06-11-2009, 08:02 PM
Deci =) am venit şi cu capitolul 38, finally. Scuzaţi de întârziere, dar nu s-a putut mai devreme. Blame school please :3 . Pf, so, I dont know if you are gonna like this chap, but I hope so.
Mulţumim mult de comentarii şi aprecieri. Vă rog citiţi în continuare.
Lectură plăcută X: .
[center]Capitolul 38.[/center]
Am adormit. Ştiam că trupul meu adormise, pentru că nu mi-l mai puteam mişca însă mintea mea mă îndemna să mă ridic pentru că am ceva de făcut. Nu-mi aminteam însă ce . Eram prea obosit.
M-am trezit într-un târziu când razele soarelui de abia îşi făceau apariţia pe cer. La dracu! Adormisem în maşină, şi de această dată îmi aminteam ce aveam de făcut. Am accelerat şi am apelat numărul pe care îl ştiam atât de bine, dar nu mi-a răspuns nimeni. Nu am fost sigur nici că a sunat , aşa că am mai încercat. Oare de câte ori? Cred că depăşisem limita de 30 şi telefonul meu piua.
- Morţii tăi de baterie. Am ţipat, nervos. Am urcat în apartament , am făcut un duş şi am coborât repede pentru a merge la aeroport. Dacă nu îmi răspundea la telefon trebuia să mă asculte. Doar nu o să mă lase să stau pe lângă casa ei. Bine, bine, poate o să facă şi asta. O să iau o plăcuţă pe care o să scriu : Vanessa nu e însărcinată . În franceză, poate. M-am oprit brusc , căci nu mai ştiam încotro mă îndrept. Franţa? Oare într-acolo plecase? Ajunsesem deja la aeroport când mi-a venit această întrebare genială. L-am sunat pe Eric , însă nu mi-a răspuns decât după cel de-al doilea apel.
- Neaţa? A scos un sunet morocănos. Nu am dat importanţă orei la care îl trezisem.
- Unde dracu a plecat Angelique?
- Franţa?
Am închis lăsându-l să adoarmă la loc. Ştiam că nu avea idee nici cu cine vorbea şi odată căzut pe pernă, mort era. Am lăsat detaliile cretine pe altădată şi mi-am cumpărat un bilet de avion pentru care trebuia să aştept o oră. O oră întreagă, fir-ar să fie. M-am aşezat pe unul din scaune şi am stat liniştit. Cel puţin cinci minute, după mi se părea infernal. Cred că mai aveam cinsprezece minute până să urc în avion când telefonul meu a sunat.
- Da? Am întrebat morocănos. Vocea de dincolo era liniştită, fără a spune nimic. Am accentuat acelaşi „ da?†încă odată. Am putut auzi că ceea ce mie îmi părea linişte era un plâns spart.
- Ce s-a întâmplat?
Recunosc că eram alarmat. Mă deranja faptul că nu ştiam cu cine vorbesc. Nu recunoşteam numărul. Curând am recunoscut şi vocea şi persoana.
- Mama ta , nu se simte prea bine... Era mătuşa mea. Am închis repede şi am privit către aeroport. Aş fi vrut să plec, să merg după ea , să o aduc înapoi. Dar puteam să fac asta? Să o las pe mama mea bolnavă, singură? Să fiu egoist şi să arunc suferinţa asupra surorii mele? Nu puteam, pentru că înainte de toate, trebuia să am grijă de ceilalţi. După asta, mergeam după Angelique.
Nici nu ştiu când am ajuns în faţa vilei mele, total furios. Nimeni nu chemase nici măcar o ambulanţă. Am înjurat şi am condus-o chiar eu la spital. Un doctor a venit imediat în salon pentru a o consulta. Pulsul ei era mult prea rapid, respiraţia mult prea repetată. A conectat-o la nişte aparate, dracu să le ia, şi m-a dat afară din încăpere. Încă îmi simţeam oasele mult prea încordate şi inima mult prea.. Strânsă? Mda, parcă nu aveam aer. Nu vroiam să o anunţ pe Bibi despre acest eveniment, şi am fost suprins când am văzut-o plângând alături de Jack. Fugea, grăbindu-se spre mine şi aruncând pumni în pieptul meu.
- Unde e? Unde e? De ce nu m-ai sunat?
Ciudat de răspunsul, incidentul era de acum câteva minute, sau trecuseră ore? Am mângâiat-o pe cap şi am tras-o în braţele mele.
- Calmează-te Beatriz, o să fie bine.
- Sper. A zis ferm , tonul ei fiind acuzator . Mă întrebam pentru cine era acela, nu fusese întrebtat spre mine, sau cel puţin – nu părea.
