Corupt de viata

[Storymaker]

Tipul povestii: Aventura -Bucata din viata -Comedie -Drama
Varsta indicata: 14+
Critica dorita: Oricare

O zi de scoala


Un mar. Atat pot sa mananc. Nici nu ma astept la mai mult, atata merit. Cerul este albastru, ca de obicei.
In lumea asta, care de altfel e atat de frumoasa, nu imi gasesc locul. Daca nu as fi atat de las, lucrurile ar fi stat altfel; totusi, sunt singur, trist si foarte nervos.
Un mar. Un banal fruct, de o forma sferica, iar culoarea... Acest rosu imi aminteste de sangele varsat de soldati in razboaie crunte. Pacat ca si acest mar, in felul sau, este rau. Imbibat cu chimicale, stropit cu substante toxice care-i ucid puritatea. Daca nu as mai aprecia prezentul atat de mult, tot ceea ce as face, ar fi lipsit de sens. Totul este lipsit de sens, precum viata acestui mar, caci desi sunt satul acum, iar marul are un sens temporal, maine o sa fiu iar flamand, si marul ce l-am mancat azi nu imi va folosi la nimic maine, precum nu mi-a folosit la nimic nici ieri.
Timpul este atat de interesant, daca stai sa te gandesti. In prezent iti satrisfaci nevoile, in viitor iei decizii ce iti ingluienteaza viziunea asupra trecutului, iar trecutul este locul unde te refugiezi cand viitorul este murdarit.
-Alexandru, este timpul sa pleci spre scoala!
-Da, mama, o sa plec caurand.
Acel "curand" pe care nu contenesc a-l spune; acel "curand" ce inseamna ca o sa indeplinesc sarcina in timpul viitor, construindu-mi trecutul in prezent pentru a avea unde sa ma refugiez. Acel "curand" care arata numai lasitate... Lasitatea mea.
-Alexandru, pleaca imdeiat! Nu sti cat sunt de nacajita?! Nu ma supara si tu!
Oh, iar incepe! trebuie sa o fug imediat, cat mai am scapare.
-Mama, ce sa-mi iau de mancare?
-Mai ia-ti mere!
Mere... Da! trece-ti creaturi demonice in punga, ca sa imi micsorati chinul!
-Am plecat, mama.
-La revedere, fiul meu drag pe care il iubesc atat de mult si care imi va lipsi ingrozitor.
-Mda, la revedere.
Drumul este placut, caci vantul ma imbratiseaza, iar razele soarelui ma mangaie. Cat de frumos miros cadavrele frunzelor. Mireasma lor imi aduce aminte de copilarie si de cum alergam eu fericit prin aceste locuri.
Ma intreb de ce atunci cand meditez, drumul pare atat de scurt, iar atunci cand nu ma gandesc la nimic important, e asa de lung? Probabil ca intervine placerea de a face ceva. Din nefericire, tot ceea ce place unui, om trece ca vantul, iar ceea ce nu-i place distorsioneaza timpul in asa hal, incat secundele devin ore, orele- zile, zilele- luni, iar lunile- vieti intregi traite la nesfarsit.
Liceul; liceul este la fel de frumos ca si ultima oara. Plantele cocotate pe el ma cheama spre natura si visare. Imi aduc aminte de un alt episod din copilaria mea... Nu! Gata cu episoadele din copilarie! Trebuie sa ma concentrez pe destinatie. Da, destinatia mea. Care imi e destinatia? Sala de clasa! Care imi este scopul? Sa ajung in ea, sa ma pun in banca si sa incep sa desenez!
Daca as face si eu ceva mai interesant la scoala, poate ca mi-ar place mai mult; doar "poate".
-Alexandru, ce faci?
Iubita mea ma cheama; ma intreb cine m-o fi pus sa accept aceasta relatie. Sentimente stupide! O cheama Diana, dar asta e irelevant; si ea, ca si ceilalti oameni, este incompleta. Totusi, are o frumusete pe care oricat m-as stradui, nu o pot ignora. Este o fiinta foarte...
-Nu ma saruti?
-Ba da...
Zemos, foarte zemos. Parca ar inota melci in gura mea, daca ar putea melcii sa inoate.
-Ma grabesc acum, Diana. La revedere!
Fug ca un ninja, atunci cand ma grabesc. Uite o fata grasa, trebuie s-o evit. Este atat de stramt intre ea si perete! De ce am luat-o pe aici? Trebuie sa reusesc!
-Mai, ai grija pe unde mergi!
-Imi pare rau, dar ma grabesc spre clasa. Am ora cu...
-Nu-mi pasa! Doar fi mai atent!
Intunericul ma inconjoara, nu pot sa mai raman aici, trebuie sa fug mai repede si mai repede. Cine ar fi crezut ca fuga e atat de obositoare?! Sa deschid usa cu grija, sa nu ma auda profesorul. Mai dar, scartaie usa asta. Of, am uitat de privirile colegilor ce se atintesc asupra usii cand se deschide! Profesorul nu a observat inca, e bine! Banca mea... Unde e banca mea? Ocupata?! Scaun... Un scaun... Nu e nici un scaun. Atunci nu imi ramane decat sa stau zambind uitandu-ma la profesor ca si cum as fi facut o prostie. Si totusi, scaunul catredei nu e ocupat. Azi voi sta la catedra! Asa, imi pun gheozdanul aici, si... Fundul profesorului se apropie amentintator de mine! Nu ar fi trebuit sa ma asez asa de repede. Voi sta nemiscat, poate ca v-a pleca. Atat de greu! Ce dureros este sa ai un profesor obez! Ii simti greutatea pana in oase... Cred ca imi dau duhul...
-Domn' profesor, va rog, dati-va jos!
-Alexandru, ce naiba faci pe scaunul meu?! Stai sa ma ridic! Uf, m-am intepenit!
Colegii rad atat de tare incat nu ma mai simt atat de prost. Toata situatia asta ma amuza; dar nu indeajuns de mult incat sa uit de durere.
-Copiii, nu pot sa ma scol! Chemati salvarea!
-Oh, grozav!