Capitolul I: Cine vrea sa nege lumea pentru totdeauna?
Mmm... Atat de placut este cand te trezesti dimineata si ai un sentiment de bine pe care nu ti-l poti explica, dar pe care il simti. Il simti in adancul tau si parca iti insenineaza intreaga zi. Atatea ganduri si atata bucurie ce ma tulbura inca de la ora asta. Nici nu stiu ce sa fac mai intai. Patul zace botit si nefacut, carti intinse peste tot. Parca seara nu se vede atat deranjant toata dezordinea asta. Mai bine le-as strange mai repede, ca daca vede iar mama... Si mai e si mirosul asta. Pare a fi sunca prajita, mmm... Cobor repede si ma indrept spre bucatarie. Intru cu zambetul pe buze si dau buna dimineata. Nu mi se raspunde. Il vad pe tata la masa, cu un pumn in tampla, privind in gol si cu ochii incarcati de lacrimi. Deja zambetul de mai devreme incepuse sa-mi piara. O vad si pe mama langa aragaz, prajind sunca si cu doua fire subtiri de lacrimi pe obraji. Isi ridica privirea spre mine. Cei mai sfasietori si mai pierduti ochi pe care i-am vazut vreodata. Se apropie, incepe sa ma mangaie pe crestet si ma imbratiseaza, izbucnind si mai tare in plans. Eu... inmarmurita, incep si eu sa plang. Parca lacrimile curgeau de la sine. Nu simteam nimic, dar plangeam. Incerc sa-mi desclestez buzele si intreb:
- Mama, ce s-a intamplat?
- Mama, de ce nu-mi raspunzi? Ce s-a intamplat?
O simt cum ma strange din ce in ce mai tare, incercand sa-si potoleasca plansul, tot inghitind in sec.
- Puiule... Diana... s-a intamplat ceva cu Diana.
- Ce s-a intamplat cu Diana, mama? Spune-mi, mama, ce este cu Diana?
Diana... surioara mea cea mai mare si cea mai iubita. De cand au luat-o de acasa, intr-o noapte, si au internat-o intr-un spital de boli mintale nu am mai vazut-o decat o singura data. Intr-o poza trimisa de una dintre infirmierele de acolo. Eu n-am crezut niciodata ca Diana este nebuna. Am suferit atat de mult amandoua cand ceilalti o batjocoreau, iar eu trebuia sa am grija tot timpul sa nu i se intample ceva. Atatea nopti in care adormeam amandoua imbratisate si ne povesteam visele, una celeilalte, in fiecare dimineata. Singura boala de care era bolnava Diana era o boala a sufletului. Le-am spus de atatea ori, dar cine sa ma asculte? Au inchis-o intr-un loc care i-a macinat sufletul cu fiecare zi care trecea, transformand-o intr-o ruina, iar ei numeau asta tratament. Noaptea trecuta s-a sinucis, taindu-si venele cu un ciob, in baia spitalului, razand frenetic si amenintand pe toti cei care incercau s-o scoata de acolo. Douazeci si unu de ani de chin i-au fost de ajuns. Tin minte ca in unele nopti, cand stateam pana tarziu si ne jucam cu umbrele pe pereti, imi povestea despre o asa-numita eliberare, cand toata durerea si chinul vor disparea. Pana in dimineata asta nu mi-am dat seama niciodata la ce se referea. Atata durere intr-o banala bucatarie, intr-o dimineata insorita de vara. Stateam toti trei si plangeam, incercand sa ne linistim, unul pe celalalt.
Nu mai aveam puterea nici sa plang, ma simteam secata si vlaguita. Era un amestec de sentimente ce parca ma detasa cu totul de realitate. Si tot felul de ganduri... Imi imaginam cum ar fi sa am puterea sa dau timpul inapoi, incercam sa ma gandesc cum ar fi fost sa nu ma fi nascut vreodata, dar dintre toate, durerea era cea care ma apasa cel mai tare. Ma inecam in propriile-mi lacrimi si parca ma auzeam tipand, desi nu o faceam. In astfel de momente parca simti cum realitatea se imbina cu visul, nu mai stii ce sa crezi. Uneori ai impresia ca tu inca dormi sau poate tot ceea ce faci este doar sa speri ca totul este un vis...
- Noi va trebui sa plecam sa o aducem acasa, il aud pe tata, cu o voce cu care nu l-am mai auzit niciodata. Era atat de tremurata si de sfarsita incat ma infioram. Un barbat solid care de obicei emana atata hotarare si atata tarie sa-l vezi acum daramat si injunghiat de durere era o imagine dezarmanta.
Oricum nu mai conta, nu mai vroiam decat liniste si timp. Timp sa-mi revin, timp sa-mi pansez ranile ce acum sangerau fara incetare, timp de intrebari, timp de blestemat zei, timp... Din bucatarie m-am intors in camera mea. Camera mea care acum parea mai intunecata decat in oricare alta zi. M-am asezat pe marginea patului, mi-am ingropat fata in palme si am stat asa cred ca doua ore. Si timpul trecea diferit. Uneori parca statea pe loc, alta data parca trecea mult prea rapid. Ma trezesc intinsa in pat. Se pare ca adormisem, intre timp. O vad pe mama cum se foia prin camera, tot cautand ceva, tot dand sa izbucneasca iar in plans. Vine spre mine, ma saruta pe frunte si-mi spune:
- Mama, noi plecam. Ai grija ce faci pe aici. Venim cat de repede putem.
Ma saruta din nou, oftand si privindu-ma adanc in ochi. Imi inchid iar ochii, nu apuc sa aud decat usa inchizandu-se si adorm iar...