Am stat pe holul spitalului mai mult de patru ore, fără un răspuns, fără nimic. Doar tăcere, pentru că nimeni nu îndrăznea să zică nimic. Nu că eu nu aş fi avut de reproşat faptul că nimeni nu sunase o ambulanţă. Am zis să las resentimentele pentru altădată. Şi iar mă gândeam la Angelique şi preferam să revin la resentimente pentru a nu fi aruncat în melancolie. Nu era momentul să mă gândesc la asta – mama mea era într-o cameră de spital, nu îi ştiam starea. Doar că era grav. Deci , trebuia să fiu atent doar la asta. Am tras o gură mare de aer şi am observat că Bibi adormise cu capul pe umărul meu. Am împins-o uşor, Jack echilibrând-o şi am mers spre doctorul care tocmai ieşise din salon.
- Cum se simte?
- Cine sunteţi dumneavoastră?
- Eu sunt fiul ei, Takumi Asazuki. Cum se simte mama mea?
- Domnule Asazuki . . . Ei bine, nu aş putea spune că este o stare prea favorabilă dar având în vedere ce pastile a luat, putem spune că e mai bine decât ne aşteptam. Pentru moment. Nu putem promite nimic ,deşi avem echipamentul necesar şi chiar mai mult de atât. Ceea ce a căpătat doamna de la acele pastile este un fel de cancer... Nu la fel de grav, dar poate deveni.
- La dracu. Fă ceva şi rezolvă, mă auzi? Uite ce e , nu contează cât costă după cum presupun că înţelegi, dar vreau să o rezolvi. Şi despre ce pastile e vorba? Tonul meu era iritat şi uşor ridicat, de abia am observat acest lucru. Asta a provocat trezirea şi agitarea lui Bibi.
După ce ne-a explicat ce medicamente greşite lua şi faptul că era contşientă de acest lucru am aflat că Bibi ştia de această intenţie, chiar dacă o oprise de nenumărate ori. Acum ştiam către cine era îndreptat acel „ sper†.
- Putem intra să o vedem? A rostit Beatriz printre lacrimi.
A fost însă refuzată pe motivul că starea ei era încă instabilă. Am tăcut şi am îmbrăţişat-o, pentru că nu ştiam ce să fac altceva.
Zilele au trecut, una câte una, una câte una şi starea mamei mele nu se îmbunătăţea deloc. Dar nici nu se înrăutăţea, până când.. Într-o zi, am primit un telefon. Mă bucuram iar că eu eram cel care răspunsese. Şi iar, era dureros.
- Îmi pare rău, mama dumneavoastră a decedat.
Am închis înainte să gândesc şi am privit camera goală. Biroul părea mai apăsător ca oricând. Am oftat, ridicându-mă de pe scaunul confortabil şi am ieşit, fără a privi pe nimeni. Secretara care ştiam că auzise mica conversaţie dureroasă a lăsat capul în jos. Am tăcut şi eu, nu eram gata să accept alte condoleanţă. Am mers în fugă la spital, căci Bibi era încă acolo. Am văzut-o plângând la fel ca în ultimele două săptămâni. Aş fi vrut să plâng şi eu, dar nu aveam lacrimi. Egoistul de mine. Cred. Nu ştiam încă de ce eram , poate pentru că nu puteam să îi ofer mamei mele nici măcar o lacrimă. Dar ştiam că pot face în schimb altceva. Am îmbrăţişat-o pe Bibi şi am rugat-o să se liniştească, după care l-am tras pe Jack într-o parte.
- Ţi-am zis, dacă Bibi plânge, pe tine dau vina. Îţi spun o singură dată, tu o să o ajuţi să treacă peste asta.
A dat din cap, incapabil să rostească vreun cuvânt. Cred că urma să-mi transmită condoleanţe, iar, nu eram pregătit să le primesc.
Angelique iar nu eşti cu mine când am atât de multă nevoie de tine. Ştiu că dacă erai aici, se poate să – mi fi putut exprima sentimentele, altfel. Ştiu ... Nu ar fi fost la fel de dureros. De aceea vroiam ca măcar Bibi să primească tratamentul pe care eu nu îl aveam. Nu e aşa? Eram fratele mai mare. . .
Nu mai puteam pleca după ea, nu acum. Aş fi fost prea egoist. Atât de multă lume avea nevoie de ajutorul meu şi iar eram singurul ce putea face aceste lucruri. Mă învârteam parcă într-un serial de dragoste – tragedie, iar eu eram personajul principal care suferea cel mai mult. Patetic. Am gândit că Bibi e protagonista când i-am văzut faţa albă, suptă şi fără emoţie. Mi-am simţit pentru o secundă obrazul stâng umed. Poate a fost din cauza picăturile ce începuseră să cadă. . .
