu È™tia ce să mai facă, decât să se rupă de tot È™i de toate..
Și chiar atunci, André nu a mai vrut să stea de-o parte, a vrut și el ceva din partea ei, fie și un singur cuvânt duios; căci trecuseră mai bine de două săptămâni de când Olive era singură, și tot în aere de Afrodită, i-a alungat pe toți din suferința ei... Chiar atunci când acest băiat s-a decis, și i-a lăsat pe măsuța din sufragerie o mică scrisorică. Nu, era de fapt o singură foiță albă, îngrijită și doar puțin îndoită la un colț. Pe aceasta erau înșirate câteva propoziții; era , de fapt, o poezie.
Chiar când băiatul traversa strada, înjunghiat parcă de tot și de toate, Olive citea acele versuri...
Tu ești o stea
Ce te cobori adesea...
Oh, cât aș vrea,
O clipă să-mi surâzi...
Să mă privești duios
Să fii a mea... să fiu al tău.
O oră, o zi, o viață
Și o secundă mi-ar ajunge!
Nu te-aș iubi atât,
Ar fi prea mult în pripă...
Căci a mea inimă lovită,
Nu te-ar uita nici când..
Nu un minut, nu o secundă.
Nici chiar o oră, sau o zi..
Ce te cobori adesea...
Oh, cât aș vrea,
O clipă să-mi surâzi...
Să mă privești duios
Să fii a mea... să fiu al tău.
O oră, o zi, o viață
Și o secundă mi-ar ajunge!
Nu te-aș iubi atât,
Ar fi prea mult în pripă...
Căci a mea inimă lovită,
Nu te-ar uita nici când..
Nu un minut, nu o secundă.
Nici chiar o oră, sau o zi..
Ceva se întâmplă atunci în ea, cuprinsă de lacrimi și o suferință ciudată... Inima i se zbătea prea tare, cu atâta repeziciune că ai fi zis că-i va ieși din piept. Îi era frică, se temea de propria ei ființă. Avusese gândul sinuciderii, și acum ce se întâmpla? Se lăsa înduioșată de aceste versuri , lăsate de bunul ei amic.
Un amic! Dar nu... ea știa! Știa prea bine că el o iubea! Și ce a făcut atunci, nesăbuita? Cuprinsă de prea multe simțiri ciudate, de atât de multe sentimente contradictorii, a fugit atât de repede în stradă și l-a strigat.
- André ! Întoarce-te!
Ea a strigat pe un așa ton duios, cu un surâs atât de cald și blând... parcă dăruindu-se pentru o eternitate, poate mai mult de atât... Cu niște ochi înlăcrimați, și obrajii strălucindu-i, umezi de atâta plâns.... A întins brațele, parcă așteptându-l... Și el s-a întors! Oh, da! El a făcut-o! Cu pași repezi s-a grăbit să treacă strada , fără a se uita în niciuna din părți... Și s-a întâmplat, s-a întâmplat inevitabilul.....
Un pas greșit, o privire neatentă, și o mașină ce a intrat în el, doborându-l pe trotuar, fără suflare. \Cum se putea , oare, ca dintr-o singură lovitură ce nu fusese chiar atât de izbitoare, să îți dai duhul?
Și doctorii au consimțit : E mort. E mort de-a binelea, săracul! Și așa nu ar mai fi avut zile, cu cancerul ăsta! Bietul băiat...
Iar ea?
Ea nu se mai cunoștea! De aceea vrusese André să îi lase această poezie, ca fie și pentru o singură dată să fie cu ea; știa că va muri, o știa prea bine săracul! Și o păstrase doar pentru el, fără a împovăra pe alții. La drept vorbind, ar fi dat cineva atenție acestui fapt?
Fanele lui, se poate..
Dar ea, Olive cea care se credea o a doua Afrodită? Nici măcar lacrimile ei ce udă acum pământul nu pot readuce viața înapoi. Chiar dacă în continuare o să îi umple mormântul cu mii și mii de crizanteme, așa cum el adesea îi aducea... Ea nu va izbuti să îl readucă înapoi pe dragul, dragul de André , prietenul ei...
Cât o iubise acesta!
Cât se jertfise pentru ea!
Iar ea?
Ea nici acum nu îl iubea, și pentru asta îi părea așa de rău! Căci se simțea vinovată; nu doar pentru moartea lui, nu doar pentru asta ( deși știa cu certitudine că ea este singura în culpă! ) ci pentru faptul că nu a știut... Nu a știut să dăruiască iubire aceluia ce a idolatrizat-o; că nu a știut să îi surâdă, să îi fie alături....
Și da, e o poveste dintre o fată și un băiat, el o iubea, iar ea nici măcar acum nu știe ce înseamnă să-ți dai viața pentru cineva; chiar dacă acel mormânt e întotdeauna plin cu flori, de parcă ar fi viu, se simte suferința ei.... Ea câteodată se întreabă: de ce el? De ce el și nu eu? și se trezește întrebându-se și alte lucruri; fără să își dea seama, îl vrea înapoi... căci a rămas fără el, un sprijin - ba nu, mai mult de atât! Nu mai știe să trăiască, să iasă, să ceară și să profite de frumusețea ei...
O oră, un minut, poate doar și-o secundă...
De te-ai întoarce să mă vezi..
Să îmi zâmbești așa-ntr-o doară...
Mă crezi?
Mă crezi c-aș plânge?
Că te-aș iubi! Că mi te-aș dărui.. C-aș fi a ta..
Nu doar odată, și poate doar atât...
Dar nu te mai întorci..
Tu nu mă mai privești.
Te-ai dus... Te-ai dus și nu o dată;
Te-ai dus de veci mai multe ori.
De te-ai întoarce să mă vezi..
Să îmi zâmbești așa-ntr-o doară...
Mă crezi?
Mă crezi c-aș plânge?
Că te-aș iubi! Că mi te-aș dărui.. C-aș fi a ta..
Nu doar odată, și poate doar atât...
Dar nu te mai întorci..
Tu nu mă mai privești.
Te-ai dus... Te-ai dus și nu o dată;
Te-ai dus de veci mai multe ori.
Chiar dacă și-a scris răspuns scrisorii primite de de-mult, el nu o mai poate citi. Ce rost are o poezie, venită din inima ei odată rece? Le împreună pe cele două, le puse într-un plic și le lăsă pe aceași măsuță, acolo împreunate.
- Măcar voi două să stați împreună!
O zice într-un suflet și se aruncă pe fotoliul de lângă fereastră. Și privește, privește cuplurile ce trec pe stradă... Îl vede și pe Telur cu micuța lui logodnică și nu mai simte nimic. E goală, mai goală decât a fost vreodată.
Ciudat, o lacrimă i se prelinge pe obraz, chiar atunci când menajera intră să o anunțe că au venit prietenele ei în vizită. Se ridică, mândră cum era întotdeauna, și pleacă să-și trăiască-n continuare viața...
Dar fără el.