Abisul umbrelor

[Shilpa]

Scuze pentru intarziere, dar stiti voi probleme cu scoala. Ca de obicei le multumesc cititorilor mei in special Sasuke-love-Sakura,Angel of darkness, purple_kitten. Imi pare rau, dar si acest capitol este scurt pentru ca nu am avut prea mult timp deci inca nu am terminat capitolul. Imi pare rau pentru cele 100 de greseli pe care o sa le gasiti, dar promit ca le voi corecta dupa posturile voastre. Sper sa va placa continaurea spor la citit.

Fiecare lovitura ma zdrobea incetul cu incetul lasand loc de mii de intrebari si framantari. Un lucru era insa sigur nu aveam sa ma mai intorc acolo niciodata. Nu voi mai trai asa si nu voi mai lasa pe nimeni sa se poarte cu mine in felul asta�Incet, incet parasem lumea uitand de tot ce este si nu mai simteam nici loviturile directoarei, nici zgomotele din jur. Era doar un continu joc intre adevar si minciuna, lumea de jos si cea de sus. Am stat asa secunde bune, poate minute, poate si mai mult. Nu am uitat niciodata imaginile care mi se dezvaluiau in fata ochilor. Fiecare privire din trecut strabatea intunericul prezentului dandu-i parca un alt sens. Realizand incetul cu incetul ce avea sa urmeze ma las purtata in adierea dulce a amintirilor lasand putin cate putin focul inimii mele sa se stinga, uitand de dor, uitand de el, uitand de tot
Un zgomot ma trezeste din visare si deschid cu greu ochii privind in jur. Vad lumea ca prin ceata. In fata mea nu mai era directoare ci altcineva. Am sperat pana in ultima clipa ca langa mine va fi el, ma va lua in brate linistindu-mi sufletul ravasit. Dar nu a fost asa� nu a fost nimic special in salvarea mea. Cel care m-a ajutat era un strain cu parul inegrit cu ochii cenusii si privire obosita. Cu degetele lui lungi si osuroase ma atinge pe umar incercand sa se asigure ca sunt bine. Mi-a atins mana, dandumi un fior rece in tot corpul, in incercarea de a ma ridica. Dupa ce m-am simtit pe picioarele mele am multumit cu un gest din mana salvatorului meu si am pornit agale pe drumurile intortocheate ale satului. Eram atat de ametita si abia daca mai puteam face vrun pas. Simteam ca plutesc undeva pe nori si pamantul nu mai era la picioarele mele. Ma simteam ca un animal haituit fugeam de fiecare lumina si om care se infatisa pe strazile pietruite. Preferand sa evit orice contact cu alti oameni am luat-o pe o ruta ocolitoare strecurandu-ma pe strazile mici si pustii.Ele pareau ca niste buzunare secrete ferecate si ascunse de lumea ingrozitoare care parea sa ma paralizeze. La zgomotul marunt al pasilor mei raspundeau ca un ecou cainii. Din cand in cand imi arunc cate o privire fugitiva spre cerul poleit cu argint si luminat de luna mare si rotunda.Uitandu-ma la cer ma linistesc. Grabesc din nou pasul si imi urmez cu hotarare drumul. Ajung intr-un final la o casa parasita. Era construita din lemn putred din cauza ploii sau poate era imbatranit de timp. Ferestrele micute cu geamuri murdare si sparte faceau imposibila vedera in interiorul colibei. Am deschis usa darapanata si am intrat in incaperea micuta cu peretii inegriti care stateau sa cada dad impresia ca nu mai trecuse nimeni pe acolo de multa vreme. Era ciudat faptul ca prima camera era goal. A doua incapere era la fel de haituita de timp. Am zarit un cufar prafuit. M-am indreptat spre el cu o mare curiozitate. Si acum ma tot intreb ce m-a facut sa vreau sa ma intorc aici. Deschid cufarul si zaresc o scrisoare. Hartia maronie si rupta arata ca statea de mult acolo. Am vrut sa ocitesc. Dar usa, lasata larg deschisa, s-a trantit in spatele meu. Un vant rece vine parca din interiorul casutei si ravaseste toate foile din cufar. Se aude zgomot de pasi si se zaresc urme pe pamantul batatorit. O umbra neagra se se arata din intuneric.


Ps: Ma bucur ca imi dati comentarii si ca va place ficul. Dar va rog scrieti totusi ceva mai mult sa nu fie spam.Altfel postul vostru va fi sters.