Mulţumim mult de comentarii şi aprecieri. Vă rog citiţi în continuare.
Lectură plăcută X: .
[center]Capitolul 38.[/center]
Am adormit. Ştiam că trupul meu adormise, pentru că nu mi-l mai puteam mişca însă mintea mea mă îndemna să mă ridic pentru că am ceva de făcut. Nu-mi aminteam însă ce . Eram prea obosit.
M-am trezit într-un târziu când razele soarelui de abia îşi făceau apariţia pe cer. La dracu! Adormisem în maşină, şi de această dată îmi aminteam ce aveam de făcut. Am accelerat şi am apelat numărul pe care îl ştiam atât de bine, dar nu mi-a răspuns nimeni. Nu am fost sigur nici că a sunat , aşa că am mai încercat. Oare de câte ori? Cred că depăşisem limita de 30 şi telefonul meu piua.
- Morţii tăi de baterie. Am ţipat, nervos. Am urcat în apartament , am făcut un duş şi am coborât repede pentru a merge la aeroport. Dacă nu îmi răspundea la telefon trebuia să mă asculte. Doar nu o să mă lase să stau pe lângă casa ei. Bine, bine, poate o să facă şi asta. O să iau o plăcuţă pe care o să scriu : Vanessa nu e însărcinată . În franceză, poate. M-am oprit brusc , căci nu mai ştiam încotro mă îndrept. Franţa? Oare într-acolo plecase? Ajunsesem deja la aeroport când mi-a venit această întrebare genială. L-am sunat pe Eric , însă nu mi-a răspuns decât după cel de-al doilea apel.
- Neaţa? A scos un sunet morocănos. Nu am dat importanţă orei la care îl trezisem.
- Unde dracu a plecat Angelique?
- Franţa?
Am închis lăsându-l să adoarmă la loc. Ştiam că nu avea idee nici cu cine vorbea şi odată căzut pe pernă, mort era. Am lăsat detaliile cretine pe altădată şi mi-am cumpărat un bilet de avion pentru care trebuia să aştept o oră. O oră întreagă, fir-ar să fie. M-am aşezat pe unul din scaune şi am stat liniştit. Cel puţin cinci minute, după mi se părea infernal. Cred că mai aveam cinsprezece minute până să urc în avion când telefonul meu a sunat.
- Da? Am întrebat morocănos. Vocea de dincolo era liniştită, fără a spune nimic. Am accentuat acelaşi „ da?†încă odată. Am putut auzi că ceea ce mie îmi părea linişte era un plâns spart.
- Ce s-a întâmplat?
Recunosc că eram alarmat. Mă deranja faptul că nu ştiam cu cine vorbesc. Nu recunoşteam numărul. Curând am recunoscut şi vocea şi persoana.
- Mama ta , nu se simte prea bine... Era mătuşa mea. Am închis repede şi am privit către aeroport. Aş fi vrut să plec, să merg după ea , să o aduc înapoi. Dar puteam să fac asta? Să o las pe mama mea bolnavă, singură? Să fiu egoist şi să arunc suferinţa asupra surorii mele? Nu puteam, pentru că înainte de toate, trebuia să am grijă de ceilalţi. După asta, mergeam după Angelique.
Nici nu ştiu când am ajuns în faţa vilei mele, total furios. Nimeni nu chemase nici măcar o ambulanţă. Am înjurat şi am condus-o chiar eu la spital. Un doctor a venit imediat în salon pentru a o consulta. Pulsul ei era mult prea rapid, respiraţia mult prea repetată. A conectat-o la nişte aparate, dracu să le ia, şi m-a dat afară din încăpere. Încă îmi simţeam oasele mult prea încordate şi inima mult prea.. Strânsă? Mda, parcă nu aveam aer. Nu vroiam să o anunţ pe Bibi despre acest eveniment, şi am fost suprins când am văzut-o plângând alături de Jack. Fugea, grăbindu-se spre mine şi aruncând pumni în pieptul meu.
- Unde e? Unde e? De ce nu m-ai sunat?
Ciudat de răspunsul, incidentul era de acum câteva minute, sau trecuseră ore? Am mângâiat-o pe cap şi am tras-o în braţele mele.
- Calmează-te Beatriz, o să fie bine.
- Sper. A zis ferm , tonul ei fiind acuzator . Mă întrebam pentru cine era acela, nu fusese întrebtat spre mine, sau cel puţin – nu părea.
