48 de ore [yaoi]

[Yoko]

In sfarsit mi-am facut curaj sa ma apuc si de scris, nu doar de citit ficuri. Cateva trasaturi ale ficului ce urmeaza: titlul va deveni relevant abia pe la sfarsit, scenele yaoi vor fi (si inca cum!), dar pentru inceput vor exista doar niste tachinari ce pregatesc terenul, nimic nu este previzibil in primele capitole si pe masura ce postez va veti convinge. :)
Mii de multumiri lui myuu pentru corecturi!
Enjoy!

---------------------------------------------------

Cap. I -- Noapte buna! --

- Copil idiot...
Batranul din fata mea ma privea cu aceeasi expresie rece cu care eram obisnuit, incruntandu-si sprancenele stufoase in timp ce ma numea pentru a nu stiu cata oara �idiot�. Impunator, cu parul incaruntit de vreme, privire patrunzatoare incadrata de riduri adanci, semne ale unei vieti grele, dar si ale intelepciunii venite odata cu inaintarea in varsta, nasul acvilin dominand buzele subtiri si un pic prea vinetii, ei bine acest om este bunicul meu. Impropiu spus... Teoretic, sunt orfan. Practic, magnatul Nakamura Tadashi m-a cules de pe strazi si m-a crescut, autointitulandu-se �bunicul meu�. Nu stiu de ce, nu stiu de ce eu, de ce pe mine, de ce atunci si mi-e teama ca n-am sa aflu vreodata. Pana si faptul ca acest om nu imi este cu adevarat bunic l-am aflat din intamplare si in nici un caz nu de la el. Refuza sa-mi vorbeasca despre trecut repetandu-mi o fraza pe care clar n-am s-o uit usor: �Trecutul nu-l poti schimba, viitorul nu este scris inca, prin urmare invata sa traiesti prezentul, Kenzo!�
Probabil ca sa ma razbun sau probabil din cauza ca n-am avut parte de iubirea unor parinti, ci de severitatea unui pseudo-bunic sau probabil din cauza ca as vrea sa obtin orice alta reactie de la bunicul meu decat calmul lui impenetrabil, rece si dur, in fine, probabil cate putin din toate acestea la un loc mi-au modelat caracterul transformandu-ma intr-un adolescent rebel, ignorant, complet impotriva oricaror reguli impuse, incapabil de a vorbi despre propria-mi persoana, insa neavand nici o retinere in a spune exact ce cred despre altii. Am 17 ani, urmand sa devin major in 7 luni si 14 zile si locuiesc cu bunicul meu de cand ma stiu. Nici macar o singura data nu am avut parte de un altfel de comportament din partea lui, dar nu am renuntat sa incerc.
Acum? Acum tocmai am adus in casa bunicului o femeie de aproximativ 25 de ani, blonda, cu ochii de culoarea cerului senin, dar intunecati de negrul machiajului aplicat mult prea stangaci si mult prea mult , la fel de inutil de mult fiind si rujul de pe buzele ei. Articolele vestimentare neacoperind destul din trupul ei nu merita mentionate. Probabil decat faptul ca au niste culori atat de tipatoare incat intreaga imagine te face, barbat fiind, sa opresti langa ea si sa o intrebi cat cere pe ora... Ei bine, pentru a nu stiu cata oara pun la incercare rabdarea bunicului in speranta ca de data asta sa reusesc, daca nu sa il fac sa-mi vorbeasca despre sentimentele lui, macar sa il enervez in asemenea masura incat sa inceapa sa tipe, sa ma loveasca, sa-mi arate ca-i pasa...
- Bunicule, implinesc 18 ani in curand. Voi putea decide singur daca Aiko este femeia cu care vreau sa-mi petrec restul zilelor sau nu. Evident, o judeci dupa aparente. Nu tu m-ai invatat sa nu judec cartile dupa coperti? Afla ca Aiko este o femeie inteligenta, stapana pe sine, amuzanta, capabila sa poarte conversatii coerente. Singurul inconvenient a fost ca ea nu a avut pe nimeni care sa-i ofere niste conditii propice de viata. Este chiar atat de rau faptul ca vreau sa iau de pe strazi o femeie cu un potential fantastic de viitoare sotie?