Mmm... Atat de placut este cand te trezesti dimineata si ai un sentiment de bine pe care nu ti-l poti explica, dar pe care il simti. Il simti in adancul tau si parca iti insenineaza intreaga zi. Atatea ganduri si atata bucurie ce ma tulbura inca de la ora asta. Nici nu stiu ce sa fac mai intai. Patul zace botit si nefacut, carti intinse peste tot. Parca seara nu se vede atat deranjant toata dezordinea asta. Mai bine le-as strange mai repede, ca daca vede iar mama... Si mai e si mirosul asta. Pare a fi sunca prajita, mmm... Cobor repede si ma indrept spre bucatarie. Intru cu zambetul pe buze si dau buna dimineata. Nu mi se raspunde. Il vad pe tata la masa, cu un pumn in tampla, privind in gol si cu ochii incarcati de lacrimi. Deja zambetul de mai devreme incepuse sa-mi piara. O vad si pe mama langa aragaz, prajind sunca si cu doua fire subtiri de lacrimi pe obraji. Isi ridica privirea spre mine. Cei mai sfasietori si mai pierduti ochi pe care i-am vazut vreodata. Se apropie, incepe sa ma mangaie pe crestet si ma imbratiseaza, izbucnind si mai tare in plans. Eu... inmarmurita, incep si eu sa plang. Parca lacrimile curgeau de la sine. Nu simteam nimic, dar plangeam. Incerc sa-mi desclestez buzele si intreb:
- Mama, ce s-a intamplat?
- Mama, de ce nu-mi raspunzi? Ce s-a intamplat?
O simt cum ma strange din ce in ce mai tare, incercand sa-si potoleasca plansul, tot inghitind in sec.
- Puiule... Diana... s-a intamplat ceva cu Diana.
- Ce s-a intamplat cu Diana, mama? Spune-mi, mama, ce este cu Diana?
Diana... surioara mea cea mai mare si cea mai iubita. De cand au luat-o de acasa, intr-o noapte, si au internat-o intr-un spital de boli mintale nu am mai vazut-o decat o singura data. Intr-o poza trimisa de una dintre infirmierele de acolo. Eu n-am crezut niciodata ca Diana este nebuna. Am suferit atat de mult amandoua cand ceilalti o batjocoreau, iar eu trebuia sa am grija tot timpul sa nu i se intample ceva. Atatea nopti in care adormeam amandoua imbratisate si ne povesteam visele, una celeilalte, in fiecare dimineata. Singura boala de care era bolnava Diana era o boala a sufletului. Le-am spus de atatea ori, dar cine sa ma asculte? Au inchis-o intr-un loc care i-a macinat sufletul cu fiecare zi care trecea, transformand-o intr-o ruina, iar ei numeau asta tratament. Noaptea trecuta s-a sinucis, taindu-si venele cu un ciob, in baia spitalului, razand frenetic si amenintand pe toti cei care incercau s-o scoata de acolo. Douazeci si unu de ani de chin i-au fost de ajuns. Tin minte ca in unele nopti, cand stateam pana tarziu si ne jucam cu umbrele pe pereti, imi povestea despre o asa-numita eliberare, cand toata durerea si chinul vor disparea. Pana in dimineata asta nu mi-am dat seama niciodata la ce se referea. Atata durere intr-o banala bucatarie, intr-o dimineata insorita de vara. Stateam toti trei si plangeam, incercand sa ne linistim, unul pe celalalt.
Nu mai aveam puterea nici sa plang, ma simteam secata si vlaguita. Era un amestec de sentimente ce parca ma detasa cu totul de realitate. Si tot felul de ganduri... Imi imaginam cum ar fi sa am puterea sa dau timpul inapoi, incercam sa ma gandesc cum ar fi fost sa nu ma fi nascut vreodata, dar dintre toate, durerea era cea care ma apasa cel mai tare. Ma inecam in propriile-mi lacrimi si parca ma auzeam tipand, desi nu o faceam. In astfel de momente parca simti cum realitatea se imbina cu visul, nu mai stii ce sa crezi. Uneori ai impresia ca tu inca dormi sau poate tot ceea ce faci este doar sa speri ca totul este un vis...
- Noi va trebui sa plecam sa o aducem acasa, il aud pe tata, cu o voce cu care nu l-am mai auzit niciodata. Era atat de tremurata si de sfarsita incat ma infioram. Un barbat solid care de obicei emana atata hotarare si atata tarie sa-l vezi acum daramat si injunghiat de durere era o imagine dezarmanta.
Oricum nu mai conta, nu mai vroiam decat liniste si timp. Timp sa-mi revin, timp sa-mi pansez ranile ce acum sangerau fara incetare, timp de intrebari, timp de blestemat zei, timp... Din bucatarie m-am intors in camera mea. Camera mea care acum parea mai intunecata decat in oricare alta zi. M-am asezat pe marginea patului, mi-am ingropat fata in palme si am stat asa cred ca doua ore. Si timpul trecea diferit. Uneori parca statea pe loc, alta data parca trecea mult prea rapid. Ma trezesc intinsa in pat. Se pare ca adormisem, intre timp. O vad pe mama cum se foia prin camera, tot cautand ceva, tot dand sa izbucneasca iar in plans. Vine spre mine, ma saruta pe frunte si-mi spune:
- Mama, noi plecam. Ai grija ce faci pe aici. Venim cat de repede putem.
Ma saruta din nou, oftand si privindu-ma adanc in ochi. Imi inchid iar ochii, nu apuc sa aud decat usa inchizandu-se si adorm iar...