Am stat pe holul spitalului mai mult de patru ore, fără un răspuns, fără nimic. Doar tăcere, pentru că nimeni nu îndrăznea să zică nimic. Nu că eu nu aş fi avut de reproşat faptul că nimeni nu sunase o ambulanţă. Am zis să las resentimentele pentru altădată. Şi iar mă gândeam la Angelique şi preferam să revin la resentimente pentru a nu fi aruncat în melancolie. Nu era momentul să mă gândesc la asta – mama mea era într-o cameră de spital, nu îi ştiam starea. Doar că era grav. Deci , trebuia să fiu atent doar la asta. Am tras o gură mare de aer şi am observat că Bibi adormise cu capul pe umărul meu. Am împins-o uşor, Jack echilibrând-o şi am mers spre doctorul care tocmai ieşise din salon.
- Cum se simte?
- Cine sunteţi dumneavoastră?
- Eu sunt fiul ei, Takumi Asazuki. Cum se simte mama mea?
- Domnule Asazuki . . . Ei bine, nu aş putea spune că este o stare prea favorabilă dar având în vedere ce pastile a luat, putem spune că e mai bine decât ne aşteptam. Pentru moment. Nu putem promite nimic ,deşi avem echipamentul necesar şi chiar mai mult de atât. Ceea ce a căpătat doamna de la acele pastile este un fel de cancer... Nu la fel de grav, dar poate deveni.
- La dracu. Fă ceva şi rezolvă, mă auzi? Uite ce e , nu contează cât costă după cum presupun că înţelegi, dar vreau să o rezolvi. Şi despre ce pastile e vorba? Tonul meu era iritat şi uşor ridicat, de abia am observat acest lucru. Asta a provocat trezirea şi agitarea lui Bibi.
După ce ne-a explicat ce medicamente greşite lua şi faptul că era contşientă de acest lucru am aflat că Bibi ştia de această intenţie, chiar dacă o oprise de nenumărate ori. Acum ştiam către cine era îndreptat acel „ sper†.
- Putem intra să o vedem? A rostit Beatriz printre lacrimi.
A fost însă refuzată pe motivul că starea ei era încă instabilă. Am tăcut şi am îmbrăţişat-o, pentru că nu ştiam ce să fac altceva.
Zilele au trecut, una câte una, una câte una şi starea mamei mele nu se îmbunătăţea deloc. Dar nici nu se înrăutăţea, până când.. Într-o zi, am primit un telefon. Mă bucuram iar că eu eram cel care răspunsese. Şi iar, era dureros.
- Îmi pare rău, mama dumneavoastră a decedat.
Am închis înainte să gândesc şi am privit camera goală. Biroul părea mai apăsător ca oricând. Am oftat, ridicându-mă de pe scaunul confortabil şi am ieşit, fără a privi pe nimeni. Secretara care ştiam că auzise mica conversaţie dureroasă a lăsat capul în jos. Am tăcut şi eu, nu eram gata să accept alte condoleanţă. Am mers în fugă la spital, căci Bibi era încă acolo. Am văzut-o plângând la fel ca în ultimele două săptămâni. Aş fi vrut să plâng şi eu, dar nu aveam lacrimi. Egoistul de mine. Cred. Nu ştiam încă de ce eram , poate pentru că nu puteam să îi ofer mamei mele nici măcar o lacrimă. Dar ştiam că pot face în schimb altceva. Am îmbrăţişat-o pe Bibi şi am rugat-o să se liniştească, după care l-am tras pe Jack într-o parte.
- Ţi-am zis, dacă Bibi plânge, pe tine dau vina. Îţi spun o singură dată, tu o să o ajuţi să treacă peste asta.
A dat din cap, incapabil să rostească vreun cuvânt. Cred că urma să-mi transmită condoleanţe, iar, nu eram pregătit să le primesc.
Angelique iar nu eşti cu mine când am atât de multă nevoie de tine. Ştiu că dacă erai aici, se poate să – mi fi putut exprima sentimentele, altfel. Ştiu ... Nu ar fi fost la fel de dureros. De aceea vroiam ca măcar Bibi să primească tratamentul pe care eu nu îl aveam. Nu e aşa? Eram fratele mai mare. . .
Nu mai puteam pleca după ea, nu acum. Aş fi fost prea egoist. Atât de multă lume avea nevoie de ajutorul meu şi iar eram singurul ce putea face aceste lucruri. Mă învârteam parcă într-un serial de dragoste – tragedie, iar eu eram personajul principal care suferea cel mai mult. Patetic. Am gândit că Bibi e protagonista când i-am văzut faţa albă, suptă şi fără emoţie. Mi-am simţit pentru o secundă obrazul stâng umed. Poate a fost din cauza picăturile ce începuseră să cadă. . .