Ma felicit in sinea mea pentru faptul ca am rostit aceste cuvinte complet stapan pe sine, calm si mai ales pentru faptul ca intr-o oarecare masura aduce cu propria-mi poveste, fiind la randul meu un fost copil al strazii. Nu, nu am nici o intentie de a ma insura si nici pe femeia ce statea in picioare, la cativa pasi in spatele meu nu o cunosc. Nici nu imi amintesc de la ce colt de strada am agatat-o si habar n-am cum o cheama de fapt. Cu o jumatate de ora mai inainte, in timp ce conduceam spre casa, avand evident permisiunea politiei pe care bunicul meu o finanta intr-o masura considerabila, printre mangaieri, saruturi si priviri lascive mi-a spus ca o pot numi cum vreau atata timp cat ii platesc suma de bani stabilita.
- Nakamura Kenzo, esti idiot, imi repeta bunicul meu plictisit. Daca nu mai ai nimic de adaugat, ia-ti, te rog, viitoarea nevasta si iesiti din biroul meu.
Ce-as putea spune in aceasta situatie? Calmul dezarmant al bunicului meu stand linistit si impasibil pe scaunul confortabil din spatele imensului sau birou a castigat inca o data, ca de obicei de altfel. Incaperea spatioasa si mult prea inalta pentru o camera normala, plina de carti legate in coperti verzi si negre, iluminata de un candelabru imens ce atarna de tavan pana la un sfert din inaltimea camerei, mi s-a parut deodata sufocanta, lipsita de aer si apasatoare. Trag adanc aer in piept, las privirea in pamant, ma rasucesc pe calcaie si o iau de mana pe fiinta spalacita si insipida care se plictisise teribil mestecand guma si asteptandu-ma pe mine sa-i dezvalui bunicului magnificul plan de insuratoare. Iesim impreuna din camera ce servea drept birou al batranului, strabatem imensul living cu dale de marmura alba si gri pe care tocurile blondei rasunau intr-un mod nemaipomenit de enervant si incerc sa deschid usa masiva de la intrare pentru a o pofti pe �domnisoara� sa-si vada de drum.
- Nu asa repede, iubitule. Cum ramane cu banii mei? Am muncit din greu pentru ei, nu-i asa? ma intreaba blonda incolacindu-si bratele in jurul gatului meu si spargand un balon din guma de mestecat.
- Asa-i. Ai muncit atat de mult incat ti-au intrat hainele la apa intre timp, ii raspund in timp ce ii dau bratele la o parte si ii inmanez suma de bani ceruta.
Plictisita, blonda imi smulge banii si reusesc intr-un final sa inchid usa in urma ei. Ma sprijin de toc, inchid ochii si reiau in minte conversatia ce a avut loc cu cateva minute in urma. Sirul gandurilor imi este intrerupt de un bazait enervant ce ajunge la urechile mele ca prin ceata. �Recunosc vocea femeii ce tocmai a parasit vila, insa vocea de barbat a cui o fi?�
- Iubitule, iti promit ca o sa te fac sa te simti ca in Rai.
�Hmph, mi-o si imaginez infasurata in jurul sarmanului om, oricine ar fi el��, gandesc automat in timp ce coltul stang al gurii mi se ridica intr-un zambet rautacios.
- Draga mea, eu ma pregatesc sa intru in Iad momentan. Nu stiu exact cum ai ajuns aici, insa ai face bine s-o iei inapoi pe drumul pe care ai venit.
�In Iad? Cum adica in Iad?... � Nu apuc totusi sa imi continui gandurile pentru ca soneria ma trezeste din visare. Odata scapat din imbratisarile femeii, necunoscutul s-a apropiat de usa in spatele caruia eu iscodeam vanatorul si posibila prada, apasand puternic butonul soneriei. Astept trei minute pentru a nu ridica banuieli si deschid.
�Omul din fata mea... Ce-i cu mine?...�, gandesc in timp ce-l masuram pe barbat din cap pana in picioare. Parul negru si ravasit de vant ii incadra fata intr-un mod excitant de adorbil, ochii caprui de o intensitate aproape coplesitoare ma fixau la randul lor din spatele unei perechi de ochelari subtiri, ii puteam ghici conformatia atletica a trupului de sub camasa descheiata neglijent la primii nasturi, iar turul pantalonilor bej lasat ceva mai jos decat in mod normal parca cerea sa fie dati jos.
Socat de aceasta aparitie si de propriile ganduri ce-mi fulgerau mintea, nu sunt in stare sa scot un sunet. Sunt salvat insa de acest barbat care rupe tacerea:
- Buna seara. Ma numesc Arakawa Jun. Imi cer scuze ca deranjez la aceasta ora, insa domnul Nakamura mi-a spus clar sa vin aici imediat ce ajung in Tokyo. Ma poti conduce, te rog, la dumnealui?
Sunt sigur ca, in cazul in care as incerca sa vorbesc, ar iesi doar niste cuvinte incoerente si fara noima, asadar ii fac semn din cap sa intre. Dupa ce inchid usa in urma lui, imi adun toate puterile pentru a ingaima:
- Urmati-ma, va rog.
Nu stiu exact cum reusesc sa ma deplasez pana la biroul pe care tocmai il parasisem, cum bat la usa si il las acolo pe acest om care mi-a tulburat simturile in asemenea masura, insa incep sa-mi vin in simtiri oarecum in momentul in care urc scarile spre camera mea. In momentul de fata sute de ganduri alearga haotic in mintea mea, ciocnindu-se si spargandu-se si ... inmultindu-se. Ajuns in camera ma indrept spre oglinda si ma uit mirat la imaginea din fata mea. Un adolescent cu par roscat-cafeniu un pic prea lung pentru gusturile bunicului, insa nu indeajuns de lung pentru ale mele, ochii caprui deschis, tenul pal, cu un trup tanar bine dezvoltat pentru un baiat de 17 ani. Port inca uniforma liceului: camasa alba insemnata cu simbolul Dojo Elite Highschool, cravata in dungi colorate in diverse nuante de albastru si pantalonii bleumarin. Privesc, dar nu ma recunosc. Ca si cand m-as uita la un strain. �Intre mine si ce vad in oglinda e o distanta ca de la Pamant la Luna... Cine e el? De fapt, de ce ma intereseaza cine e el? De ce a lasat o asemenea impresie asupra mea? De fapt, de ce am reactionat eu in felul in care am reactionat? De ce am ramas blocat? Da, este un barbat cu adevarat frumos, dar ... Pot spune despre un barbat ca e frumos? Ce e cu gandurile acestea? Kenzo, revino-ti, idiotule!�
Ma indrept buimac spre baie si dau drumul la apa. Imi desfac cu miscari mecanice cravata, deschei nasturii camasii care in secunda urmatoare face cunostinta cu podeaua, pantalonii, boxerii si sosetele urmand-o indeaproape. Ma las rasfatat de apa ce cade cu putere peste trupul meu sperand sa ia cu ea si gandurile mult prea de neinteles pentru mine.
Dupa o jumatate de ora, simtindu-ma intr-o oarecare masura revigorat moral, imi fac curaj si parasesc baia infasurandu-mi un prosop in jurul taliei. Nu apuc totusi sa inchid usa in urma mea, pentru ca raman pentru a doua oara blocat. �Doamne, nu iar!� A fost singurul gand coerent si automat ce mi-a venit in minte. In dreptul patului meu se afla barbatul de mai devreme, in picioare si fara camasa, pregatindu-se sa se elibereze si de inconvenientul pantalonilor. Ma imaginez indreptandu-mi pasii spre el, il ajut sa scape de articolul de imbracaminte care imi impiedica privirea sa se bucure de o imagine complet goala a acestui barbat in timp ce buzele mele le cauta pe ale lui...
- Oh, spune el putin surprins, scuza-ma, cred ca am incurcat camerele. Domnul Nakamura mi-a spus ca pot ramane aici si ca pot avea a treia camera de la primul etaj. Se pare ca oboseala drumului pe care l-am facut pana aici isi spune cuvantul si nu ma lasa sa numar nici pana la trei... Imi poti spune, te rog, care este camera corecta?
E superb... Un zeu perfect menit sa suceasca mintile oamenilor de rand prin simpla lui prezenta, un trup sculptat de mainile suave ale celor noua muze ale Greciei antice si o voce care rasuna in urechile mele precum cea mai dulce muzica. Trezit din gandurile perverse ce pun stapanire pe mintea mea, incerc sa ma adun si ii raspund incet, parca de frica sa nu pierd ecoul vorbelor lui:
- Este vorba despre camera de dupa a mea. Urmati-ma, va rog.
- Nu e nevoie sa te deranjezi. Sper ca n-am probleme in a numara, totusi, pana la unu, imi raspunde el zambind auto-ironic si adunandu-si in acelasi timp hainele. Noapte buna si scuze inca o data.


http://i42.tinypic.com/zkmntd.jpg - Nakamura Kenzo
http://i43.tinypic.com/zoej8.jpg - Arakawa Jun