05-04-2013, 11:11 PM
Capitolul V: Cand te trezesti cu soarele pe perna
De-atat timp tot ratacind pe holuri interminabile si intunecate, de-atat timp tot auzind soapte si vazand, cu coada ochiului, siluete ce ma privesc din toate partile... Nu stiu unde ma indrept, dar nu pot sta si astepta. Unele usi erau deschise si trecand pe langa ele priveam, inauntrul lor, dar nu vedeam decat intuneric. Labirintul mintii mele in intunericul sufletului meu. Sunt trista pentru ca nu stiu ce se intampla, nu inteleg, nu ma inteleg. Atat de confuza si de parasita... Aud rasete indepartate, de-alungul coridorului. Doua voci de copile. Ma indrept spre ele, incerc sa le vad, sa le prind din urma. Le vad asezate in mijlocul holului, la cativa metri de mine, nu le pot distinge chipul, dar le vad. Se joaca, se imbratiseaza. Par ca se iubesc atat de mult. Se privesc in ochi, rad din nou, se imbratiseaza. Una dintre ele incepe sa planga, iar cealalta ii tine capul intre palme si incearca sa o linisteasca, dar nu da semne ca se linisteste. Aud, de undeva din capatul pe care nu il vad al holului o voce...
- Diana, esti in camera ta? Vino la masa!
Si nu apuc sa vad decat cele doua copile cum se ridica, chicotind, si disparand in intuneric. Vreau atat de mult sa ma asez, sunt atat de obosita, iar incheieturile ma dor, ma dor atat de tare. Aud un scancet, de undeva din spate, si ma intorc brusc. Ma uit cu atentie si de-abia disting o dara intunecata in urma mea. Picaturi si picaturi, in urma mea, pe tot coridorul. Nu-mi mai simt palmele si incerc sa mi le privesc. Le vad lucind, le vad lucind si picaturi, picaturi prelingandu-se pe degete, in jos, in tot holul. Nu inteleg, nu ma inteleg...
De-atat timp tot ratacind pe holuri interminabile si intunecate, de-atat timp tot auzind soapte si vazand, cu coada ochiului, siluete ce ma privesc din toate partile... Nu stiu unde ma indrept, dar nu pot sta si astepta. Unele usi erau deschise si trecand pe langa ele priveam, inauntrul lor, dar nu vedeam decat intuneric. Labirintul mintii mele in intunericul sufletului meu. Sunt trista pentru ca nu stiu ce se intampla, nu inteleg, nu ma inteleg. Atat de confuza si de parasita... Aud rasete indepartate, de-alungul coridorului. Doua voci de copile. Ma indrept spre ele, incerc sa le vad, sa le prind din urma. Le vad asezate in mijlocul holului, la cativa metri de mine, nu le pot distinge chipul, dar le vad. Se joaca, se imbratiseaza. Par ca se iubesc atat de mult. Se privesc in ochi, rad din nou, se imbratiseaza. Una dintre ele incepe sa planga, iar cealalta ii tine capul intre palme si incearca sa o linisteasca, dar nu da semne ca se linisteste. Aud, de undeva din capatul pe care nu il vad al holului o voce...
- Diana, esti in camera ta? Vino la masa!
Si nu apuc sa vad decat cele doua copile cum se ridica, chicotind, si disparand in intuneric. Vreau atat de mult sa ma asez, sunt atat de obosita, iar incheieturile ma dor, ma dor atat de tare. Aud un scancet, de undeva din spate, si ma intorc brusc. Ma uit cu atentie si de-abia disting o dara intunecata in urma mea. Picaturi si picaturi, in urma mea, pe tot coridorul. Nu-mi mai simt palmele si incerc sa mi le privesc. Le vad lucind, le vad lucind si picaturi, picaturi prelingandu-se pe degete, in jos, in tot holul. Nu inteleg, nu ma inteleg...
SFARSIT