Don't cry...

[Nya.]

hm... deci... m-am hotărât să postez un nou fic, fiindcă tot fiind răcită n-aveam ce face... so... hope you'll enjoy it... ah, fic-ul este făcut la persoana I deci să nu vă legați de asta xD

Capitolul 1: Ultima lacrimă

O ultimă lacrimă căzu pe obrazul meu, înainte de a fugi de lângă el cu pași repezi. Dintr-odată începu să plouă, cerul parcă plângea și el cu mine, simțindu-mi durerea. Părul roșcat mi se lipise de față. Mă amăgisem că el m-ar iubi, crezusem fiecare cuvânt al lui, dar am greșit. Mi-am dat seama deabia acum, când e prea târziu. “Ne despărțim“ au fost ultimele lui cuvinte, spuse cu acea indiferență pe care o cunoșteam deja prea bine. Îmi aduc aminte de zilele în care îi spuneam că îl iubesc, iar el doar zâmbea seducător și mă strângea în brațe. Ce clipe frumoase trăisem...
- Izzie? mă strigă un glas familiar din spate.
M-am întors ușor, vâzând o siluetă mult prea bine cunoscută, îmbrăcată într-un costum Chanel crem, si niște pantofi albi din satin care se murdăriseră de la ploaie. Era mama...
- Scumpo, te simți bine? Ai plâns cumva? mă întrebă ea îngrijorată.
Cât voiam să mă arunc în brațele ei și să îi spun ce am pățit, dar ceva m-a împiedicat. Nu voiam să îi șterg zâmbetul de pe buze cu problemele mele. Așa că am ridicat simplu din umeri, felul meu de a spune “sunt bine”. Mama zâmbi ușor, apoi mă chemă cu ea în mașină, pentru a ajunge acasă. De unde eram până acasă, era vreme de o oră, dar niciuna dintre noi nu a spus nimic. Eu nu puteam deschide gura pentru că un șuvoi de lacrimi ar fi vorbit în locul meu, iar mama nu zicea nimic din cauză că, cred eu, știa că nu îmi place să fiu asaltată cu întrebări. Ajunse în fața blocului, mama parcă mașina, apoi am coborât amândouă, îndreptându-ne spre bloc. Când am ajuns în casă, am alergat spre camera mea, apoi, ca deobicei, m-am așezat în fața computerului. Am intrat pe messenger căutând-o cu disperare pe prietena mea cea mai bună. Cum era de așteptat, Kelly era offline. Singurul care era online era el, Chris. Nici nu am rezistat să îi citesc numele până la sfârșit, căci am început să plâng.
[center]CJ: hey, Iz
Strawberry: lasă-mă!
CJ: scumpo, lasă-mă TU să-ți explic ce s-a întâmplat...
Strawberry is now offline.[/center]

Am închis calculatorul, venindu-mi să-l arunc pe geam. Dar de ce era vinovat bietul meu calculator pentru al arunca pe geam? El nu facuse nimic, Chris făcuse destule... mă rănise... Poate nu am fost nici eu perfectă, am avut toanele mele, dar niciodată nu am făcut ceva care să îl rănească.
- Scumpo, la masă! se auzi glasul mamei din bucătărie.
Când m-am ridicat de pe scaun, o fotografie cazu pe podea. M-am aplecat să o ridic analizând-o și zâmbind. În fotgrafie eram eu, la vârsta de trei ani, cu părinții mei. Îmi era dor de tata. De ce a trebuit oare să moară. Mama nu a știut să-mi răspundă la această întrebare nici când aveam șase ani, nici acum, după ce trecuseră deja zece ani. Acum știu motivul medical de care a murit, cancer, dar de ce el? Am părăsit camera mergând agale spre bucătărie, târșâindu-mi picioarele ca de fiecare dată când nu mă simțeam bine. Mama mă analiză din cap până în picioare.
- Izzie, te cunosc, știu că ești albă, foarte albă, dar acum ești ciudat de albă. Și în plus ai și o față de te bagă în sperieți, zise ea încruntându-se ușor.
- Mamă, lasă-mă, te rog. Chiar n-am chef de întrebări. M-am certat cu Kelly, am spus eu prima minciună care mi-a venit în cap.
M-am așezat la masă, luând furculița în mână și începând să mă joc cu piureul din farfurie. Am mâncat repede, apoi i-am zis mamei "noapte bună" și m-am dus la culcare, destul de devreme.

Izzie
Chris
Kelly